Valentin Smedescu: hic et ubique...

America bibliotecarului NEcenusiu

2011-05-10T05:32:00.000-07:00

Blogul «Valentin Smedescu: hic et ubique» a ramas o vreme in "adormire" de dragul altui jurnal on-line, infiintat cu ocazia unei extraordinare experiente pe care am avut-o in această primăvară:
America bibliotecarului NEcenusiu...

Dragă Hunor, comemorarăm primul an de „după”…

2011-02-12T22:56:00.000-08:00

Excelenţă,
Domnule Ministru,
Dragă Hunor,

Vineri, 4 februarie 2011, comemorarăm un an de la un moment de referinţă pentru bibliotecile din România: cel in care bibliotecarii s-au întâlnit, probabil pentru prima şi ultima oară, cu un Ministru al Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional (trag nădejde că iţi aminteşti măcar asta, că a fost o întâlnire doar întru vizibilitatea ta, carele ne-ai fost gazdă la Minister, ne-ai făgăduit nişte „nimicuri” şi ai spălat iute putinica, aidoma tututor miniştrilor şi conducatorilor dâmboviţean-mioritici prinşi cu fofârlica) …
Nu mai intru în amănunte, legat de promisiunile-ţi neonorate ţi-am scris ulterior şi o scrisoare deschisă; nici la aceea n-am primit niciun răspuns, ţi s-o fi părut prea lungă să-ţi pierzi vremea cu ea.

N-aş vrea să te reţin mult …însă să ştii că în anul care a trecut de când nu ne-am văzut s-a mai întâmplat cate ceva. Nu-ţi pot povesti pe larg, că trebuie să mai şi lucrez, însa tot îţi rezum patru lucruri care sigur o să te bucure, aşa dedicat cauzei noastre (Culturii române, în general) cum te ştiu. Nu sunt chestiuni importante, în genul excepţionalelor, sublimelor politici publice de salvare/supravieţuire a culturii/patrimoniului naţional din România, politici pe care le elaborezi şi lupţi să le implementezi cot la cot cu Executivul din care faci parte … nu, sunt doar nişte biete „marunţişuri”, „fleacuri”, le folosesc exemplificativ mai mult ca pretexte în monologul cu tine, foarte important pentru împăcarea conştiinţei mele.

Unul dintre lucruri este de interes internaţional, unul – naţional, unul – judeţean şi ultimul – local:
1. in Marea Britanie s-a desfaşurat şi se desfăşoară o campanie de salvare de la desfiinţare a bibliotecilor publice
2. în România cică urmează să fie organizată o campanie similară (ANBPR o pregăteşte de zor, am fost anuntaţi şi ţinem aproape)
3. colegii mei de la Biblioteca Judeţeană Vâlcea şi cu mine ne-am recâştigat în instanţă salariile tăiate de Guvernul tău (sper să câştigăm şi în recurs)
4. o bibliotecară de la mine din judeţ, cu 20 de ani vechime în profesie, şi-a câştigat tot la Tribunal dreptul de a rămâne in serviciu şi de a nu-i fi desfiinţată Biblioteca, aşa cum a creat “cadrul necesar” Guvernul din care faci parte și a hotărât, cu de la sine putere, un primar portocaliu

În încheiere, dragă Hunor, prietene, îţi doresc multă sănătate, toate bune – ţie şi alor tăi! Hosszú életet! (parca ţi-am mai spus că-s născut în Mureş şi că suntem leat, nu?). Sper ca acest mesaj al meu sa te gaseasca bine-sanatos, sa ne poti reprezenta cu cinste în înalta demnitate de Ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional din România.

Cu drag,Valentin

PS: Succes deplin în alegerile pentru preşedinţia UDMR! Dacă simţi că nu mai poţi „şi cu una şi cu alta”, ocupă-te o vreme numa’ de partid, ca ne-om descurca noi cumva şi fără tine (gândul că ţie îţi este bine va da puteri la noi, igen!)

Valentin Smedescu

Adio, Schengen!

2011-01-06T23:26:00.000-08:00

Formele fără fond* care continuă să guverneze România au învins încă o dată: ne luăm adio pentru nu se ştie câtă vreme şi de la speranţele de aderare la Schengen.
„Reforma instituţiilor Statului” - balonul de săpun, cacealmaua portuară de care au avut şi au parte „românii” – devine atât de vizibilă, încât mă îndoiesc că în câteva luni va mai exista vreun chior ori vreun puțin simțitor din această ţară care să n-o vadă şi n-o simtă adânc pătrunzându-l...
Privind obiectiv, cum era să fim admişi în spaţiul civilizaţiei, siguranţei şi bunului-simţ european? Cu corupţia şi sărăcia „noastră”? Cu politizarea care pedelizează până şi mopurile femeilor de serviciu rămase prin şcolile şi spitalele nereformate prin desfiinţare? Cu sărăcia de fonduri publice jefuite de parcă vine sfârşitul lumii? Cu instituţii ale Statului care nu mai au parcă nicio busolă, niciun viitor? Cu bugetari care, dacă în urmă cu doi-trei ani mai erau cum mai erau, acuma sunt decimaţi, hăituiţi, huliţi, asmuţiţi unii împotriva altora şi „încurajaţi” să plece unde văd cu ochii?
Cu un preşedinte care recunoaşte hăhăind şi un ministru de Interne care ascunde amuţind că pe timpul ilicitului lui Ceauşescu „au făcut bani” din bişniţă?
Păi, oameni buni, această din urmă idee rezumă, de fapt, chintesenţa neadmiterii noastre în Schengen: mica bişniţă şi mica corupţie ale României de acum câteva decenii nu pot fi admise într-un spaţiu în care s-au desfiinţat până şi punctele de control frontieră. De ce? Simplu: pentru că în timp ce „la ei”, mica bişniţă şi mica corupţie au devenit nesemnificative, la noi ele au crescut, s-au făcut mari, stăpânesc practic ţara. Şi tot nu le ajunge, încep să se reverse în Europa care nu vrea corupţia noastră, că de-abia a scăpat de a ei.
E simplu ca număratul ouălor pe vremea lui Adrian Năstase, când „parcă corupţia nu era aşa mare”.

Să trăiţi bine, în afara Spaţiului Schengen!

Valentin Smedescu

________________

* Cel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a procesului de modernizare românească este Titu Maiorescu, continuată şi dezvoltată de M. Eminescu. Titu Maiorescu vorbeşte de formă fără fond: ,,Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“ 1. Fruntaşul junimist menţionează enunţul ,,formă fără fond“, destul de rar, dar aceasta s-a impus ca una dintre cele mai populare sintagme datorită impulsului dat cu articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, apărut într-o perioadă de mari controverse şi convulsii sociale, când România părea neguvernabilă, iar filosoful a căutat o explicaţie a acestei situaţii2. Maiorescu susţine că orice formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât numai astfel se reconstruieşte cultura română incepind cu fundamentul ei.
Concepţia despre formele fără fond a lui Eminescu derivă din viziunea sa organicistă şi evoluţionistă despre progres, care nu acceptă dezvoltarea socială: „se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice «progres» nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată“ 3. Pentru Eminescu, perioada de naştere a formelor fără fond – „epoca de tranziţiune“ – este cea cuprinsă între 1848 şi 1866, când s-au copiat masiv forme instituţionale din Europa Occidentală. El dezbate esenţa procesului de modernizare românească, anume acordul dintre noul organism politico-juridic de sorginte occidentală şi fondul românesc. Românii nu au participat la edificarea noii civilizaţii moderne ci doar au adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu se configurează în structuri instituţionale eficiente. Introducerea tuturor formelor noi s-a făcut „fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“ 4. Eminescu aminteşte de forme exterioare sau de forme lipsite de cuprins. În adoptarea formelor exterioare s-a plecat de la convingerea că acestea vor schimba rapid realităţile vechi făcute responsabile pentru situaţia societăţii româneşti. Formele fără fond exprimă lipsa unor legături reale între instituţiile moderne şi fondul autohton, precum şi un conţinut vechi într-o formă nouă, fără să se schimbe nimic: „Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viaţa publică şi orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este acelaşi ca şi în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri“ 5. O formă nu schimbă prin sine o realitate, ci ea doar o întăreşte sau, dimpotrivă, o falsifică. Fondul este întotdeauna organic, iar forma, sub care apare, i se asociază numai dacă şi ea capătă organicitate. Fondul are o stabilitate mult mai mare, întrucât el ţine de durata lungă a unei societăţi, pe când forma, adoptată din altă societate, exprimă mai mult durata scurtă a societăţii care o preia deoarece nu derivă din fondul autohton. Au fost introduse forme străine care, în loc să ducă la înlăturarea efectelor negative ale celor vechi, le-au scos şi mai mult în evidenţă şi, totodată, au dat naştere la fenomene noi, cu consecinţe dezastruoase în viaţa poporului român.
Note

1. Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în Opere, 1978, p. 153
2. Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc, Capitolul Teoria formei fără fond în opera lui Titu Maiorescu, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007, pp.51-80
3. M. Eminescu, Opere, XI, p. 17-18
4. M. Eminescu, Opere, XI, p. 18
5. M. Eminescu, Opere, XII, p. 135-136

Sursa referirilor la formele fără fond

Excelenţei Sale Hunor Kelemen, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional – Guvernul României

2010-08-03T03:21:00.000-07:00

Excelenţă,
Domnule Ministru,
Dragă Hunor,
Când am primit, în 3 februarie a.c., invitaţia de a participa la Dezbaterea cu tema „Noua imagine a bibliotecilor publice din România – rolul bibliotecii în dezvoltarea comunităţii”, organizată la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, mi-am zis: gata, de-acu inainte, biliotecile vor avea în tânărul ministru Hunor Kelemen un susţinător aşa cum n-au avut până în prezent, cum aşteaptă de foarte multă, mult prea multă vreme. Era prima data când un „varf” al Culturii şi Patrimoniului Naţional chema la Minister, pentru o dezbatere, reprezentaţii unei profesii atât de importante, căreia însă i se acorda tot mai puţină importanţă – „e un bibliotecar, acolo!”, „o bibliotecă…”; „eşti doar bibliotecar!”; „aţi fost bibliotecar ” (...domnule Antonescu!).

La Minister m-am dezumflat puţin când Marian Voicu ne-a adus la cunoştinţă că ai şi „un alt angajament”, chiar în aceeaşi zi şi cam la aceeaşi oră, drept pentru care nu ne poţi onora cu prezenţa mai mult de 40 de minute (sincer să fiu, m-am gândit la ce ne-oi mai fi chemat, pe zăpezile alea mari, din ţara şi Capitală, pe „ruptura” de drum „european” Râmnicu-Vâlcea-Piteşti, în traficul acela imposibil …dacă erai aşa grabit şi nu ne puteai da decât 40 de minute; am alungat, însă, iute gândul hain: bine şi-atât, decât deloc). Când cele 40 de minute s-au transformat în 35 de minute şi ceva secunde – chestiuni importante te-au reţinut să intri exact la 11.00 – m-am consolat cu o cugetare în genul deşteptul spune în câteva clipe ce nu spune o armată de proăti într-o viaţă; şi, brusc, mi-a revenit o oarece bună dispoziţie. Pentru scurtă vreme, însă, întrucât am realizat că – în jumătatea de oră pe care ne-o rezervasei – nu urma să vorbeşti (se anunţase o dezbatere!) doar tu cu noi, bibliotecarii, şi mai ales nu urma să ne asculţi, ci aveau de susţinut discursuri importante în primul rand Deborah Jacobs, director Global Libraries Initiative („Bill & Melinda Gates” Foundation), Paul-Andre Baran, directorul Programului „Biblionet – lumea în biblioteca mea”, Doina Popa, preşedintele ANBPR (toţi trei, iniţiatori – de fapt – ai dezbaterii pe care tu şi – mai ales – Ministerul aţi găzduit-o).

De ce îţi scriu şi mai ales de ce în acest mod (poate) lipsit de convenienţe? Mă adresez astfel întâi de toate pentru că eşti un om încă tânăr – întâmplător, ai exact aceeaşi vârstă cu mine; pentru că ai incontestabile preocupări culturale; pentru că te-ai şcolit în Târgu Mureş, care îmi e atât de drag (locurile natale, deh!); fiindcă, în campania electorală pentru Preşedinţia României, de anul trecut, ai avut sloganul „Kelemen Hunor spune lucrurilor pe nume!”; în fine, pentru multe altele, dar şi pentru ca şi eu spun lucrurilor pe nume.

De-acum încolo sintetizez punctual motivele pentru care îţi scriu prezenta Scrisoare deschisă:
- La întâlnirea de la Minister, de astă-iarnă, ai declarat: „Trebuie să facem o strategie, să vedem dacă în acest an putem amenda legea (n.a. – Legea 334/2002, modificată şi republicată), dar nu aş vrea să mă apuc de amendamente înainte de a discuta cu breasla. (…) O ofertă foarte bogată ar însemna şi o atractivitate. O bibliotecă publică şi în satul cel mai mic va deveni un centru, un loc unde omul se duce cu plăcere, unde, în afară de o carte, un document, poate să găsească şi altceva”; legat de aceasta declaraţie, ai promis că, la sfârşitul lunii februarie – începutul lui martie, te vei întâlni cu reprezentanţi ai Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR), în scop de a discuta pe marginea legii bibliotecilor şi a unei strategii pentru implementarea, în 2011, a unui „proiect de digitalizare a culturii scrise”; te-ai întâlnit cu reprezentanţii bibliotecarilor sau măcar ai ANBPR? nu te-ai întâlnit…

- Tot la evenimentul de la Minister, din 4 februarie, ai vorbit despre intenţia ta de a relua Programul de achiziţii de carte pentru biblioteci (pe scurt: cărţile să fie achiziţionate cu fonduri de la Ministerul Culturii şi să ajungă ulterior, sub formă de donaţie, în bibliotecile publice ale căror autorităţi finanţatoare nu pot sau nu vor să aloce fonduri cu astfel de destinaţii); legat de aceeaşi temă, ţi-am auzit şi ţi-am citit declaraţii conform cărora „este nevoie” ca „Ministerul Culturii să cumpere tirajele editurilor” în scopul de a le dona bibliotecilor; eu aş nuanţa un pic: nu trebuie cumpărate „tirajele”, ci bibliotecile ar trebui să formuleze ele însele pre-comenzi de editare şi reeditare de unităţi de bibliotecă (deci nu doar cărţi, ci inclusiv u.b. electronice) de care au stringentă nevoie, pe care să le achite Ministerul (nu de-acum şi pururea, ci doar până când administraţiile locale evoluează într-atat încât să îşi asume propriile programe de înnoire a colecţiilor bibliotecilor); dorinţa bibliotecarilor este să ofere utilizatorilor serviciilor bibliotecilor, publicului, tot ceea ce acest public îşi doreşte, ceea ce îi lipseşte, în timp ce dorinţa editurilor este să-şi vândă stocurile cu toptanul, evident pentru a realiza profit; ai reluat acest Program, aşa cum ai promis? nu l-ai reluat…

- Sunt, pe undeva, nefericit că trebuie să-ţi destăinuiesc un lucru: cele mai importante discuţii din cadrul întâlnirii de la Ministerul Culturii, din 4 februarie, au avut loc după ce tu ai plecat la celălalt „angajament”; mai mulţi invitaţi, printre care şi eu, am vorbit despre precaritatea instituţiei Biblioteca publică, despre marile probleme ale miilor de biblioteci comunale, mic urbane şi chiar municipale din România, despre faptul că, deşi avem o lege care teoretic ne reglementează activitatea, practic mii de biblioteci (implicit mii de bibliotecari) sunt la cheremul unor administraţii locale care nu doar că nu le înţeleg rostul şi rolul, ci le consideră instituţii „îngăduite”, facultative, consumatoare de resurse alocate (cam) inutil; ţi-a spus cineva că, legat de această tristă realitate, în prezenţa tuturor celor invitaţi în 4 februarie la Minister, am zis – evident, după plecarea ta, că înainte n-am apucat – că mi-aş dori sincer ca tu, Hunor Kelemen, să devii „un Spiru Haret al bibliotecilor româneşti”? Nu ţi-a spus nimeni, evident, că dacă-ţi spunea, poate te ambiţiona ceva mai mult…

- O altă problema importantă – din care decurg un prezent şi un viitor şi mai trist decât realităţile de până acum – e cea referitoare la faptul că multe administraţii locale nu înţeleg şi nu conştientizează cât de importantă este conexiunea la Internet în bandă largă pentru biblioteci; am avut situaţii în care am irosit timp, alte resurse şi a trebuit să uzez de toată puterea mea de convingere… pentru ce? Pentru a explica, punctual, câte unui primar, că buna funcţionare a bibliotecii publice a mileniului III şi dezvoltarea de servicii moderne pentru utilizatori depind 100% de conexiunea la Internet (desigur, şi de pregătirea profesională a bibliotecarilor, şi de computere; dar pe-astea ni le oferă gratis Bill Gates, că dacă era doar după Guvernul României şi după unele administraţii locale…). Prin intermediul unui parlamentar, în legislatura trecută am propus Ministerului Culturii un mic, dar important amendament la Legea bibliotecilor: fiecare administraţie locală să fie obligată să asigure conexiune broadband pentru biblioteca proprie (poate vreunul dintre subordonaţii tăi mai găseşte prin vreun sertar ceea ce propuneam eu atunci, cu Memoriu de fundamentare etc.; dacă nu, mai pot trimite o dată; în Finlanda – sigur eşti la curent – tocmai s-a reuşit impunerea prin Lege a dreptului la Internet in bandă largă oferit prin intermediul bibliotecilor publice; de ce nu s-ar putea asta şi la noi?

„Cum am zis şi în prezenţa tuturor colegilor prezenţi la Minister, este foarte bine că astfel de dezbateri au loc, este excelent … teme precum «conştientizarea rolului bibliotecii, care trebuie să fie spaţiu de formare, informare, comunicare, recreere, socializare» ş.a.m.d., «serviciile moderne de bibliotecă» pe care vrem să le dezvoltăm, «digitalizarea conţinutului cultural», «oferirea de informaţii pe suportul şi în modalitatea pe care le preferă utilizatorul» etc. etc. sunt sublime de-a dreptul şi e mare nevoie de ele, numai că dezbateri precum cea de la care vin acum ar fi fost bine să fie precedate măcar de o întâlnire-două (la acest nivel înalt) pentru discuţii referitoare la precaritatea instituţiei bibliotecii publice din România, după care să urmeze măsuri concrete, palpabile…

Înainte de a elabora orice strategie, de a aplica orice ştiinţă biblioteco-nomică de succes oriunde altundeva în lume, în fine, înainte de orice, trebuie rezolvate o dată pentru totdeauna cele dintâi probleme ale câtorva mii de biblioteci publice din comune şi oraşe mici: bibliotecile publice sunt sau nu «instituţii strategice», cum zice Legea? E sau nu obligatoriu ca ele să existe (să fie înfiinţate acolo unde nu există)? Este obligatoriu să fie finanţate cum zice Legea sau cum vrea pixul primarului? Atunci de ce mai trebuie dusă muncă de convingere cu administraţiile locale? de ce le (mai) trebuie explicat că în comunitaţile lor oamenii au nevoie de bibliotecă de ex. tot atât de mult cât au şi de poliţie sau de dispensar medical?
Asta trebuie să rezolve întâi de toate Ministerul Culturii şi Guvernul (nu IREX, nu ANBPR): să pună miile de biblioteci mici din România în drepturile lor fireşti, să le garanteze existenţa şi finanţarea, nu doar posibilitatea de a exista, de fapt, de a subzista” – scriam, la cald, pe www.bibliotecivalcene.ro, imediat după întoarcerea de la sus-menţionata întâlnire găzduită de tine, la Minister.

Poate te intrebi, dragă Hunor, prietene, în ce scop ţi-am scris cele de mai sus. Nici eu nu ştiu exact, sincer să fiu (motive sunt mai multe). Poate pentru că am avut şi am asteptări de la tine? Poate pentru că mă gândesc frecvent la întâlnirea aceea, de la Minister, care ar fi putut fi şansa unui nou început pentru bibliotecile româneşti? Poate pentru că mi-ar displăcea profund – aş lua-o şi ca pe un eşec al contingentului nostru – dacă te-ai alătura lungului şir al predecesorilor tăi în această funcţie, d.p.d.v. al drumului pavat cu bune intenţii, dar care duce spre nicăieri?

Asa cum „se ştie”, în România a început „reforma instituţiilor statului” (câtă ticăloşie!; cât cinism!) care se pare că presupune, întâi de toate, nişte mii de disponibilizări din sistemul bugetar. Administraţiile locale româneşti sunt în mare fierbere şi nu ştiu cum să-şi „ajusteze” numărul de angajaţi, astfel încât să se conformeze noilor directive venite de la Guvernul din care faci parte. Eu ştiu că reducerea aparatului bugetar nu trebuie să vizeze reducerea posturilor de bibliotecar (bibliotecarii nu sunt personal administrativ şi în niciun caz nu sunt „excendentari”), finanţate de administraţiile locale, însă conducătorii acestor administraţii ştiu? Crezi că nu se vor găsi primari care, pentru a-şi salva proprii oameni, vor „prefera” să-şi disponibilizeze nu consilierul personal, ci mai curând să-l dea afară pe bibliotecar? Te-ai gândit că un mesaj al tău, de clarificare a acestei situaţii – a disponibilizărilor care nu trebuie să-i vizeze pe bibliotecari – se impune ca prioritate absolută şi imediată (până nu e prea târziu)? Te rog, şi legat de asta, dă un ordin, dă ceva…

cu preţuire,
Valentin Smedescu

P.S.: deja e foarte târziu pentru a întreprinde ceea ce trebuia să începi demult; fără ca eu să mi-o doresc – crede-mă pe cuvant – tu şi partidul tau (mă rog, uniunea voastră culturală) veţi ieşi de la guvernare, poate mai curând decat cred multi; intr-o astfel de situatie, chiar ca nu vei mai putea avea nici macar bunele intentii pe care le-ai anuntat; vei ramane, evident, cu bunele intentii ale unui simplu muritor, asemenea mie; insa ele nu ajuta deloc…

E palamentar bun? E ticălos?

2010-07-08T23:30:00.000-07:00

Mă tot întreb dacă, după toate cele întâmplate - întâi prin hidoşeniile rezultate în urma votului uninominal, apoi prin constituirea, prin mijloace nedemocratice, a unei majorităţi parlamentare care nu reflectă voinţa electoratului la ultimele alegeri generale - partidele noastre politice vor fi avut ceva de învăţat. Mă refer mai ales la PNL şi PSD, pentru că ele au recepţionat în plină figură bine-meritata pedeapsă de a le fi „luaţi” parlamentarii (prin toate mijloacele, nu mai contează care). Urgia care a lovit două mari partide parlamentare, altele decât cel care de deţine Puterea - PSD e la a doua legislatură consecutivă de Opoziţie, PNL-ului numai bine nu-i e după pierderea tuturor pârghiilor legislative şi administrative ale ţării şi administraţiilor locale - nu se „datorează” nici lui Traian Băsescu, nici PDL şi nici măcar ticăloşiei social-democraţilor şi liberalilor care au defectat (trecând cu arme şi bagaje în tabăra independenţilor, metamorfozaţi ulterior în întâiul partid politic parlamentar fără organizaţii şi chiar fără membri în teritoriu).
Nu, nici vorbă: eşecul celor două partide e „datorat”, fără doar şi poate, liderilor lor şi celor care au stabilit candidaturile - fiecare candidatură în parte a contat! - la Senat şi Camera Deputaţilor, unde se constituie sau ar trebui să se constituie în cel mai transparent şi democratic mod cu putinţă majoritatea care dă "tonul la cântec".
*
Ca vieţuitoare în România reală, aş fi stupid să mă întreb care sunt motivele pentru care partidele politice şi liderii lor au propus pentru Parlamentul României, chiar şi la două decenii după ’89, candidaturi caricaturale. Prin urmare, mă voi întreba „pe dos”: oare partidele politice şi în special liderii lor nu realizează cât de mare e răul pe care şi-l fac singure? Nu conştientizează că, propunând pentru Senat şi Camera Deputaţilor (ca şi pentru toate demnităţile publice, de sus până jos), oameni cu solidă pregătire profesională, cu principii, cu caracter, cu idei, şansele de accedere şi menţinere la Putere sunt infinit mai mari decât în alte condiţii (cele de până acum)? Că voturile electoratului, cumpărate ruşinos, de pildă cu produse alimentare, găleţi, bani etc. vor fi mereu pierdute în Parlament (au şi fost!), pentru că mandatul de reprezentare a fost dat cui nu trebuia? Iar dacă majoritatea parlamentară de acum a fost constituită ticălos (nu prea mulţi conştientizează asta, realitate foarte îngrijorătoare), e probabil să avem încă o legislatură de offside pentru actuala Opoziţie? Dacă viitorii candidaţi la Senat şi Camera Deputaţilor vor fi selectaţi tot după criteriile de acum, iar alţi gângavi, stupizi, alţi "Dinu Păturică" ai Parlamentului vor fi aleşi - cu aceleaşi pungi cu alimente, cu aceleaşi găleţi de plastic, cizme de cauciuc, saci cu tărâţe s.a.m.d. - de către acelaşi electorat caracterizat de ignoranţă şi necunoştinţă de cauză, ce ne mai aşteaptă?

P.S.: Una dintre primele cărţi pe care „am deschis ochii” în copilărie a fost Diderot - Jacques Fatalistul * E om bun? E ticălos?.
Ce bine ar fi ca toate candidaturile, la toate funcţiile publice, să fie posibile doar dacă se răspunde afirmativ la întrebarea „E om bun? E ticălos?”.

Valentin Smedescu

Golănia din România

2010-06-30T05:50:00.000-07:00

Ne-am tâmpit de tot, toţi:
- întâi a zis unu’ că el e „cinstit” şi pentru noi „luptă” cu un întreg „sistem ticăloşit”, că va pune în Piaţa Victoriei nişte ţepe pentru cei care ne exasperaseră, până în 2004, cu toate abjecţiile lor, imaginabile şi mai puţin imaginabile; tot el a zis, după cinci ani de bătută pe loc că, de-acum, „reformează” instituţiile României, în frunte cu Parlamentul (care e musai să aibă numa’ o cameră, mai micuţă); că ne apără de „comuniştii” care vor să conducă, „în continuare”, ţara, care vor să vândă „sarea” şi „poşta” (de fapt nu să le vândă, ci să le dea gratis „mogulilor”) ... a mai zis multe altele, pe care n-are rost sa le mai pomenesc;
- apoi s-a pus în mişcare şi s-a perfecţionat din mers o întreagă maşinărie care a presupus, în principal: constituirea unei majorităţi parlamentare artificiale, în contradicţie cu voinţa electoratului (ştiţi cum: prin cumpărare, momire ori şantaj, nişte „independenţi” au ajuns în scurt timp să înfiinţeze un „partid”, şi nu orice „partid”, ci unul parlamentar, deşi n-avea organizaţii şi structuri în teritoriu, n-avea nici măcar membri, ci doar deputaţi şi senatori!); asta a fost mai greu, că altminteri numirea şi „alegerea”, în toate demnităţile şi funcţiile publice de maximă importanţă, a celor mai „pe potrivă” noii Puteri oameni a fost un fleac, o ciuruială (valabilă şi pentru ultimele trei numiri de judecători ai Curţii Constituţionale, cică în scopul „depolitizării” acesteia);

- în fine, spre stupoarea a milioane de români - şi cu toate protestele lor cât se poate de „civilizate”, de „europene” - golănia a ţinut: „reforma Statului” a început în cele din urmă prin tăierea salariilor bugetarilor (era cât pe-aci să fie tăiate şi pensiile), prin tăierea multor alte drepturi băneşti, prin impozitări de neimaginat cu puţină vreme în urmă, prin concedieri şi anunţări de alte şi alte concedieri de salariaţi, bugetari şi din mediul privat (cărora nu li se oferă absolut nicio alternativă, dar li se spune că „au obligaţia să muncească”, să nu fie „şmecheri” care „aşteaptă bani de la Stat”!)

Ştiţi cum se va termina povestea? Îmi cer scuze cititorilor care n-au sau nu pot avea acces la Internet şi le răspund scurt doar: se va termina prost, pentru Băsescu&Boc&co. Celor care au şi acces la Internet şi au şi 8,24 minute disponibile, le recomand să tasteze în Google sau în YouTube Battle at Kruger (funcţionează şi dacă tastaţi Batalia de la Kruger).
Ce formidabilă lecţie de solidaritate şi de revoltă împotriva propriei sorţi ne pot da până şi nişte biete erbivore! Merită să vedeţi ceea ce vă recomand, ceea ce, până aseară, vizualizaseră 53.674.293 de alţi oameni, adică de 2,5 ori populaţia României...

Cel mai nepreţios capital?

2010-01-07T03:59:00.000-08:00

„Un angajator serios, (eu nu-i spun patron) trebuie să inţeleagă în primul rând că nu poate face nici un bănuţ de unul singur, ci numai în relaţie cu alţii. Acest om de afaceri ştie că "vaca" dă lapte dacă o hraneşti şi o îngrijeşti. Şi o preţuieşte ca atare. El trebuie să îşi educe angajaţii să îşi asume fiecare 2 lucruri: conştiinţa omului sub contract şi conştiinţa lucrului bine făcut. Din nefericire, avem o clasă patronală tot atâta de morală şi de competentă cât este şi masa salarială. Când vei găsi un patron trândav şi lacom, vei vedea în preajma lui angajaţi leneşi şi hoţi. Nu vei găsi un patron competent, fără angajaţi competenţi. În schimb se mai întâmplă să vezi salariaţi competenţi şi angajator dobitoc. Ei bine, ăsta, dobitocul, este cel care strică mai mult decât face. Distruge oameni, cariere, deprinderi, disturbă şi bunul mers al altor companii. Şi ca orice dobitoc este greu de înfrânt în cerbicia lui şi înlăturat de pe piaţă. O companie de valoare este suma competenţelor care lucrează la ea dacă conducătorul este şi el competent, nu valoarea activelor corporale. Dacă cel ce conduce este dobitoc, toate competenţele firmei nu-i pot compensa idioţenia.
Concluzie: Pe timp de criză trebuie să-ţi prezevi resursele, adică şi pe cele materiale, dar mai ales pe cele umane. Pentru că după criză poţi lua un credit de relansare de la o bancă, dar nu vei găsi un depozit de competenţe care să te aştepte să-l devalizezi.
Eu am o mică firma de 7 oameni. Lucrez cu profit 0, pe cost de companie, ca să pot plati doar salariile şi cheltuielile, şi asta ca să-mi păstrez echipa formată în 4 ani. Şi dacă nu aş avea de lucru pentru ei, ca să le pot plăti salariile m-aş împrumuta numai să nu-i pierd, că tare, tare, tare greu i-am mai format. Trimis de Cristian la 26 Martie 2009, ora 17:49”
*
Comentariul de mai sus este la articolul „Dilema crizei in resurse umane: Profitul sau oamenii?” de pe www.wall-street.ro*.
De ce public aici acest comentariu? Pentru că de aproape un an de zile nu aud decât de reducerea costurilor de tot felul, de reducerea investiţilor, şi nimeni nu pare a mai conştientiza că investiţiile cele mai importante sunt cele în oameni. În ultimul timp, nu doar că nimeni nu mai zice absolut nicio silabă despre investiţiile în oameni, dar se pare că împotriva celor care muncesc ori vor să muncească s-a dezlănţuit un adevărat „pogrom” naţional (au început să apară și bancuri pe această temă; cică un "patron" este intrebat de un alt "patron": Auzi, bă? Ai tăi mai vin la serviciu si fără să-i plătesti? Bă, tot mai vin... Ce le facem? Eu propun să le instituim o taxă de intrare...)
*
La 20 de ani de la Revoluţia care a pus capăt unei dictaturi în care (şi) în oameni s-a investit enorm, minoritatea salariaţilor din această ţară - că minoritate suntem - a trecut în democraţia în care în oameni nu se mai investeşte deloc sau aproape deloc. Nici măcar încredere. Pentru că altcineva nu investeşte în ei, foarte puţini salariaţi şi încă şi mai puţini angajatori investesc singuri în ei înşişi, cât le permit standardele intelectuale personale. Din fericire, după cum reiese din comentariul lui Cristian de mai sus, mai există şi standarde înalte: „cel mai important capital” de altădată, din vremuri de trista amintire, nu a devenit chiar peste tot, în conştiinţele tuturor angajatorilor, cel mai nepreţios capital...

Valentin Smedescu
.............
* a şaptea (ultima) postare de la adresa:
http://www.wall-street.ro/comentarii/Dilema-crizei-in-resurse-umane-Profitul-sau-oamenii/31072/Investitia-in-oameni.html

„Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”

2010-01-06T07:29:00.000-08:00

„(...)Cred că înainte de a discuta de nume şi de alegeri, trebuie să vedem unde am ajuns şi ce ne propunem pentru viitor. PDL, exceptând excesele antidemocratice şi lipsa de ideologie, este copia noastră de mai demult. Un partid organizat, cu forţă teritorială, cu verticala decizională, unit in jurul unor ţeluri comune. Prin comparaţie, noi suntem dezorganizaţi, cu zone geografice descoperite şi cu multe, prea multe centre de comandă care generează incapacitatea unirii pentru atingerea unui scop şi, de asemenea, neputinţa susţinerii şi a impunerii unor proiecte. Cel mai grav nu este ca am ajuns din nou în opozitie ci, că în felul în care ne mişcăm acum, nu o să ieşim foarte repede din ea.
Acest blog a cuprins, mai ales în ultimele luni, foarte multe comentarii valoroase despre viitorul nostru ca partid. Ce vreau acum este să reluăm, mai organizat, acest exercitiu al ideilor cu privire la viitorul nostru, ca partid. Fiindcă în urma acestui exerciţiu putem, sper, să rezolvăm cele mai importante trei probleme ale noastre: 1. faptul că am devenit un partid de rangul doi, pierzându-ne obişnuinţa de a câştiga şi combativitatea, 2. faptul că ne-am destructurat organizatoric şi 3. faptul că am uitat să construim proiecte şi viziuni cu privire la viitorul nostru politic şi cu privire la viitorul pozitiv al României. Înainte de a da nume, trebuie să găsim soluţii la aceste probleme. Sigur însă că şi numele, asociate cu aceste soluţii, vor conta.
Pentru orice partid, principala provocare constă în plierea sa la nevoile unei societăţi în schimbare, ale cărei caracteristici nu mai sunt aceleaşi ca acum 20 sau chiar 10 ani (...)”

*
Citatul de mai sus este din Adrian Năstase, mai exact dintr-un material de opinie postat de fostul lider PSD pe blogul personal, cotlonul virtual unde A.N. se exprimă surprinzător de bine uneori şi decent, ca regulă. Evident, cu excepţiile în care dă cu băţu-n baltă cât se poate de amatoristic. Mă refer aici doar la două chestiuni (timpul şi spaţiul nu îmi permit să dezvolt), prima fiind decupată parcă dintr-un registru primordial şi dureros, cu moto-ul „Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”:
1. PDL nu este „copia mai de demult” a PSD, PDL a depăşit cu mult „modelul” PSD: lucrează profesionist, bine organizat, într-o singură haită (ceea ce în partidul lui A.N. a fost doar un deziderat; referitor la „excesele antidemocratice” nu cred că e productiv ca Năstase să vorbească despre funie în casa spânzuratului).
2. „Principala provocare” a unui partid nu constă în „plierea la nevoile unei societăţi în schimbare”, ci în capacitatea liderilor săi de a pune interesul naţional înaintea oricărui alt interes. Ceea ce n-au reuşit liderii PSD şi sigur nu reuşesc nici cei ai PDL...

PS: prin revenirea lui Adrian Năstase în fruntea PSD, eşecul total al acestui partid este... „garantat Vanghelie” - cum ar zice din nou vesel actualul Capo di Tutti Capi, succesorul lui A.N...

A nu ştiu câta ruşine a lumii

2010-01-05T05:27:00.001-08:00

În timp ce Emiratul Dubai şi-a inaugurat cu un fast fără precendent bijuteria de turn de 828 de metri înălţime, numit de presă „a opta minune a lumii”, în România au loc inaugurări de neimaginat chiar și pentru naţiuni mai puțin milenare, mai puțin civilizate, mai puțin progresiste ori măcar mai puțin “europene” decât a noastră:
- ale pensiilor pentru agricultori, care nu se mai dau, că doar campania electorală a trecut
- ale ajutoarelor alimentare pentru familiile de pensionari, tăiate şi ele din start
- ale pensionarilor cu pensii sub 1.000 de lei, care nu mai beneficiază de contribuţie la asigurările de sănătate
- ale salariaţilor din economia privată, care nu îşi primesc salariile cu lunile sau îşi pierd serviciul, luaţi de valul disponibilizărilor
- ale salariaţilor bugetari, ameninţaţi şi ei de disponibilizări masive, cantitative, care n-au nicio legătură cu reformele instituţionale, cu competenţele, cu reformarea Statului şi cu alte asemenea noţiuni, dar par a avea legătură cu epurarea şi stahanovismul unor epoci pe care le credeam apuse pentru totdeauna
- ale spitalelor care „fuzionează”, „pentru reducerea cheltuielilor”
- ale unui Serviciu de Telecomunicaţii Speciale care a primit cu aproape 40% mai mulţi bani ca în 2009 (şi va cheltui cca 466,5 milioane de lei noi), probabil pentru a intercepta chiar tot ce înseamnă comunicare - telefoanele, Internet-ul, Twiter-ul (evident că numai şi numai în interes naţional)
- ale unor SRI, SIE şi SPP, care şi ele, săracele, au primit bugete sensibil majorate, că reforma Statului nu se poate face fiecum, cum ar crede vreun fitecine neavizat
- ale vechilor autostrăzi, căi ferate, poduri, aeroporturi, Canalul Dunăre-Buureşti etc. - îndelung discutate, analizate, proiectate, promise s.a.m.d., şi care „nu se mai face”, că e criză...

*
Poate e de ras ceea ce mi-a trecut prin cap aseară - în momentele inaugurării celei mai înalte şi mai spectaculoase construcţii arhitectonice moderne: dacă „ei” continuă în ritmul acesta, iar „noi” continuăm în ritmul nostru, cu „ai noştri”, nu este departe momentul când turnurile (şi clădirile) lor luxoase şi extravagante, care domină deșertul și sudul Golfului Persic, vor fi tot atât de înalte pe cât de lungi îs "autostrăzile" noastre, patent “Băsescu&Berceanu& Asociații”...
Dacă mai punem la socoteală şi faptul că „la arabii ăia” se face turism de lux, pentru bogaţii lumii (atenţie, spre deosebire de emiratul vecin Abu Dhabi, Dubaiul „trăieşte” din petrol doar în proporţie de cca 6%) şi că „acolo” infracţionalitatea tinde spre zero, parcă și nouă ne vine să credem că nu ne-am născut când trebuie, unde trebuie....

Binele pentru Oltchim: era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem şi nu e

2010-01-03T05:35:00.000-08:00

Potrivit ştirii principale a ziarului nostru de astăzi, mâine s-ar putea înfăptui demult anunţata şi îndelung aşteptata achiziţionare a Arpechim Piteşti, de către Oltchim Râmnicu-Vâlcea. Nu intru în explicaţii, le-au dat mulţi alţii, ani de zile, probabil infinit mai bine decât aş putea-o face eu vreodată. Pe scurt, se zice - sau cel puţin aşa am reţinut eu, aşa mi s-a băgat în cap prin toate media locale şi centrale - că tranzacţia comercială despre care vorbim era singura soluţie pentru ca Oltchim să-şi asigure o materie primă mai ieftină, care să-i permită să supravieţuiască, să rămână deasupra a tot şi a toate: criză, datorii uriaşe, pierderi din ce în ce mai mari, retehnologizare încă departe de dorinţe şi mai ales cerinţe (îndeosebi cele referitoare la sănătatea oamenilor, protecţia mediului etc.).

Ca să „supravieţuiască”, de fapt, ca să redevină măcar ceea ce a fost, Oltchim ar trebui - evident - să (re)câştige ceva din competiţia pe viaţă şi pe moarte de pe piaţa mondială a produselor chimice.
Este posibil asta? Este posibil ca, doar asigurându-şi o materie primă mai ieftină şi primind noi credite şi noi garanţii de stat, Oltchim să stopeze pierderile şi să reintre pe profit într-un viitor previzibil? Nu ştiu, chiar nu ştiu, şi tot ceea ce mai pot adăuga legat de asta e că sunt foarte-foarte sceptic.

*
La scară mică, Oltchim este ceea ce este şi România: o entitate controversată - croită şi obişnuită multă vreme să funcţioneze artificial într-un regim, după „regulile” acelui regim: teoretic, „cu şi pentru oamenii muncii” (care au avut o slujbă, au luat o leafă, poate că au apucat şi câţiva ani de pensie); practic, pentru multe alte lucruri, toate sau aproape toate pornind de la statutul de „vacă de muls”, pentru că asta a fost Oltchim, ca şi România, pentru «factorii de Partid(e) şi de Stat», pentru cei cu «pixu’».

Ca să-şi găsească busola şi ritmul în economia din ce în ce mai globală, aşezată pe cu totul şi cu totul alte canoane decât cele profund înrădăcinate în Vâlcea County (ca-n toată România), Oltchim avea şi are nevoie de ceva mult mai complex decât propria sursă de etilenă şi propilenă, de la un Arpechim la fel de decapitalizat, neprofitabil, neretehnologizat şi dator-vândut, da’ „al nostru”. După logica materiei prime mai ieftine, dacă Oltchim nu va fi ajutat îndeajuns nici de achiziţia Arpechim, ar trebui să cumpere apoi şi nişte câmpuri de sonde, să aibă „asigurat” petrolul, din care să fabrice etilenă şi propilenă, din care să ...s.a.m.d.

(Curierul de Ramnic, 17 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/binele-pentru--combinat-era-pe-cand-nu-s-a-zarit-azi-il-vedem-si-nu-e-26817/2009-12-17)

Şi-o merită din plin!

2010-01-03T05:33:00.000-08:00

Nu ştiu dacă sau cât le va da de gândit liderilor PSD ceea ce li s-a întâmplat în ultima săptămână (şi ceea ce li se va întâmpla în continuare, că sfârşitul coşmarului e încă departe de a se întrezări). Poate nu-s conştienţi nici astăzi, după ce Curtea Constituţională a hotărât că alegerile au fost bune şi frumoase, de ce au pierdut, de fapt, competiţia electorală.
N-au pierdut-o acum. Au pierdut-o nefiresc, puţin câte puţin, în fiecare zi care s-a scurs de la ratarea firească, în 2004, a Preşedinţiei României; au ratat-o făcând zid, în Parlament, în jurul unui Adrian Năstase incapabil să se ia singur de gât cu procurorii (instrumentaţi politic sau nu, nu contează când eşti necorupt), pentru a-şi demonstra nevinovăţia; au ratat-o susţinând netransparent, tot în Parlament, Guvernul Tăriceanu, în schimbul unor miliarde direcţionate către administraţii locale, care, de cele mai multe ori, au vopsit doar gardul, iar „vopseaua” a fost sălbatic dijmuită, jefuită de-a binelea, de către clientela politică; au ratat-o în momentul în care „reforma” partidului a adus în prim-plan oameni “noi” precum eternul Viorel Hrebenciuc, dar mai ales precum fascinantul Marean Vanghelie, lăsat de capul lui, să-şi zburde almanahele, corcoduşele şi „goagălurile” pe ecranele televiziunilor (laolaltă cu consideraţii semidocte despre numiri de miniştri, arhiva “doi şi-un sfert”, servicii secrete s.a.m.d.); au pierdut-o mizând pe oameni precum generalii Oprea, Iordănescu, Onţanu, Dumitru Iliescu, Cătălin Voicu (l-aţi văzut pe cel din urmă - nominalizat acu’ un an pentru a deveni ministru de Interne, ca şi Gabriel Oprea - ce interlop arăta in ipostaza de „invitat” luat pe sus de către DNA?); au pierdut-o aruncându-se cu capul înainte la guvernare, alături de PD-L, hămesiţi şi (poate de aceea) parcă mai iraţionali decât oricând; au pierdut şi datorită trecutului care-l prinde din urmă pe preşedintele de onoare, Ion Iliescu, deşi acesta a fost, este şi pare-se că va fi - paradoxal - omul cel mai raţional în cel mai iraţional Partid.
Dar mai mult decât orice, PSD a pierdut alegerile pentru că (încă) liderul său s-a dovedit mult mai slab decât îşi putea imagina cineva (cred că nu e poveste că Mircea Geoană n-a fost în stare să pună în operă ceea ce-l învăţaseră consilierii americani, pentru cazul în care Traian Băsescu l-ar fi întrebat despre vizita la Vântu: să meargă la el, la pupitru, să-l bată prieteneşte pe umăr şi să-i spună dezaprobator, moralizator, poate şi superior:
„Traiane, tot securist ai rămas...”).
Din „fericire”, chiar dacă PSD nu învaţă nimic din „greşeli”, ecosistemul politic nu se strică defel: PD-L face „greşeli” la fel sinucigaşe, care-l vor costa la fel de mult, poate mai curând de patru ani. „Prietenii ştiu de ce”.

(Curierul de Ramnic, 15 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/si-o-merita-din-plin-26752/2009-12-15)

Niste infami

2010-01-03T05:31:00.000-08:00

Am mai scris, odata, povestioara de mai jos, şi într-un ziar tipărit, şi în Internet (parcă tot ca introducere la ceva ce vream să evidenţiez). N-o mai regăsesc în spaţiul virtual (probabil s-a pierdut), deci o reiau, pentru că chiar trebuie ştiută. Povestioara ne-a rămas de la Mihail Sadoveanu, eu am citit-o într-o nuvelă cinegetică de-a marelui scriitor, fără să-i desluşesc vreodată originea. Poate nici nu contează.

Se spune că în expediţia sa împotriva perşilor, Alexandru cel Mare a ajuns, într-o zi, într-un orăşel pustiu, unde nimeni nu a opus nicio rezistenţă temutelor falange macedonene. Complet derutaţi, cotropitorii au ajuns în cele din urmă la curtea mai-marelui locului, unde era „adunare generală”, toată suflarea cetăţii asistând la modul cum se împarte dreptatea. Stăpânul teritoriului, care era - fireşte - şi judecătorul suprem, avea de judecat o pricină deosebit de grea şi chibzuia indelung. Problema era următoarea: cineva vânduse un teren; în timp ce-l ara, cumpărătorul găsise o comoară, scoasă la iveală de plug; s-a dus cu comoara la cel ce-i vânduse terenul, insistând să o primească, pentru că el cumpărase doar pământul, nu şi comoara; vânzătorul nici nu voia să audă că i se cuvine aurul: vânduse terenul, solul şi subsolul laolaltă, şi sub nicio formă nu accepta că ar mai avea vreun drept asupra comorii. În fine, judecătorul - profitând de intrarea războinică a invadatorilor în cetatea sa paşnică - îl întreabă pe Alexandru cum se rezolvă astfel de speţe spinoase în lumea civilizată din care venea marele conducător de oşti. La noi e simplu, răspunde fără ezitare macedoneanul: dacă împricinaţii nu se omoară între ei pentru comoară, îi omoară împăratul şi le ia tot! Şi în ţara ta încălzeşte Soarele? Creşte iarba, înfrunzeşte pădurea? Pământul nu se cască, larg, să-i înghită pe ticăloşi? - s-a minunat judecătorul. Nu, nu se întâmplă nimic din toate astea - a zâmbit împăratul. Înţeleg ...s-a luminat judecătorul, după o clipă de reflecţie. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ţine cont că în ţara ta, Mărite Împărat, sunt şi necuvântătoare...

*
Curtea Constituţională a României judecă o situaţie deosebit de gravă şi încă o dată foarte degradantă pentru România europeană: acuzaţii de fraudă majoră la alegerile de duminica trecută, în care ne-am ales conducătorul. „Comoara” pe care se bat pe viaţă şi pe moarte acuzaţii şi acuzatorii nu este evaluabilă nici în aur, nici în argint, nici în valute: pentru oamenii simpli ai acestei ţări, e evaluabilă doar în lacrimi, în suferinţă, în boli, în sudoare, în foame, în sărăcie, în disperare, în lipsuri şi nevoi cât nu cuprinde gândul; pentru ei, pentru acuzatori şi acuzaţi, nenorocita de „comoară” este Puterea, este dreptul de a dispune de ultimele resurse ale acestei ţări, de ultimii creiţari care se vor aduna din puţinele taxe şi impozite care vor mai putea fi plătite, dar şi de cea mai ticăloasă explicaţie pentru dorinţa cu care revendică Puterea: interesul naţional!!!.

Vi-l imaginaţi pe vreunul dintre vinovaţii de situaţia actuală (fără preşedinte validat, cu alegeri contestate, fără guvern, fără buget, fără dreptul de a primi tranşa de împrumut la FMI, din care să se plătească pensiile şi salariile) spunând: „ajunge! îmi ajunge!”?
Eu nu mi-l imaginez pe nicinul cu această si asa tardiva tresărire de raţiune, dar nici nu cred că pământul se va căsca, larg, hain, să-i înghită pe toţi...

(Curierul de Ramnic, 10 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/niste-infami-26676/2009-12-10)

Autoritatea Electorala Permanenta: Am înfrânt!

2010-01-03T05:29:00.000-08:00

A fost sau n-a fost? Unii zic că a fost, alţii că, dimpotrivă, nici vorbă de aşa ceva, că totul s-a petrecut cum scrie la Lege: cum adică să se fraudeze alegerile, s-a mai întâmplat vreodată asta?

Da, s-a întâmplat. N-o acuză niciun partid politic, niciun frustrat, niciun prostănac: acuzaţia vine exact de la Autoritatea Electorală Permanentă. Ce aţi spus, Domnu’ de la Coţofenii din Dos? Nu ştiţi ce e AEP? Păi vă citez chiar de pe site-ul instituţiei: Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie nouă, necesară bunei funcţionări a statului de drept şi a democraţiei. Având baza constituţională în art. 73, alin. 3, lit. a din Constituţia României şi reglementarea legală Legea 373/2004, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Electorale Permanente (Hotărâre nr. 2/19.03.2007 a Parlamentului României), Autoritatea Electorală Permanentă este o structură administrativă de gestionare a procesului electoral doar cu atribuţii tehnice şi de educaţie electorală, vizând afirmarea unei culturi politice a participării, precum şi o angajare lucidă, în cunoştinţă de cauză a cetăţenilor. Crearea unui cadru propice tuturor cetăţenilor pentru redescoperirea participării la viaţa politică, pentru înţelegerea mecanismelor democraţiei şi a semnificaţiei votului, precum şi creşterea gradului de încredere şi al ataşamentului lor faţă de sistemul pluralist sunt tot atâtea coordonate ale activităţii instituţiei.

Ştiţi care este cel mai interesant comunicat oficial postat vreodată pe site-ul AEP? Iată-l, e de ieri, adică e proaspăt de tot, deşi se referă la alegerile parlamentare de astă-vară:
Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) informează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, a transmis către Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) constatările făcute în alte 9959 de cazuri posibile de vot multiplu la alegerile din 7 iunie 2009 (acelaşi Cod Numeric Personal apărea de două sau mai multe ori în listele electorale).
Aceste cazuri se adaugă celor 1370 transmise anterior IGPR .
AEP precizează că, în momentul de faţă, se mai fac verificări asupra a 2500 de persoane care apar înscrise de două ori fie numai în listele electorale permanente, fie numai în listele electorale suplimentare. (08.12.2009 - Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice)

Adică Autoritatea Electorală Permanentă zice sec că a dovedit şi a dat pe mâna IGP 13.829 „turişti electorali” care au votat de două sau mai multe ori la alegerile europarlamentare de astă-vară!

Se spune că în alegerile prezidenţiale din 6 decembrie diferenţa dintre cei doi candidaţi a fost de 70.048 voturi (alte 138.476 voturi cică au fost „nule”). Ştiţi că diferenţa a fost, de fapt, de numai 35.024 voturi? Pentru că, dacă într-o competiţie procentuală, îl „cadoriseşti” pe un candidat cu un procent, automat celălalt pierde încă unul (diferenţa se dublează - 51-49, 52-48 s.a.m.d.)?
Ştiţi că dacă, să zicem, cei 13.829 „turişti electorali” de astă-vară ar fi votat duminică de doar câte trei ori fiecare (cum le e obiceiul) ar fi putut aduce o diferenţă între cei doi candidaţi nu de 70.084 voturi, ci de 82.974?
S-au furat sau nu alegerile? Vom afla. Sau poate nu.

(Curierul de Ramnic - 9 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/autoritatea-electorala-permanenta-am-infrant-26634/2009-12-09)

Triumful mediocrităţii

2010-01-03T05:27:00.000-08:00

O spun din capul locului, să nu existe niciun fel de dubii: nici vorbă să pretind că, dacă alegerile ar fi fost câştigate de Mircea Geoană, ar fi curs lapte şi miere (preşedintele n-are atribuţii în furnizarea de astfel de „bunuri şi servicii” şi nici n-o să aibă, oricât ne iluzionăm că e „jucător”) ori că barem s-ar fi întreprins vreun pas decisiv dincolo de rigidele bariere ale mediocrităţii care ne sufocă.
*
Am asistat la nişte alegeri care, pe lângă că nu rezolvă nimic din ceea ce n-a fost rezolvat în ultimii 20 de ani, consacră - pe lângă minciuna şi populismul instituţionalizate tot ca pe vremea lui Ceauşescu - triumful hâd al mediocrităţii. Al unei mediocrităţi care, pe scurt, crede că menirea preşedintelui este:
- să identifice continuu duşmani ai poporului, până-i epuizează de enumerat, scopul unei vieţi ulterioare fiind, probabil, acela de a-i trăsni, fulgerându-i din ochi-i albaştri
- să aibă dreptate, întotdeanuna dreptatea să fie de partea lui, că doar el luptă pentru tine, pentru mine, pentru fabrici şi uzine
- să facă totul cu poporul, pentru popor şi în numele poporului „suveran”
- să se îndoiască tot timpul că mai mulţi oameni - o majoritate parlamentară, de pildă - pot acţiona în litera şi spiritul Constituţiei (niciodată o majoritate nu va acţiona democratic din simplul motiv că în spatele ei vor sta mereu duşmani ai poporului: Adrian Năstase şi corupţii lui de până în 2004; dup-aia „oligarhii” sau „mogulii” stăpâni de „tonomate” - Patriciu, Voiculescu şi Vântu ...apoi „comuniştii” şi cine ştie cine se va mai ivi, în viitorul sinistru care pândeşte după colţ).
*
Dar mai presus de „fleacurile” de mai sus şi de altele asemenea lor, mediocritatea care triumfă oficial e una care ştie că tot ceea ce contează, de fapt, sunt şmecheria, mica bişniţă din care se nasc marile afaceri, tupeul, „şcoala vieţii”, capacitatea de a te „descurca” în orice împrejurare, de a lăsa impresia că şti, vrei, faci, de a fi dibaci în a acumula continuu, cât mai mult, de a te pricepe când şi cum să înjuri cu maximă eficacitate ...de a sfida profesionalismul, în orice domeniu s-ar manifesta el, de a promova întotdeauna non-valoarea, mereu goală-puşcă sau cu capul „gol” (după caz), dar musai înregimentată politic, exact când, cât şi unde trebuie.
Multe au exprimat trista stare de fapt la care mă refer, însă parcă nimic n-a fost mai grăitor decât melodia de largă respiraţie culturală „Să i-o dăm lui Geoană, să i-o dăm în bot!”, care a răsunat ieri-seară în mii de decibeli nu în Ferentarii lui Marean Vanghelie din sectorul 5, ci în Aleea Modrogan nr. 1, Sector 1, Bucureşti.
E o melodie plină de idealuri, pe măsura unor mari ...idealişti.
Să căzniţi... bineeeee!

(Curierul de Ramnic, 8 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/triumful-mediocritatii-26608/2009-12-08)

Preşedintele a murit. Trăiască Preşedintele!

2010-01-03T05:23:00.000-08:00

Update sambata, 5 decembrie 2009:

Prin gestul deloc inteligent de a se vedea cu controversatul Sorin Ovidiu Vantu (mai ales in seara/ noaptea de dinaintea confruntarii finale), Mircea Geoana a anulat parte din marile eforturi de campanie ale multor - poate prea multor! - oameni de buna-credinta din aceasta tara.

Pentru ca sunt inca departe de a fi convins ca asta va determina, insa, o victorie a lui Traian Basescu, conchid ca lupta se va da maine nu intre inger si demon, ci mai degraba intre un elementar (si naiv) bun-simt si un profund vid dureros, cu exagerate pretentii de normalitate si de incadrare in litera si spiritul Constitutiei si in ratiunea de a exista a tuturor legilor scrise si nescrise ale democratiei...

Cu maxim regret si mare, mare, repulsie pentru tot ceea ce constat ca se intimpla: maine se confrunta un mare rau cu un rau clar mai mic (si, sper, mult mai putin ticalos; sau ticalosit, ca e totuna).

Valentin Smedescu

____________________

Opinia din 3 decembrie:
„Am avut privilegiul de a fi ales preşedinte” este cea mai onestă, cea mai sinceră şi - după părerea mea - cea mai inteligentă propoziţie spusă aseară de Traian Băsescu, în finala electorală cu Mircea Geoană. Că preşedintele pe final de mandat a folosit trecutul („am avut”) şi nu prezentul („am”) mi s-a părut o formulare de maxim bun simţ, însă cred că a fost vorba doar de o întâmplare.

Când scriu, nu s-au consumat decât cca 80 de minute din confruntare, însă mi-am format o părere:
- am văzut, întâi de toate, un Traian Băsescu vorbind de parcă acum candida pentru prima dată la Preşedinţia României, şi nu ca un om care are ce spune după cinci ani de mandat (cea mai “tare” găselniţă mi s-a părut cea cu satul din care trebuie să plece produse gata fabricate sau semi-preparate, „şi nu lapte”; pe-asta ne-a spus-o şi în 2004 şi probabil ne-ar spune-o şi în 2012, daca ar mai putea).
- l-am auzit perorând aceleaşi populisme ieftine, care ţin poate la oameni care muncesc, nu gândesc (ori nu muncesc, însă „fac bani” mai mulţi decât milioane de semeni care trudesc cinstit)
- am constatat aceeaşi agresivitate, aceeaşi intoleranţă, aceeaşi dorinţă de a ţine sub control, însă nu o puternică flotă comercială (nu sariti, nu e o aluzie!), de pildă, ci o biată plută de pescuit pe gârla satului;
- dar mai presus de toate, am văzut un preşedinte încă în funcţie care ne-a condus cinci ani fără să aibă habar (sau se preface că nu are habar) că într-o democraţie, chiar tânără şi necoaptă ca a noastră, Guvernul nu poate fi format de preşedinte, ci de o majoritate parlamentară, că Guvernul nu-i este subordonat preşedintelui, ci dă socoteală Parlamentului şi, în fine, că preşedintele nu este un vechil peste toate cele, inclusiv peste râul şi ramul ţării.

Referitor la contracandidatul lui Traian Băsescu, nu pot spune decât că - până la închiderea ediţiei ziarului nostru - Mircea Geoană nu m-a şocat cu nicio stridenţă, cu nicio idee antidemocratică şi, în general, a vorbit aşa cum trebuie să vorbească orice politician contemporan. A avut abordari strategige, generale, pe teme de maxim interes pentru români. Culmea, mi-a părut debusolat nu de întrebări sau abordări dificile, ci de banalităţi precum numele institutului care a decretat că avem cel mai prost program anticriză. Nu a fost în stare să răspundă nici măcar „la derută”, că nu contează cine a spus acel mare adevăr ...că nu contează culoarea pisicii, ci important e ca ea să prindă şoareci...

Una peste alta, aseară preşedintele a murit. Trăiască preşedintele!

(Curierul de Ramnic, 5 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/presedintele-a-murittraiasca-presedintele-26528/2009-12-06)

Există viaţă şi după alegerile prezidenţiale!

2010-01-03T05:22:00.000-08:00

Nu s-a anunţat nimic în legătură cu un inevitabil sfârşit al lumii pentru duminică, 6 decembrie; prin urmare - teoretic, dar şi practic - sunt întrunite toate condiţiile să existe viaţă şi de săptămâna viitoare încolo. Deşi am această certitudine, constat - de la zi la zi, de la oră la oră şi chiar de la minut la minut - stări de fapt care mă bulversează complet şi mă lasă pur şi simplu fără grai: toţi sau aproape toţi actorii politici ai uneia dintre părţile implicate în marea încleştare electorală, ca şi susţinătorii acestora (inclusiv din media), se comportă de parcă planeta îşi trăieşte ultimele zile, iar ei au primit garanţii ferme în ceea ce priveşte statutul lor de unici şi fericiţi supravieţuitori!
E inutil să intru în prea multe amănunte şi nu-mi permite nici spaţiul. Mă rezum să vă prezint constatarea mea tristă că dacă de undeva, de acolo, de sus, vine un ordin (n-am motive a crede că ar fi vorba de rugăminţi) - care le comandă să susţină in corpore că Pământul e pătrat, că Luna luminează, de fapt, Soarele ori că smochinele sunt portocalii, ei bine, asta vor susţine oamenii în cauză, cu fanatism dus dincolo de extrem.
Poate am eu un simţ al umorului mai dezvoltat, poate la fel de dezvoltat îmi este şi simţul ridicolului ...însă, vă rog să mă credeţi că, de multe ori, mă bufneşte efectiv râsul, provocat de ceea ce-mi văd ochii şi de ceea ce-mi aud urechile (la TV, mă refer).
În urmă cu exact 20 de ani, când aveam fix jumătatea vârstei de acum, am văzut - la intrarea în Piaţa Ostroveni - gărzi mixte formate dintr-un poliţist, un para-militar în uniformă gen PTAP şi doi „oameni ai muncii”. „Păzesc comunismul!” - m-am amuzat de unul singur.
Alaltăieri am văzut ceva şi mai dihai decât în urmă cu două decenii: „oameni liberi” protestând „spontan”, „democratic”, „anticomunist” în „diferite oraşe ale ţării”, nu împotriva Puterii, ci împotriva unui gest al Opoziţiei, care mie nu mi s-a părut şi nu mi se pare nici pe departe în neregulă sau antidemocratic...

Oameni buni! Vă repet (şi vă rog) să nu uităm ideea centrală a acestor rânduri: există viaţă şi de duminică încolo! Măcar în aceste ultime trei zile de campanie, nu vă mai lăsaţi prostiţi, nu mai faceţi pe proştii şi nu-i mai trataţi ca pe proşti pe cei de la care aşteptaţi voturi! Campaniile electorale vin şi se duc - se va duce şi această cea mai ticăloasă campanie, mai infamă decât îşi putea imagina o minte foarte bolnavă. Oricum, inevitabil, rămâneţi/ rămânem cu foarte multe probleme nerezolvate, cu bugete insuficiente, cu poliţe de plătit, cu alte schimbări, (poate tot abuzive) şi cu şi mai mari semne de întrebare, cu retractări, detractări şi aruncarea pisicii direct în braţele celui ce pierde - a şi pierdut! - iremediabil partida...

(Curierul de Ramnic, 3 decembrie 2009 - http://ramnic.ro/articole/exista-viata-si-dupa-alegerile-prezidentiale-26503/2009-12-03)

Când vine prăpădul

2010-01-03T05:20:00.000-08:00

După cum evoluează situaţia, ceea ce s-a întâmplat - şi încă de multe ori - în ultimii ani se va întâmpla şi în continuare, fără nicio oprelişte.

PSD scoate PD-L de la conducerea judeţului şi se aliază cu PNL. Revendică unul din posturile de vicepreşedinţi şi este mai mult decât probabil că îl va obţine (oare cine va fi noul vicepreşedinte?). Apoi - la scară mai mică decât la nivel naţional, desigur, însă cu aceleaşi metode şi consecinţe - va începe prăpădul. Iarăşi mai mult decât probabil, toţi sau aproape toţi conducătorii de instituţii numiţi politic de PD-L vor fi înlocuiţi din funcţii la fel de deontologic cum şi ei şi-au înlocuit predecesorii.
A treia oară mai mult decât probabil, după turul II al alegerilor prezidenţiale, noua coaliţie de la nivel naţional PNL-PSD-UDMR şi minorităţile naţionale (adică întreg parlamentul fără PD-L) va impune un nou prim ministru, va vota un nou guvern, care îşi va intra în atribuţii mai mult ca sigur înainte de sfârşitul anului.

Ce este de aşteptat că se va întâmpla apoi? E aproape imposibil de crezut că, în virtutea proastelor „tradiţii” deja cunoscute, ce se va întâmpla în Vâlcea nu se va întâmpla şi în ţară şi viceversa. Mă refer în primul rând la modul în care primarii portocalii (este drept, nu toţi şi nu pentru prea mult timp) - după ce au fost răsfăţaţi cu multe miliarde cheltuite de cele mai multe ori parcă fără niciun discernământ - vor ajunge să ciugulească firimiturile de la masa noii Puteri PSD-PNL. Apoi, mai devreme sau mai târziu (în funcţie de rezistenţa fiecăruia, de resursele la care mai are acces şi poate şi de dosarele pe care le are sau le poate avea cât ai zice peşte), dar mai ales după ce vor constata că doctrina le trece prin buget, primarii PD-L - aidoma celoralţi lideri mai mari sau mai mici, se vor împrăştia care-ncotro - unii la PSD, unii la PNL, alţii la cine ştie ce.

Poate greşesc, însă tot o spun: am impresia că, după pierderea alegerilor de către Traian Băsescu şi după validarea unui guvern PSD-PNL, PD-L va începe să intre într-o disoluţie şi un regres cu nimic diferite de cele ale PNŢCT. Nu ştiu şi nu am cum să ştiu dacă personagiul care şi-a dus partidul de la agonie la extaz şi apoi îndărăt la agonia finală va fi un Victor Ciorbea vocal pe la TV sau un Marian Miluţ, apatic şi tristuţ, pe nicăieri...
(Curierul de Ramnic - 27 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/cand-vine-prapadul-26440/2009-11-27)

Un pas epocal

2010-01-03T05:18:00.000-08:00

Cred că nu se va supăra nimeni dacă - în această rubrică pe undeva consacrată mai mult politicii - voi scrie astăzi ceva legat de evenimentul de ieri, de la Ocnele Mari.
Din nefericire, puţini dintre noi - în categoria „noi” incluzând, cu durere pot spune, şi oamenii de cultură - conştientizează cât de importate sunt bibliotecile publice locale. Lăsate vreme îndelungată de izbelişte (în condiţii improprii de funcţionare, fără finanţare pentru înnoirea colecţiilor şi dezvoltarea de noi servicii, fără o remunerare şi o motivare corespunzătoare a personalului de specialitate etc.), 20 dintre bibliotecile vâlcene şi alte 215 din întreaga ţară au, de ieri, o şansă istorică: şansa de a se regăsi şi chiar de a se reinventa într-o nouă dimensiune, ca instituţii publice de cultură, formare, informare, comunicare, recreere, socializare s.a.m.d. Este, fără doar şi poate, cel mai mare pas şi cea mai mare şansă de la inventarea tiparului şi chiar de la apariţia bibliotecilor antichitatii încoace.
*
Am vorbit şi am scris deseori, mai ales în spaţiul virtual, despre importanţa Programului Global Libraries (versiunea lui românească este „Biblionet - lumea în biblioteca mea”). N-o să reiau nimic din toate cele spuse, scrise ori întreprinse, ci mă voi mărgini la a adăuga ceva ce ar trebui să ştie şi să conştientizeze toţi bibliotecarii, toţi oamenii de cultură, administraţiile locale şi decidenţii politici. Dotarea bibliotecilor publice cu computere conectate la Internet şi formarea profesională a bibliotecarilor pe componentele moderne ale viitoarelor lor competenţe constituie cheia de boltă care deschide larg accesul publicului la întregul univers de cunoaştere al umanităţii. Este un apogeu al acumulărilor de până acum, de secole şi de milenii, ale tuturor popoarelor şi ale tuturor culturilor lumii. Este un vis, este parcă ireal că - deşi suntem încă depărtişor de concentrarea în spaţiul virtual a întregului univers al cunoaşterii - întreprindem paşi tot mai hotărâţi spre o realitate în care fiecare dintre noi să putem obţine în timp extrem de scurt orice fel de informaţie, existentă oriunde în lume (într-o bibliotecă sau nu).

Pe lângă mulţumirea că Biblioteca Publică „Vasile Militaru” din Ocnele Mari a fost în centrul atenţiei ţării şi că s-a vorbit frumos şi aplicat despre instituţia Bibliotecă şi slujitorii săi, am mai avut o satisfacţie: doamna bibliotecară Violeta Perian, gazda noastră de ieri, a fost un om fericit când mi-a mărturisit sincer că -asemenea celorlalţi bibliotecari vâlceni - nu m-a crezut nicio clipă că va intra în Program şi că, după 38 de ani de activitate în care a oferit doar cărţi, va trăi clipa în care să ofere şi „Biblionet”.
Adică să aibă lumea în biblioteca sa.

Curierul de Ramnic, 26 nov. 2009 - http://ramnic.ro/2009-11-26)

Farsa care se sfârşeşte prost

2010-01-03T05:17:00.000-08:00

Probabil v-aţi întrebat, ca mulţi alţii (printre care şi eu), până când îi va mai ţine lui Traian Băsescu farsa pe care le-o joacă şi ne-o joacă tuturor, membri sau nemembri PD-L. Dilema era, aşadar, „până când”, şi nu „dacă”.

În seara de 22 noiembrie, când s-au anunţat rezultatele exit-pol-urilor, m-am gândit imediat la ceea ce va urma. Ca de fiecare dată, întâi şi-ntâi am pornit nu de la cele mai mari probabilităţi, ci de la ceea ce cred eu că ar trebui să se întâmple în continuare. M-am gândit, mai întâi de toate, ce aş face în locul lui Crin Antonescu (pe care tocmai îl votasem), din poziţia de ocupant al locului III al confruntării electorale. Mi-am găsit repede răspunsul: mi-aş duce iniţiativa până la capăt, impunându-i PSD să-şi respecte angajamentul de susţinere ca premier a lui Klaus Johannis de-adevăratelea, adică şi dincolo de 6 decembrie.
Era şi este cea mai bună iniţiativă şi măsură pe termen scurt, iar ca ea să devină una pe termen lung, nu depinde de cât de multe hachiţe are şi poate avea de-acum fostul preşedinte Traian Băsescu.

Vor exista, desigur, mulţi (liberali sau nu) care - ca nişte false fecioare neprihănite - vor sări de funduleţ în sus: „cum să-l votăm pe Geoană?”, „se răsucesc brătienii în mormânt!” etc. etc., dar asta nu înseamnă nici pe departe că modul în care liderul PNL a jucat şansa partidului său nu este una cât se poate onestă, în favoarea interesului naţional şi, mai mult, chiar că nu e una care va face istorie. Cu voia dvs., o să zăbovesc puţin doar asupra interesului naţional, care, în acest moment, reclamă o altă majoritate, un alt preşedinte decât Traian Băsescu, un alt premier decât Emil Boc şi un alt candidat la demnitatea de prim-ministru decât Lucian Croitoru ori Liviu Negoiţă.
Cum majoritatea există, cum candidatul la funcţia de premier susţinut de majoritate există, mai e nevoie doar de un preşedinte care să nu le pună beţe-n roate tuturor şi să nu sfideze interesul naţional în cel mai ticălos mod cu putinţă, clamând că luptă tocmai în favoarea lui (iertată-mi fie comparaţia, nu e nicio aluzie: e exact ca-n situaţia în care hoţul strigă hoţii!”)
După mine, farsa pe care ne-a jucat-o Traian Băsescu se apropie de final: nu văd cum şi prin ce mijloace ne mai poate convinge, mai poate convinge „majoritatea poporului” pe care îl tot invocă.
Dincolo de aiureli că în spatele său stau Ion Iliescu, Hrebenciuc, Vanghelie etc., interesul naţional impune ca Mircea Geoană să fie votat de majoritate şi n-am nicio îndoială că nu se va întâmpla astfel.
În eventualitatea că se răzgândeşte „în cinci minute” şi nu mai pleacă pe mare, cum a promis, preşedintelui care tocmai îşi încheie mandatul îi mai rămâne o „şansă”: să candideze din nou la preşedinţia PD-L, să-şi crească partidul până obţine sufragiile a peste 50% din electorat ori coagulează o coaliţie parlamentară majoritară, aşa cum impun minimele reguli ale democraţiei. Ale democraţiei autentice, nu ale celei existente doar în simţămintele domniei sale...

Scurt tratat de ticăloşie şi prostie duse la extrem

2010-01-03T05:14:00.000-08:00

Când scriu (puţin după mijlocul zilei de 22 noiembrie), mai sunt multe ore până la închiderea urnelor de vot. Nu ştiu, prin urmare, în ce măsură va fi viciat cel mai important exerciţiu electoral din ultimii 20 de ani. Probabil că, la ora când citiţi aceste rânduri, avem un rezultat parţial apropiat de cel final şi, îndrăznesc eu să sper, ceea ce se (va) obţine prin fraude electorale va fi surclasat de prezenţă numeroasă la vot a alegătorilor de bună credinţă, şi nu a celor momiţi din faţă cu zăhărelul ori mânaţi de la spate cu gârbaciul.

I-aţi văzut pe „turiştii” care au luat cu asalt secţiile speciale din Gara de Nord, dar şi din localităţi unde nu există nici cale ferată, nici artere rutiere importante, nici obiective turistice, nici măcar mânăstiri, ci doar sărăcie cât vezi cu ochii? Cum vi se par? Aşa-i că se vede pe chipurile lor inteligente (şi reiese şi din vocabular) cât sunt de preocupaţi să-şi voteze viitorul? Să îşi aleagă preşedintele? Să parcurgă zeci şi sute de kilometri, apoi să stea ore în şir la cozi, pentru a reuşi să pună în sfârşit ştampila unde trebuie?
*
Îndatoriri de serviciu m-au purtat în week-end-ul trecut prin Vâlcea rurală, ocazie cu care am aflat noi lucruri interesante cu privire la „mercurialul” votului şi al campaniei electorale, în general. Într-o localitate cu pretenţii urbane, am fost rugat să-mi mut maşina din faţa primăriei pentru că încurca dificilele manevre de parcare a unui TIR lung cât o zi de post, plin cu zahăr şi făină de culoarea portocalei, de-mpărţit ca „ajutoare”. În câteva localităţi, elevii transportaţi cu microbuzele şcolare au primit din mâna şoferilor şi a altor tovarăşi frumoase caiete dictando, în pungă portocalie, cu sigla PD-L. Sâmbătă dimineaţa, pe la ora 9.20 (deci după ce campania se încheiase), nişte oameni foarte harnici întindeau de zor bannere ...nici nu vă mai spun în favoarea cui, că bănuiţi. Însă cea mai „plăcută” surpriză am avut-o într-o comună cu peste 4.500 de locuitori, unde li s-au împărţit sătenilor nu mai puţin de 3.000 de saci cu tărâţe, sute de perechi de cizme de cauciuc şi o mare cantitate de tablă (asta a putut, asta a dat «sponsoru’»; ceea ce e de-a dreptul amuzant e că „a dat” pentru pentru triumful „portocalismului”, însă unde nu trebuie, adică într-o comună unde sunt sigur că nobilele idealuri ale pesedismului roşu nu vor fi întinate prea curând; pentru turul II, cică sunt pregătite încă trei TIR-uri cu tărâţe, tablă şi cizme).
*
Mă întreb:
1. cât de ticălos să fii, ca om şi cu atât mai mult ca lider politic, încât să încerci să influenţezi alegerile bazându-te pe naivitatea unor oameni săraci, dezorientaţi, speriaţi, neiformaţi (chiar inculţi), care ar trebui să aştepte de la tine cu totul şi cu totul altceva (nici ei nu ştiu ce ar trebui să aştepte, însă asta e altă discuţie)?
2. cât de mic vizionar şi cât de prost strateg trebuie să fii, încât să te amăgeşti că poţi câştiga prin fraudă - împotriva unei voinţe naţionale mai evidentă parcă decât oricând - nişte alegeri de importanţă capitală nu pentru progres, ci pentru revenirea la normalitate?

(Curierul de Ramnic, 23 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/scurt-tratat-de-ticalosie-si-prostie-duse-la-extrem-26336/2009-11-23)

Mi-a scris Traian Basescu

2010-01-03T05:09:00.000-08:00

N-am mai primit de mulţi ani o scrisoare (poşta electronică, deh!) şi chiar mă gândeam, recent, că probabil n-o să mai primesc niciodată rânduri scrise pe o hârtie, care, pusă în plic, să-mi ajungă acasă. Cu atât mai puţin prin curier special.
Ei bine, aseară s-a întâmplat minunea, am primit o scrisoare şi nu orice scrisoare: mi-a scris Traian Băsescu însuşi!
Să nu vă imaginaţi că ne cunoşteam, cumva! Nu! Mi-a scris aşa, fără să mă cunoască, doar pentru că - probabil - a simţit nevoia să-şi deschidă sufletul în faţa mea (i-o fi spus cineva că sunt un bun ascultător). Nu mi s-a adresat pe numele mic, nici măcar pe numele de familie (am dedus că încă nu suntem chiar aşa familiari, ba chiar - acum pot recunoaşte - am răsuflat uşurat că, în context, nu mi-a făcut nicio încadrare profesională legată de ...sfincter). A început cu protocolarul „Dragi români” (cred că ne consideră dragi români pe mine şi pe soţie - fiica e la facultate, poate îi scrie acolo; m-aş mira, însă, să ne îndrăgească atât de mult, încât să ne scrie doar nouă). În fine, după formula de adresare, Traian Băsescu scrie:
„Mi-aţi fost alături de-a lungul întregului meu mandat şi vă asigur că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru binele românilor şi pentru progresul acestei ţări. Dacă mă uit în urmă, pot spune că România s-a schimbat în bine. Dar nu atât de mult şi de repede cât ne-am fi dorit. Ştiu că încă nu trăiţi bine, aşa cum meritaţi. O parte din responsabilitate îmi aparţine. Este adevărat că nu am reuşit să fac tot ce mi-am propus, că am şi greşit uneori. Dar am învăţat din greşeli.
Vă sunt recunoscător că aţi fost alături de mine atunci când Parlamentul a încercat să mă suspende fiindcă am îndrăznit să critic o clasă politică nereformată şi coruptă. Fără sprijinul vostru, nu aş fi avut puterea să ţin piept, în ultimii cinci ani, acelor instituţii ale statului sau acelor politicieni care au încercat să blocheze reforme esenţiale pentru modernizarea Romaniei”

Mai spre final, pe un ton neutru - aşa cum îi să bine preşedintelului României, Traian Băsescu mă anunţă amical că se numără printre candidaţii la alegerile prezidenţiale de duminică, ocazie cu care el organizează şi un referendum în care mă îndeamnă să spun „Da!” pentru reducerea numărului de parlamentari şi pentru parlament unicameral. Îmi mai sugerează Traian Băsescu că asta va duce la „un Parlament al bunului simţ”, altfel decât cel care a demis Guvernul Boc, „pentru că voia să taie pensiile privilegiate”.

Deşi semnătura de pe scrisoare pare originală, vă spun sincer că eu nu cred că cel ce mi-a scris e adevăratul Traian Băsescu; e mai degrabă un răufăcător, care vrea să-l înfunde pe preşedinte şi mai rău decât s-a înfundat singur. De ce spun asta? Simplu: pentru că nu cred că un om precum preşedintele României, prezumat a fi în deplinătatea facultăţilor mintale, îşi poate pune semnătura pe o scrisoare precum cea pe care am primit-o eu. Că dacă e aşa, şi el chiar a semnat o hârtie în care scrie că „România s-a schimbat în bine” în timpul mandatului său de cinci ani, avem o situaţie critică: şeful Statului român de acum - aidoma şefului Statului de dinainte de ’89 - e, oficial, în totală opoziţie cu majoritatea covârşitoare a poporului său, ceea ce nu numai că nu îi asigură un nou mandat de preşedinte, dar va conduce la o ejectare cât se poate de urâtă din scena politică şi publică a României.

(Curierul de Ramnic, 19 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/mi-a-scris-traian-basescu-26280/2009-11-19)

Comisarul-şef al Poliţiei, ca o păpuşă gonflabilă

2010-01-03T05:06:00.000-08:00

Sub titlul „O poveste de plâns, cu poliţişti”, scriam în această rubrică, în data de 10 septembrie a.c.:
„Rău trebuie să stea lucrurile la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Vâlcea: numai în ultimii doi ani, comisarul-şef de până în ianuarie 2008, Adrian Cazan, a fost demis, comisarul-şef Florian Marin a demisionat recent (şi Doamne fereşte să nu se confirme şi veştile proaste care circulă pe ici, pe colo), iar unul dintre adjuncţii de la comanda IPJ (cms. sef. Daniel Munteanu) a fost arestat pentru fapte de corupţie, la scurt timp după ce se pensionase «pe motive medicale»”. În 17 septembrie, exact cu o lună în urmă faţă de ziua când scriu acum, mai ziceam:
„Cum s-o fi întâmplat de a ajuns şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie un om precum Nicolae Sărdărescu?
Să fi fost liderii politici şi administrativi ai judeţului şi ai municipiului Râmnicu-Vâlcea atât de ocupaţi cu campania electorală şi cu propriile trebuşoare de partid, încât să nu mai fi avut vreme să lupte pentru a-şi impune proprii oameni?
Să fi fost oamenii de afaceri atât de ocupaţi cu criza, încât - nici ei - să nu-şi fi găsit măcar o seară în care „să negocieze" ca la tarabă şi cu cine trebuie numirea altui comisar-şef la IPJ?
Să nu (mai) fi avut capii lumii interlope chiar niciun cuvânt de spus în această ultimă ascensiune în importanta funcţie sus-menţionată?
Habar nu am care este răspunsul la întrebările de mai sus şi întrucât - cum, necum - Nicolae Sărdărescu şi-a luat deja funcţia în primire, consider mai important să privim spre viitor, nu spre trecut. Înainte de concurs, noul şef al IPJ Vâlcea a făcut nişte declaraţii pe care le-am publicat şi noi şi nu am ratat ocazia de a le sublinia gravitatea. Nicolae Sărdărescu susţinea că va aduce autoritate şi disciplină în rândul Poliţiei vâlcene: «Sunt două elemente care au lipsit în anumite momente la poliţia din Vâlcea. Voi face schimbări majore, reforme în statul de funcţii, în organigramă. Nu intră în calculele mele o restructurare, dar vreau să spun că voi încerca să aduc profesionalismul. În acest moment este foarte jos nivelul profesional al poliţiei vâlcene...»”
*
De ieri după-amiază, Nicolae Sărdărescu nu mai este şeful IPJ. A fost schimbat în cel mai pur stil stalinist cu putinţă - fără motive care ţin de activitatea lui profesională sau de modul cum a condus Poliţia vâlceană vreme de 30 de zile, cât i-a fost şef. S-ar putea glosa la nesfârşit în legătură cu această schimbare, însă e inutil şi, în plus, nicio explicaţie nu este şi nu va fi destul de convingătoare. Mă întreb doar aşa, retoric: oare cei care au hotărât schimbarea şefului IPJ cu cinci zile înainte de alegerile prezidenţiale chiar ştiu ce fac? Chiar nu conştientizează că nu rezolvă nimic în acest fel şi că totul e în zadar? E pierdut?
Raportându-mă la mine, care mă consider un om normal şi n-aş accepta pentru nimic în lume, niciodată, să fiu „pus” în acest mod într-o funcţie, mă întreb, referitor la noul comisar-şef Eugen Neaţă: oare nu-şi dă seama că aşa cum a fost instalat în funcţie, tot aşa va fi şi „dezinstalat”, posibil în mai puţin de 30 de zile? de ce acceptă să fie folosit pe post de păpuşă, gonflabilă sau nu? doar pentru a satisface meschinele interese ale cuiva, indiferent cine e acela? sau are şi el „partea lui”?
(Curierul de Ramnic, 18 nov. 2009)

Veştile bune pentru Oltchim se amână până la noi ordine

2010-01-03T05:02:00.000-08:00

„La sfârşitul săptămânii trecute, preşedintele PD-L Vâlcea, Mircia Gutău, a anunţat că în cursul acestei săptămâni, Comisia Europeană va aviza în mod oficial schema de ajutor de stat în favoarea societăţii Oltchim SA Râmnicu Vâlcea. Este o veste extraordinară pentru salariaţii întreprinderii dar şi pentru locuitorii judeţului Vâlcea. Cel mai probabil, în cadrul mitingului de miercuri, 18 noiembrie 2009, din Râmnicu Vâlcea, preşedintele Traian Băsescu va anunţa în mod oficial că organismele europene au dat undă verde pentru acordarea ajutorului de stat pentru SC Oltchim SA. Deja, fabrica Ford România de la Craiova a primit săptămâna trecută un ajutor similar din partea Comsiei Europene.
În urmă cu două săptămâni, dosarul pentru garanţiile de stat pe care Guvernul vrea să le acorde noului lanţ petrochimic, compus din SC Oltchim SA Râmnicu Vâlcea, SC Arpechim Piteşti SA şi SC Rafo Oneşti SA, a ajuns la Consiliul Concurenţei. Imediat, această instituţie guvernamentală a început consultările cu Ministerul Finanţelor Publice pe acest subiect. Cele trei întreprinderi intenţionează să contracteze credite bancare în valoare de 330 milioane de euro, statul urmând să garanteze aproximativ 80% din această sumă, respectiv 264 milioane de euro.” *
Veştile optimiste de mai sus au fost publicate, ieri, de un confrate de breaslă. M-am bucurat când le-am citit şi mi-am zis ceva în genul: bine că s-a rezolvat, mai bine mai târziu, decât niciodată, bine că sunt şanse ca „Oltchim să lucreze în plin din noiembrie” etc. etc. Pe tot parcursul zilei, am fost atât de optimist că la Oltchim va fi bine, încât nici nu vă pot povesti.
Spre seară, însă, a venit vestea amară că preşedintele Traian Băsescu nu mai vine la mitingul PD-L de mâine. Piei, drace! - m-am înnegrit de supărare, la gândul că nenorocirea e de neevitat de-acum încolo: dacă preşedintele nu mai vine, este logic că nu mai are cum anunţa, iar, vesel: „Comisia Europeană va aviza în mod oficial schema de ajutor de stat în favoarea societăţii Oltchim SA”.
O astfel de veste nu se anunţă aşa, oricum, de la distanţă - cum ar putea crede, de pildă, vreun chimist de pe Platformă - ci trebuie neapărat strigată în faţa unei mulţimi dezlănţuite, cu nările fremătânde, fericită că trăieşte bine şi i se urează să trăiască şi mai bine de atât, excitată la maximum că cineva, acolo sus, veghează la multe, şi în primul rând veghează vigilent ca minele de sare să nu intre pe mâinile Motanului Felix, de profesie mogul...

P.S.: că o veste proastă nu vine niciodată singură, mi s-a mai confirmat o dată: în cazul în care ajutorul de stat va fi aprobat de către Comisia Europeană, întregului „lanţ petrochimic Oltchim-Arpechim-Rafo Oneşti” ar urma să i se garanteze 80% din 330 mil. euro, adică 264 mil. euro. Cum se va pune pe picioare noul business de succes al statului român, cu garanţii în valoare de doar 264 mil. euro, când numai pierderile Oltchim sunt de 418 mil. euro???
(Curierul de Ramnic, 17 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/vestile-bune-pentru-oltchim-se-amana-pana-la-noi-ordine-26229/2009-11-17)

Orban suburban

2010-01-03T04:59:00.000-08:00

Prea multe lucruri complet nefireşti se întâmplă în această campanie electorală şi, credeţi-mă, cu atât mai dificil este să alegi tema pe care o abordezi când ai de scris un material de opinie precum cel de faţă.

Ieri, după o primă „selecţie” a potenţialelor subiecte de comentat, reţinusem pentru „turul II” al „alegerii” următoarele teme din care trebuia să mă opresc la una singură:
- eroarea desemnării lui Liviu Negoiţă pentru funcţia de premier
- lipsa oricărei „substanţe”, a oricărui „conţinut” al mesajelor candidaţilor la Preşedinţie
- lipsa dezbaterilor televizate (parcă nici în ‘90 n-a fost aşa)
- inutilele mitinguri electorale regizate exact ca în urmă cu 20 de ani (nu doar prin prisma costurilor uriaşe pe care le presupune transportul a mii de oameni, cu sute de autocare, în reşedinţele de regiuni istorice)
- situaţia deosebit de gravă de la Oltchim (care acum ar fi trebuit să lucreze „în plin”)
- chiar micul recent „incident” din Cetate-Dolj, relatat, pe lângă televiziunile centrale, şi de către corespondentul vâlcean al Agerpres.

N-a fost să fie. Poate greşesc, însă toate temele de mai sus au pălit, s-au ofilit brusc în momentul în care l-am văzut la TV pe Ludovic Orban, declarând:
„Eu aş rezuma aşa: cine votează cu Băsescu? Alcoolicii, ţiganii ... prostituatele, probabil, deşi mă îndoiesc că prostituatele vor vota cu Băsescu, având în vedere cum arată (şeful statului, n.r.)”.

Consider declaraţia de iei a prim-vicepreşedintelui PNL una deosebit de gravă şi nu este deloc corect să „ne mulţumim” cu explicaţia că - mai ales în ultimii cinci ani - discursul public a coborât mult sub limitele unei societăţi civilizate, că Orban nu face decât să-i răspundă cu aceeaşi monedă lui Traian Băsescu ori că a încercat, poate, să-l întreacă în grobianism şi grosolănie pe actualul preşedinte al României.
Prin declaraţia de mai sus, Ludovic Orban dovedeşte că nu este cu nimic mai breaz, de pildă, decât Elena Udrea (cea care-l numea “organ”, nu în public, ci în acte oficiale) sau chiar decât cel pe care îl jigneşte impardonabil, laolaltă cu noua categorie de electorat identificată prin „alcoolici, ţigani şi prostituate”.
Ceea ceea ce a declarat ieri, Ludovic Orban m-a făcut să mă gândesc imediat că el însuşi îşi are origini, pe linie paternă, într-o minoritate (alta decât cea pe care o infierează colectiv), că el însuşi este foarte-foarte departe de a putea fi considerat un aprig duşman al alcoolului şi că, nu o dată, ne-a furnizat dovezi că nu dispreţuieşte defel prostituţia politică (dacă stăm strâmb şi judecăm drept, ce este mai grav? să te prostituezi pentru hrana de zi cu zi şi pentru cele necesare traiului, punându-ţi le bătaie cel mult “organul” propriu, sau să te prostituezi politic, punând în pericol ţara în vârful treburilor cărora te-ai cocoţat nemeritat?).
După părerea mea, Partidul Naţional Liberal n-avea şi n-are nevoie de organe de exprimare precum Ludovic Orban şi foarte bine a făcut Crin Antonescu, tot ieri, delimitându-se de aceste declaraţii ticăloase. Care - chiar dacă nu influenţează în niciun fel procentele prezidenţiabililor - nu trebuie tolerate şi cu atât mai puţin încurajate.
(Curierul de Ramnic, 9 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/orban-suburban-26064/2009-11-09)

Minciuna sfruntată a tăierii „salariilor nesimţite din agenţii”

2009-11-14T23:56:00.000-08:00

Alături de „Legea salarizării unice”, cu mare cotcodac a fost adoptată „Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia European şi Fondul Monetar Internaţional”

Poate vă amintiţi cu cât aplomb combătea premierul Emil Boc, o dată cu „pensiile nesimţite”, şi salariile la fel de nesimţite „din agenţii”, cu care se va termina după promulgarea legii etc. şi bla-bla-bla.
Am citit şi eu, ieri, actul normativ cu titlul cel lung de mai sus, deja promulgat. Ştiţi care este cea mai mare tragedie? În afară de desfiinţarea şi restructurarea unor agenţii cu adevărat mari consumatoare de fonduri publice, este desfiinţat sau restructurat (prin disponibilizări masive) şi prin comasare sub altă „pălărie” un lung pomelnic de instituţii care numai supra-dimensionate d.p. d.p.v. al organigramei nu sunt şi în care numai „salarii nesimţite” nu se poate susţine că există.

De pildă:
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare (finanţată până în prezent integral din venituri proprii, ea va fi finanţată de acum încolo de Guvern, ca şi alte instituţii „reorganizate”!!!); Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor; Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni; Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării; Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică; Arhivele Naţionale; Centrele regionale de formare continuă pentru administraţia publica locală; Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice; Institutul Naţional de Cercetare în Domeniul Conservării şi Restaurării; Oficiul Român pentru Drepturile de Autor; Institutul de Memorie Culturală; Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România; Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate; Institutul Diplomatic Român; Centrul Român pentru Promovarea Comerţului; Institutul Limbii Române; Comisia Naţională a României pentru UNESCO; Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină "Grigore Antipa"; Institutul Naţional de Cercetare; Biroul Român de Metrologie Legală; Institutul de Sănătate Publică Iaşi; Institutul de Sănătate Publică „Prof. dr. Iuliu Moldovan” Cluj-Napoca; Centrul de Sănătate Publică Târgu Mureş; Centrul de Sănătate Publică Sibiu; Centrul de Consultanţă pentru Programe Culturale Europene; Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii; Centrul European de Cultură din Sinaia; Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc; Centrul Naţional al Cinematografiei; Centrul Naţional al Dansului; Administraţia Fondului Cultural Naţional s.a.m.d.

Multe dintre organismele şi instituţiile de mai sus şi multe altele, neenumerate, s-au autofinanţat până în prezent, deci nici nu se pune problema că au grevat Bugetul Statului cu „salarii nesimţite”.

Multe altele, după cum se observă, sunt din domenii precum Cultura, Cercetarea, Sănătatea, în care se ştie cam ce fel de salarii profund „anti-româneşti” există.

Şi atunci? Care este raţiunea pentru care - sub pretextul desfiinţării „salariilor nesimţite din agenţii” - sunt aruncaţi pe drumuri 9.000 de bugetari cu nimic sau aproape nimic diferiţi de ceilalţi bugetari? Şi de ce acum, în plină criză, şi de locuri de muncă, şi de posibilităţi de a li se acorda o minimă formă de protecţie socială, până îşi găsesc, eventual, o slujbă?

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 6 noiembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Cum am ratat ocazia sa devin turist mitingist pedelist

2009-11-14T23:50:00.000-08:00

Ieri, in jur de ora 13.00, am primit un telefon de pe un numar pe care nu il aveam in agenda. Pentru ca eram in toiul unei expuneri si asupra mea erau atintite cateva zeci de perechi de ochi, am raspuns scurt si - fara sa-i las ragaz interlocutorului sa spuna ceva - am zis iute ca nu pot vorbi, insa voi suna eu la acel numar cat de repede pot. Am putut sa telefonez peste cca o jumatate de ora si a raspuns imediat o doamna cu voce suava. Mi-a marturisit ca nu dansa ma sunase, de fapt, mai devreme, ci fiica. Doamne, apara! - imi zic. Si ce treaba are fiica dumneavoastra cu mine? Pai vrea sa va invite duminica la Craiova... Ce sa fac eu la Craiova cu fiica doamnei? - mi-a trecut iute prin cap si poate ca mi-ar mai fi trecut si altele, daca doamna cu care dialogam nu ar fi facut in timp util o precizare deosebit de importanta, care m-a readus in realitate: la Craiova, la miting... face PD-L un miting mare... dar o sa va sune fiica mea peste o ora, daca nu va deranjeaza. Nu ma deranjeaza, doamna, abia astept.
In fine, sa n-o lungesc, nu trece ora si ma suna fiica. Se prezinta frumos, ca si mama, si ma intreaba fara niciun preludiu daca merg duminica la miting, la Craiova. Ce sa fac eu la un miting, PD-L sau nePeDeLe? - imi venea sa o intreb (la fel cum imi venise sa o intreb si pe mama), insa se vede treaba ca una gandeam si alta spuneam, pentru ca m-am auzit intreband, la randu-mi, suav: E un miting mare, nu? Adica unul regional? Vine si domnul Presedinte? Da, va fi un miting foarte mare, vine domnul Presedinte, m-a asigurat fiica. Da', da eu nu pot, duminica lucrez ...nu stiu daca pot sa fac schimb de tura, m-am pomenit indrugand (sincer, m-am minunat si eu de unde s-a iţit ideea asta cu tura, pentru ca n-am lucrat niciodata in schimburi). Va pot lasa un numar de telefon la care sa ma sunati daca reusiti sa rezolvati cu serviciul? Desigur... o sa va sun imediat ce rezolv cu schimbul de tura, iar daca nu se va putea sub nicio forma, ma voi uita cu nesat la TV, sa vad mitingul ... dar as vrea sa stiti inca de pe acum ca sunt alaturi de dumneavoastra si de domnul Presedinte! - m-am mai pomenit vorbind "ca televizorul". Din frumoasa reactie vocala a fiicei am dedus ca am facut-o foarte-foarte fericita si deosebit de optimista.

Asta a fost ... si m-am marturisit public aici pentru a-mi spala pacatul minciunii din conversatia cu fiica; iar pentru ca tacamul sa fie complet si lucrurile cat se poate de clare, as adauga la conversatia cu fiica (si mama) urmatoarele:
Domnisoara, Doamna, cel pentru care este organizat "marele miting" de la Craiova nu merita nici cat negru sub unghie cheltuielile si efortul transportului a mii de oameni, din toata regiunea Olteniei, catre orasul vechii "Bănii" si retur.
Cel despre care vorbim a inselat asteptarile a milioane de oameni - printre care ma numar si eu - si continua sa dezamageasca in cel mai jalnic si penibil hal din toate cate sunt posibile; ma simt deosebit de frustrat ca n-am timp si spatiu sa scriu si sa vorbesc la infinit despre sansa ratata a lui Traian Basescu...

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 26 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Şansa vieţii lui Traian Băsescu

2009-11-14T23:48:00.000-08:00

După ce - joia şi vinerea trecută - am folosit aceeaşi formulare cu referire la Mircea Geoană şi Crin Antonescu, e vremea să scriu despre şansa vieţii lui Traian Băsescu.

Ei bine, nu pot nicicum să spun despre Traian Băsescu că-şi joacă în această campanie electorală şansa vieţii, dintr-un motiv cât se poate de simplu: Traian Băsescu şi-a jucat deja şansa vieţii, şi încă vreme de cinci ani, cât a deţinut funcţia de preşedinte al României. Şi-a jucat-o prost, a ratat-o, a compromis-o, a irosit-o, şi-a bătut joc de ea sau cum vreţi să mai formulaţi:
A venit la putere pe fondul votului negativ îndreptat, în 2004, împotriva PSD şi a candidatului său, Adrian Năstase; a denunţat pe bună dreptate, însă complet zadarnic, „sistemul ticăloşit”; acum e tot mai evident că a formulat acest „denunţ” doar pentru a avea un argument solid pentru care revendica Puterea; a promis o autentică luptă împotriva corupţiei, încununată de ţepe în Piaţa Victoriei, dar a transformat lupta împotriva corupţiei într-o luptă pentru orice afacere - de regulă cu bani publici - în care nu erau (încă) implicaţi exponenţii clientelei cercului lui de interese şi cercului lui de partid; în cele din urmă, a reuşit să înlocuiască ceea ce înainte se numea „mafia PSD” cu ceea ce acum se numeşte „mafia PD-L”; s-a implicat nu doar ilegal şi imoral, ci şi complet anapoda, de cele mai multe ori complet ilogic în facerea şi desfacerea de guverne, facerea şi desfacerea de dosare, numirea şi răsnumirea în funcţii a unor fideli şi viitori fideli etc.; şi-a făcut un prost renume băgându-se în tot şi în toate, de cele mai multe ori precum musca în lapte, fără nicio abilitare legală, fără nicio logică, parcă fără niciun discernământ; s-a comportat ca şi cum „fişa postului” înaltei demnităţi de şef al statului ar fi obligat ca ocupantul ei să fie necioplit, să bea, să hăhăie, să behăie (in cârciumă cu Becali, după care să urce la volan) şi să se bată pe burtă cu toată plebea - inclusiv cu mari interlopi ai unei anume minorităţi -, cu orice prilej ivit ori inventat; şi-a bătut joc (şi îşi bate în continuare) de un prim-ministru ca Emil Boc, care, chiar dacă nu ar fi strălucit, ar fi putut fi un premier bunişor, însă niciodată în fruntea unei cârdăşii care include tripleta (unii zic triada) Blaga-Berceanu-Videanu; şi-a bătut joc de instituţia consilierului şi de cea a şefului cancelariei, luându-şi-o aproape pe Elena Udrea, folosind-o ca „trompetă”, numind-o apoi ministru, întâi peste un minister, apoi peste două, după ce tocmai fusese demisă o dată cu întreg Guvernul; a girat, tot pentru o funcţie de ministru, pe Monica Iacob Ridzi şi şi-a incununat opera de „numiri” punându-şi fiica întâi secretar general al Organizaţiei de Tineret a PD-L, apoi direct europarlamentar; şi-a bătut joc de propriul partid şi de munca de multe ori onestă a multor membri ai săi, într-o manieră de ne-i-ma-gi-nat (nu am loc să dezvolt, prin urmare mă voi referi numai la una dintre recentele mari „greşeli” făcute de Traian Băsescu; după ce a spus la Radio România că în 7 decembrie, indiferent dacă va câştiga sau nu alegerile, va dizolva Parlamentul, toţi liderii de frunte ai PD-L s-au simţit datori să întărească ceea ce a zis preşedintele, poezia fiind „aşa e normal” etc., deşi oricine ştie că asta ar fi profund anti-constituţional; a doua zi, cu seninătate, dându-şi seama că totuşi e prea de tot ceea ce susţinuse, Traian Băsescu a întors-o exact la 180 de grade; liderii PD-L n-au mai putut retracta ce susţinuseră şi au rămas în ofsaid, într-un penibil absolut); „a interpretat” mereu Constituţia într-o manieră nu doar profund ilegală, ci şi într-una care insultă deosebit de grav inteligenţa românilor, considerându-i - la grămadă, deopotrivă - fie slugile lui din PD-L, fie proşti „de bubuie”; ultima mare ticăloşie, organizarea referendumului pentru un Parlament unicameral „mai mic” nu este decât o diversiune ordinară, în scop de a abate atenţia de la eşecul total al mandatului prezidenţial care tocmai se încheie; şi-a bătut joc de aşteptările poporului care l-a susţinut la referendumul de demitere a sa şi de speranţele că vom scăpa de minciună, demagogie şi populism ieftin... şi poate mai presus de toate, şi cu asta închei, ca un corolar, Traian Băsescu ne-a făcut să constatăm că se poate şi mai rău decât pe vremea PSD - pe care îl consideram răul absolut în materie de Putere absolută care corupe absolut - şi chiar a PCR, care niciodată n-ar fi numit în posturi cheie de reprezentare naţională sau internaţională paraşutele pe care le vedem acum, puse în toate poziţiile, oficiale şi neoficiale.

În turul II - dacă Traian Băsescu se califică, ceea ce mie mi s-ar părea complet anormal - votez împotriva lui, cu Crin Antonescu sau Mircea Geoană, după caz. Dacă ar fi să-mi bat şi eu joc, aş spune că sunt în stare să votez până şi cu Becali sau Vadim, pentru ca balamucul să fie total şi recunoscut oficial.

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 26 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Şansa vieţii lui Crin Antonescu

2009-11-14T23:45:00.000-08:00

„A copilărit într-o casă aflată într-o curte mare, unde mai locuiau încă 12 familii. Construcţiile, acum naţionalizate, fuseseră făcute în perioada interbelică de proprietarul unei fabrici de covrigi, pentru angajaţii lui. «Era acolo o lume foarte colorată, un fel de Românie în miniatură. Şoferi, profesori, muncitori, casnice, români, bulgari, lipoveni... Şi apa şi instalaţiile sanitare erau în curte. Pentru adulţi era un adevărat infern, gălăgia nu se oprea aproape niciodată, dar pentru copii era un paradis. Curtea avea trei ieşiri, te puteai juca în voie şi puteai scăpa uşor cu fuga ori de câte ori scoteai din sărite pe cineva» Va locui acolo până în 1977, când casele au fost demolate.” (fragment din biografia a lui Crin Antonescu)
*
Crin Antonescu, preşedintele PNL, candidează cu şanse reale la Preşedinţia României. Îl recomandă pentru cea mai înaltă funcţie în stat profilul de intelectual, abilităţile de excelent orator, îndelungata experienţă parlamentară (1992-prezent) şi cea de ministru al Tineretului şi Sportului (1997-2000 - deşi a fost acuzat că „nu a făcut nimic ca ministru”, renta viageră pentru sportivii de performanţă care există până astăzi şi mărirea spectaculoasă a baremurilor de premiere pentru marii sportivi - pe deplin meritate! - datează din timpul ministeriatului lui Crin Antonescu), timpul îndelungat în care a fost lider de grup parlamentar al partidului său...

Îl recomandă, de asemenea, modul deosebit de elegant în care a câştigat preşedinţia Partidului Naţional Liberal, în competiţie cu fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu; contează mult, desigur, susţinerea unui partid nu la de mare precum PSD, însă care are un electorat al lui, de bază, care va vota „cu liberalii” până va închide ochii...

Şi mai mult, poate, decât cele de mai sus, pe Crin Antonescu îl recomandă pentru Preşedinţia României modul excelent în care a reuşit să coaguleze în jurul său toată actuala Opoziţie din Parlament, convingând-o să-i susţină propunerile, atât în privinţa moţiunii de cenzură care a doborât Guvernul, a propunerii ca premier lui Klaus Johannis etc. (merite incontestabile are, aici, şi celălalt candidat important al Opoziţiei - Mircea Geoană).

Întrucât nu a avut şi nu are afaceri, locuieşte la bloc ca tot orăşeanul „simplu” s.a.m.d., puţine lucruri i s-ar putea reproşa în campanie lui Crin Antonescu: repetarea a doi ani de facultate, „chiulul” din Parlament şi susţinerea de care se bucură din partea lui Dinu Patriciu.

Mie, unuia, mi s-au părut cât se poate de plauzibile explicaţiile lui Crin Antonescu, referitoare la repetarea anilor II şi IV de facultate: el şi doi sau trei prieteni s-au hotărât pur şi simplu să repete anul II, deşi în sesiunea din iarnă trecuseră toate examenele cu notă maximă; „Acest lucru se poate verifica in foaia matricola” - a spus Antonescu, şi nu mă îndoiesc că va fi verificat de cine e interesat. Anul IV, Crin Antonescu susţine că l-a repetat pentru că tocmai se căsătorise; a vrut să evite o repartizare cine ştie pe unde, preferând să devină absolvent o dată cu soţia. Explicaţiile sunt susţinute de faptul că, în 1978, Crin Antonescu a câştigat locul I la Olimpiada Naţională la Istorie, iar în anul următor a intrat al doilea la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este acesta un profil de repetent?

Referitor la chiulul dintr-un Parlament a cărui activitate normală a fost excepţia, şi nu regula, imputarea mi se pare cel puţin bizară, iar a-l acuza pe Crin Antonescu că e susţinut de Dinu Patriciu mi se pare dovada supremă că „Noi nu ne vindem ţara!” e încă dureros de actual...

În această toamnă, în alegerile prezidenţiale, Crin Antonescu îşi joacă şansa vieţii lui şi joacă şansa vieţii intelectualului român, mai obidit decât ţăranul şi muncitorul român tocmai pentru că are şi alt gen de aspiraţii şi idealuri decât cele strict pământeşti. Şi asta, fără a se considera omul providenţial...

În turul I al alegerilor prezidenţiale, Crin Antonescu are votul meu necondiţionat; la fel şi în turul II, dacă se califică.

Valentin Smedescu

(editorial publicat prima data in 23 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Şansa vieţii lui Mircea Geoană

2009-11-14T23:41:00.000-08:00

Pentru că Mircea Geoană vine astăzi la Vâlcea, nu pot rata ocazia de a scrie ceea ce cred despre el şi despre şansele lui la Preşedinţia României, în alegerile care se apropie.

Dintre toţi principalii contracandidaţi, Mircea Geoană ar fi, de departe, cel mai „calificat”, în orice caz mult mai calificat decât a fost la vremea lui Traian Băsescu şi decât este Crin Antonescu. L-ar recomanda pentru funcţia de preşedinte al ţării multele funcţii deţinute pe relaţii externe, îndelungata carieră de diplomat (ambasador al României, şi nu oriunde, ci în capitala celei mai mari puteri a lumii), funcţia de ministru de Externe, deţinută între 2000 şi 2004, adică în vremuri în care s-au întrunit condiţiile de integrare în NATO şi s-au negociat capitolele în vederea aderării la Uniunea Europeană.

În plan politic, cu toate câte se spun despre el - că ar fi ezitant etc. - şi cu toată eticheta deloc măgulitoare pe care Ion Iliescu i-a aplicat-o pe frunte, să nu uităm că Mircea Geoană este cel care l-a învins pe Ion Iliescu, în martie 2005, în alegerile pentru preşedinţia PSD. Nimeni din acest colos de partid nu a îndrăznit măcar să spere că ar putea câştiga o competiţie de alegeri interne împotriva lui Ion Iliescu. Cu toate câte s-au spus şi câte s-au scris, că ar fi existat un „complot”, că Ion Iliescu ar fi fost trădat s.a.m.d., ceea ce a rămas în picioare este faptul că Mircea Geoană este preşedintele celui mai mare partid din România (cu toate problemele şi nevoia lui de reformare), iar Ion Iliescu este cel care îl susţine public. E puţin lucru acesta?
Spre deosebire de toţi contracandidaţii săi, inclusiv de preşedintele în funcţie, Mircea Geoană beneficiază de susţinerea unui partid cu o extraordinară capacitate de mobilizare la toate evenimentele pe care le organizează şi în special la alegeri.

Ce i se reproşează şi i se va reproşa în campanie lui Mircea Geoană? În primul rând, i se va reproşa continuu că se află sub scorul partidului, că nu este „locomotivă”, apoi, că a fost la guvernare până mai deunăzi, laolaltă cu cel pe care vrea să-l înlocuiască în funcţia supremă în Stat. De asemenea - ca şi lui Ion Iliescu - i s-ar putea imputa că la umbra preşedinţiei sale încă stau bine-merci mult prea mulţi oameni care n-au ce căuta într-un partid social-democrat modern, cu pretenţii europene. Nu ştiu, de asemenea, cum va putea explica preşedintele Geoană - şi să fie şi credibil - de ce o organizaţie puternică a PSD, cum este Bucureştiul, a ajuns să fie condusă de Marian Vanghelie. În fine, nu ştiu cu ce fel de argumente ar putea aduce Mircea Geoană alături de el intelectuali care nici nu se gândesc să susţină un lider care lasă impresia că poate fi influenţat în orice decizie de „exoticul” primar al sectorului 5...

Dincolo de toate, Mircea Geoană îşi joacă în această toamnă şansa vieţii lui: are ocazia unică de a deveni preşedintele României, însă la fel de bine poate avea neşansa de a nu mai fi nimic din 6 decembrie încolo (cred că sunteţi de acord cu mine că dacă va pierde alegerile, va fi „mâncat de viu” de propriul partid).

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Sondajele de opinie - manipulările care nu mai ţin

2009-11-14T23:39:00.000-08:00

În toate alegerile de până acum am avut parte de atâtea sondaje de opinie mincinoase, încât nimeni sau aproape nimeni nu mai crede în aceste „barometre” care ar trebui să ne spună cu exctitate destul de mare, dinainte, ceea ce ne interesează şi urmează să aflăm exact şi oficial numai la o dată anume.

În funcţie de sondaje de opinie profesionist realizate (corecte şi oneste, în acelaşi timp), liderii politici, partidele şi alianţele de partide îşi pot elabora şi ajusta strategiile de campanie, se pot organiza mai bine în anume direcţii şi mai puţin în altele (care nu susţin „cauza”), pot schimba lideri, practici, se pot reforma, replia, relansa etc. etc., iar opinia publică îşi satisface cu o clipă mai devreme curiozitatea în privinţa viitorului celor pe care şi-i doreşte în frunte ori de care vrea să scape cât mai curând cu putinţă.

Tot la fel, în funcţie de sondaje corecte, candidaturile fără nicio şansă (pe cele „exotice” nu le luăm în considerare, întrucât candidaţi cum au fost Aurel Rădulescu şi Raj Tunaru la alegerile din 2004 pot apărea mereu) ar putea fi descurajate, întrucât bănuiesc că ar fi tot mai puţini cei care ar cheltui sume impresionante pentru a obţine sub 1% din sufragiile electoratului. Dacă sondajele ar fi corecte, cohortele de consilieri personali, firmele de consultaţă, unii ziarişti (chiar şi celebri manelişti!) nu ar mai avea niciun „viitor pecuniar” doar stând prin preajma unor candidaţi ca Gigi Becali.

Ce se întâmplă în realitate, în România? În virtutea „şmecheriei”- în fond, prostiei - care face ca toate să fie pe dos decât normalul, sondajele de la noi nu sunt făcute pentru a informa, ci pentru a dezinforma. Mai exact, sondajele sunt gândite şi aplicate (subiecţii, întrebările şi interpretările sunt adaptate în acest sens) astfel încât să anunţe exact ceea ce îi interesează să „se afle” pe cei ce comandă sondajele (institute de sondare a opiniei publice cu adevărat imparţiale n-am auzit să existe în România, iar sondajele realizate de instituţiii străine de profil sunt şi ele „românizate” de nici nu le mai recunoşti printre cele autohtone).

Prin sondajele de opinie de la noi consider că se urmăresc două-trei principale scopuri:
- manipularea opiniei publice (mai exact a masei de alegători, de regulă mai puţin instruiţi) care trebuie determinată ori să nu se prezinte la vot pentru că „nu contează ce votează” ori să se încoloneze disciplinat în spatele „învingătorului” dinainte stabilit
- supraevaluarea performanţelor şi potenţialelor proprii, în scopul descurajării adversarilor şi atragerii „sponsorilor”

Ca multe alte lucruri nefireşti în această ţară, şi practica sondajelor de opinie mincinoase va dispărea încet-încet din peisajul dezolant, al politizării totale, care ne sufocă. Cred că, în această toamnă, institutele de sondare a opiniei publice se vor acoperi pentru ultima dată atât de mult, atât de... „din cap până în picioare” de ridicolul în care le va pune rezultatul oficial al alegerilor.

Susţin că este imposibil ca „finalul” să fie cel pe care „învingătorii” îl anunţa acum (în toate sau în aproape toate sondajele de opinie) cu un argument cât se poate de simplu: „proştii” care vor vota nu se vor mai lăsa nici pe departe manipulaţi ca până acum; ba, dimpotrivă, ei îmi par mai hotărâţi ca oricând să le dea o lecţie manipulatorilor...

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Da’ disponibilizaţii unde se duc, când se duc?

2009-11-14T23:36:00.000-08:00

Se zice - şi sunt şanse mari ca lucrurile să stea dacă nu exact aşa, în orice caz foarte pe aproape - că în România am avea cam următoarele cifre triste, mult mai dramatice decât căderea Guvernului şi apropierea de nişte alegeri care pot schimba datele problemei:
- cca 4,1 milioane salariaţi (poate numai patru milioane, de când cu crizele - cea economică şi cea politică)
- cca. 5,8 milioane pensionari (poate aproape de şase milioane, pentru că toţi cei care au avut posibilitatea să se pensioneze în ultimele luni, s-au pensionat, fie şi „pe caz de boală”, adică n-au mai aşteptat să-şi piardă locul de muncă după falimentarea firmei ori să fie daţi afară, dacă lucrau la stat)
- cca 5 milioane de copii.
În total, cele trei mari categorii de mai sus însumează cca 15 milioane de români (adăugând cam două milioane de conaţionali care lucrează în afara ţării şi încă aprox. trei milioane de şomeri + alţi oameni fără serviciu sau care lucrează la negru + oameni care au vârsta la care ar trebui să aibă asigurată o pensie, însă nu-s pensionari, ajungem la totalul populaţiei României).
Acestea ar fi datele problemei. Ce avem în continuare? Păi avem un preşedinte şi un Guvern care se pronunţă ferm pentru disponiblizarea altor mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de bugetari, deci de oameni din categoria „salariaţi”. Ţinem minte, deci, două cuvinte: disponibilizăm salariaţi (din agenţii, din administraţia locală şi centrală, în fine nu mai contează de unde). Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că acelor mii, zeci de mii sau sute de mii de salariaţi bugetari care vor fi disponibilizaţi, nu li se vor mai plăti salarii.

Dar dacă nu li se vor mai plăti salarii, nu înseamnă automat că nu vor mai fi încasate nici impozitele pe salariile respective, nici CAS-ul, nici taxa pentru fondul de şomaj, nici altele? Mai mult decât atât: disponibilizarea oricărui număr de salariaţi bugetari nu înseamnă că acel număr de salariaţi bugetari disponibilizaţi se scade din cele doar 4 - 4,1 mil. salariaţi ai ţării? Nu înseamnă că orice disponibilizare se contabilizează dincolo, la categoria „pensionari+şomeri+oameni fără niciun venit”, într-un cuvânt „asistaţi social” - cum îi numeşte preşedintele, cu atâta părintească grijă pentru poporul său? Apoi: unde s-ar putea angaja miile, zecile sau sutele de mii de bugetari care ar trebui disponibilizaţi? În sistemul privat aproape distrus cu totul, ca pe vremea comunismului? Aşa-i că vă vine să zâmbiţi amar?

Şi bomboana de pe colivă: într-o ţară profund îndatorată, cu de două ori şi jumătate mai mulţi „asistaţi social” decât salariaţi (5,8 mil. pensionari+5 mil. copii raportaţi la maxim 4,1 mil salariaţi) cică trebuie să fim cuminţi, să avem cât mai curând Guvern votat de Parlament, pentru „a putea beneficia” de următoarele tranşe de împrumut de la FMI şi Banca Mondială.
Vagile mele cunoştinţe de economie şi de contabilitate îmi spun că nu aceasta era/este calea: disponibilizările din sistemul bugetar nu trebuie începute sub nicio formă înainte de a se da un minim imbold economiei private şi doi, banii împrumutaţi să fi fost folosiţi la investiţii publice oneste, care să menţină şi să creeze locuri de muncă, nu să adâncească disproporţia istorică dintre salariaţi şi „asistaţi” (ce profund jignitoare este această catalogare pentru oameni care au contribuit o viaţă la fondul de pensii!)...
Nu ne spune si logica elementara ca reducerea disproportiei dintre salariati si "asistati" trebuie facuta prin "inmultirea" salariatilor, si nu prin scaderea numarului lor, mai ales ca orice scadere a numarului de salariati (de orice fel, inclusiv bugetari) este adunare dincolo, la "asistati"?

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 20 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Să vizităm frumuseţile Patriei noastre pedeliste!

2009-11-14T23:32:00.000-08:00

Mestecând sprinţar din picioarele-i scurte şi molfăind seminţe de dovleac găsite în căptuşeala pufoaicei, Ion al lu’ Pleaţă frământa harnic, dis de dimineaţă, glodul uliţei. După „eşecele” ruşinoase, publice, de aseară de la cârciumă - deh, sat şi comună pesedoaie, unde portocaliul n-are aproape nicio şansă de afirmare - se hotărâse să o ia din poartă-n poartă, să-i consulte, unul câte unul, pe toţi. Cine ştie, poate reuşeşte să mai adune zece şi, împreună cu ăilalţi unsprezece pe care îi are pe listă, încropeşte numărul şi umple „rata”, aşa cum s-a angajat plenar în faţa domnului diputat, de faţă şi cu organele locale ale Partidului.
La poarta lui Culiţă Posmag, unde strigă şi şuieră îndelung, fără să-i răspundă nimeni, se pomeni atacat de o haită de maidanezi foarte agresivi, de toate mărimile, toţi graşi ca pepenii, cum numai la Râmnic mai văzuse. Îi drăcui şi îi înjură cum se cuvine, cu „ăi de-i are” cu tot, însă, prudent, intră repede în curte, la adăpost.

- Care eşti, mă? - se aude vocea hârâită a lui Posmag, apărut în izmene pe prispa iluminată.
- Io sânt...
- Ce vrei, vere, la patru din noapte, iar n-ai ţâgări?
- Auzi, bă? Mergi în excursie?
- Ce-ai, mă, Ioane? De excursie am io chef pă ploaia asta? Bă, io fusăi în excursie asară ... adusăi o cotigă de osieci...
- Lasă, bă, excursu’ ăla după lemne şi bureţi de fag, că de-alea faci de când te ştiu! Io te invit să te plimbi cu autocaru’, bă, să vezi lumea!
- Bă, n-oi fi vrând să merg în excursie cum ne ducea învăţătoarea când eram la şcoală?
- Ba da, mă, Posmage, în excursie mergem, da’ nu pe hududoaiele din spatele şcolii, cum crezi tu... mergem departe, bă, mergem cu o rată frumoasă de-i zâce autocar.
- Bă, io n-am bani de rată, dă-te dreacu cu rata ta! Io şi la Vâlcea merg cu trenu fără bani...
- Nu, mă, că nu plăteşti, nu ie cu bani...
- Da cu ce e, mă? Vrea sămânţă de dovleac? Nuci nu mai am, că le-am dat pă o găleată cu sare...
- Nu vrea, Ioane, nimic...
- Cum, mă, să mergem cu rata şi să nu plătim nimic? Păi nu ne vede şoferu’ că ne urcăm fără bilet?
- Şoferu’ ştie... nu cere bani de la noi ...i-a plătit Partidu’ la patronu’ lui.
- Care partid, mă, Ioane?
- Pedeleu’...
- Al dracu’, Ioane, cu pedeleu’ tău în spinare cu tot! Păi nu erai cu liberalii?
- ...dă-i, bă, în p... mea, că mi-a dat o cutie de chibrite într-o pungă goală... le-am zâs că să-mi dea şi lumânare încailea...
- ...
- Mergi sau nu, că n-am timp să mă rog de tine?
- Unde să merg?
- În mă-ta-n c...! În excursie, n-auzi bine?
- Unde e excursia asta?
- La Curtea de Argeş, la mânăstire, mă.., e mişto... mergem şi la o fântână a lu' unu, Manole...
- Bine, bă, merg la mănăstire, da' la fântână nu mă duc, ca fântână am şi io... auzi, mă? da’ partidu’ ăsta nou, al tău, ne dă şi el să lingem o bere, cum dau ăilalţi?
- Ne dă, bă, şi mici, şi bere, şi găleţi cu ligheane, şi pă dracu’ să te pieptene. Să fii gata la şapte... la pod, la Popa, că acolo vine rata... dacă te întreabă cineva să spui că votezi cu Băsescu!
- De ce, bă, să votez cu Băsescu? Că să râde de lume?
- Bă, aşa spui, că altfel îmi faci mie probleme la Partid...votezi cu cine vrei, da’ dacă mergi în excursie, spui că votezi cu Băsescu! Bă, ţi-e clar?
- Bine, bă, Ioane, da’ să ştii că nu mă convingi nici în auticaru' ăla de zâsăşi... io tot cu Iliescu votez. În 2004 nu l-au mai pus hoţii ăia mai tineri pe buletinu’ de vot, da’ l-am trecut io cu pixu’ în locu’ lu Năstase şi tot l-am votat...
- Bou eşti, mă! Hai, pa, mă duc să le zic şi lu Fudulici cu Jurebie dacă merge...

Valentin Smedescu

PS: Felicitări Organizaţiei PD-L Vâlcea pentru excelenta implementare la nivel judeţean a Programului Naţional „Să vizităm frumuseţile Patriei noastre pedeliste!”. Oamenii muncii de la sate sunt foarte încântaţi de Program şi vă roagă, dacă se poate, să organizaţi excursiile mai mult duminica, întrucât sâmbăta mai au de muncă. La alegerile prezidenţiale, Vâlcea rurală va vota, în ordine, Geoană, Antonescu, Băsescu, însă sper ca asta să nu vă demobilizeze în organizarea de excursii atât de cultural-educative şi moca pe deasupra!
(editorial publicat prima data in 19 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Cârmaciul şi-a pierdut busola şi şi-a pus foc la pupa

2009-11-14T23:30:00.000-08:00

S-au spus şi se spun despre el multe (cu voia dvs, în această introducere, voi menţiona numai câteva lucruri pozitive):
- că e demn urmaş al lui Ion Iliescu în privinţa popularităţii, a prizei pe care o are la mase
- că e un om puternic şi curajos, care a înfruntat mările lumii etc. etc. şi care va conduce neabătut România pe noi culmi de progres şi civilizaţie
- că are un extraordinar fler politic şi că e un zoon politikon cum nu prea mai există prin ţară
- că are mereu un as în mânecă şi, în consecinţă, este mereu surprinzător, cu cel puţin o mutare în faţa adversarilor politici şi a clasei politice, în general
- că este incoruptibil şi că luptă împotriva corupţiei, fiind doar o chestiune de timp până va instala nişte ţepe în Piaţa Guvernului
- că n-are „mamă, n-are tată” când vine vorba de interesul naţional
- că, de bun ce este, va câştiga fără probleme, fluierând, şi al doilea mandat la Cotroceni
- şi multe altele...
*
Deşi simptome apăruseră mai demult, abia aseară - în timpul „consultărilor” în care a adus la cunoştinţa noii majorităţi parlamentare că nu e de acord cu nominalizarea primarului Sibiului pentru funcţia de premier independent al unui guvern de tehnocraţi - preşedintele Traian Băsescu a produs dovada indubitabilă că nu acţionează în interesul naţional.
După părerea mea, Cârmaciul suprem şi-a pierdut busola şi şi-a pus foc la pupa: a intrat pueril în una dintre cele mai bine întinse capcane, simplă în aparenţă, însă cu ecouri ample (poate la fel de mari precum au fost, la vremea lor, propunerile de vot uninominal şi acum ideea de Parlament mai mic).
Prin nominalizarea lui Klaus Johannis susţinut de întreg Parlamentul în afară de PD-L, Crin Antonescu (sau cine l-o fi învăţat să facă asta) a făcut o propunere „toxică” pentru presedinte, însă in acelasi timp de nerefuzat. Problema e că i-a făcut-o unui om care, totuşi, a refuzat-o...

În plan electoral, de data aceasta, pe Traian Băsescu îl vor crede şi mai puţini că un guvern alcătuit din politicieni e mai bun decât un guvern de tehnicieni (condus de un premier precum primarul Sibiului, pe lângă care bietul Boc pare o glumă tristă). În afară de cei mult prea implicaţi în PD-L sau în interese colaterale acestui partid, sunt convins că foarte mulţi români vor înţelege, acum, că oricât de „jucător” ar fi preşedintele, el nu poate interpreta Constituţia doar cum îi vine lui bine la socoteală: litera şi spiritul actualei Constituţii a României sunt în sensul că nu preşedintele alege premierul, ci că el desemnează premierul susţinut de partidul care are majoritate sau, dacă nu există un astfel de partid, de premierul desemnat de de majoritatea parlamentară.

În plan juridic, ar fi doar o chestiune de zile până ce Curtea Constituţională - sesizată de noua majoritate parlamentară - să se pronunţe în sensul sus-menţionat, că preşedintele nu-şi poate alege premierul pe care îl vrea, oricât de mult şi l-ar dori.

Dar poate că Traian Băsescu, imprevizibil cum e, se răzgândeşte, (se) plânge puţin că l-a luat valul, şi - in extremis - îşi salvează pupa...

Valentin Smedescu

(editorial publicat prima data in 15 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

O zi istorică, după 20 de ani

2009-11-14T23:27:00.000-08:00

Am auzit, auzim şi vom auzi multă vreme de acum încolo tot felul de acuzaţii, explicaţii şi jubilări în legătură cu moţiunea de cenzură de ieri, care a dus la demiterea Guvernului.

Învinşii - PD-L şi Traian Băsescu - vor susţine - cel puţin în campania electorală prezidenţială care tocmai începe, dar şi după ce vor pierde alegerile viitoare - că Sfântul Guvern Boc a căzut doborât fiind de o monstruoasă coaliţie PNL-PSD-UDMR, „care se opune reformării statului”, se opune „eliminării pensiilor nesimţite” etc. etc.
Învingătorii - în special PSD şi PNL, mai puţin UDMR (care, deşi n-ar trebui să existe ca partid creat pe criterii etnice, dovedeşte mult mai multă responsabilitate, simţ civic şi coerenţă în interesul public decât partidele de români „verzi” din Parlament) - se vor umfla în pene şi vor susţine discursuri sforăitoare (în care cred foarte-foarte puţin sau deloc), cum că au demis „cel mai incompetent Guvern de după 1989”; poate vor bălmăji ceva şi referitor la faptul că democraţia a învins, că „dictatorul” e aproape pus pe fugă s.a.m.d.
Pe lângă eşecul Guvernului de Coaliţie pe care l-a girat (în mare măsură, PSD s-a eschivat de răspunderea celor nouă luni de guvernare) şi pe lângă eşecul Guverului Boc II, căruia i-a dat credit nelimitat, preşedintele Traian Băsescu a suferit un uriaş eşec personal. Dar, despre asta, cu altă ocazie.
*
Dincolo de toate cele de mai sus, dincolo de premierul şi de Guvernul care va fi propus - şi, poate, votat de Parlament - dincolo de criza economică şi de criza politică etc., ceea ce s-a întâmplat ieri constituie un eveniment isoric de maximă importanţă pentru ţară. Din 1990 până în prezent au fost introduse, la adresa guvernelor care au condus România, multe moţiuni de cenzură. Niciuna nu a trecut, până ieri, şi nu doar pentru că Opoziţia - indiferent din cine a fost constituită ea - nu ar fi avut suficiente voturi. De fiecare dată când Opoziţia ar fi putut dărâma Guvernul, s-au găsit iubitori de arginţi sau de alte beneficii ori sinecuri, care să trădeze şi interesul naţional, şi interesul de partid, şi care să voteze numai în interes personal ori de grup, poate şi îmbogăţindu-se astfel.
Cu toate că şi de această dată s-a încercat şi chiar s-a reuşit cumpărarea de voturi - practică ticăloasă, profund ilegală şi antidemocratică, specifică mai degrabă subculturilor lumii - iată că, per total, figura n-a mai ţinut. La 20 de ani de la căderea oficială a comunismului în România, învaţă şi politicienii noştri - şi, o dată cu ei, poporul întreg - că este normal ca Guvernul, Executivul, să răspundă în faţa Parlamentului, Legislativului, şi să NU (mai) răspundă în faţa unui om, indiferent cine e el: şef de partid, de stat sau şi una şi alta. În nicio ţară din lume nu s-a prăbuşit şandramaua dacă Guvernul a căzut, doborât de o moţiune de cenzură sau pentru că nu a mai avut susţinere parlamentară, însă de multe ţări din lume s-a ales praful pentru lungi perioade de timp tocmai fiindcă Guvernul n-a dat socoteală Parlamentului.
Dacă priviţi lista alăturată a guvernelor care au condus România în întreg secolul trecut şi în secolul acesta, veţi constata că Guvernul Boc II - demis ieri prin moţiune de cenzură votată democratic de Parlament - nu este decât unul din multele guverne care au condus ţara puţin şi prost, iar acum lasă loc de mai bine. Lasă loc măcar de o nouă speranţă, de care ne cam lipsise...

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 14 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

„Lăsaţi-l aici, să-i pută şi lui!”

2009-11-14T23:06:00.000-08:00

Cum au venit aşa o să şi treacă toate: şi guvernul minoritar, şi moţiunea, şi pretextul bocist că Opoziţia vrea să dărâme guvernul pentru că acesta se luptă să desfiinţeze pensiile „nesimţite”. O să vină şi alegerile din 22 noiembrie şi 6 decembrie (până la primul tur nu mai sunt decât vreo 40 de zile) şi o să treacă şi ele...

Întâmplare sau nu, exact la împlinirea celor 20 de ani brucanieni lucrurile stau complet diferit nu numai faţă de cum stăteau în decembrie 1989, ci şi de toate situaţiile critice prin care a trecut România în ultimele două decenii. Astăzi se discută şi se votează moţiunea: teoretic, ea va trece, practic - nu se ştie, pentru că la noi nimic nu e dus până la capăt, aşa cum ar trebui. Şi dacă moţiunea este adoptată, şi dacă este respinsă, până nu vom avea rezultatul definitiv al alegerilor prezidenţiale lucrurile nu vor fi deloc clare: în caz că moţiunea e votată, legal şi normal ar fi ca preşedintele - după consultări cu partidele parlamentare - să desemneze un nou premier, care să alcătuiască un nou guvern, susţinut de o nouă majoritate parlamentară, nu pentru a „rezista” până la alegeri, ci pe termen nedeterminat (ideea de „bună guvernare” compromisă fiind, se mai pune doar problema supravieţuirii rămăşiţelor economiei naţionale şi a oamenilor crunt loviţi de sărăcie).
Dar preşedintele poate să se manifeste din nou ca „jucător” şi să numească premier pe cine vrea el, poate chiar pe Emil Boc, din nou, pentru că greu ar găsi un specialist mai bun în combaterea orală - şi a crizei, şi a adversarilor politici, şi a sindicatelor, şi a tonomatelor, şi a tot ce mişcă împotriva PD-L. În acest caz, până la impunerea unui Guvern Boc III sau chiar Boc IV, Cabinetul Boc II rămâne la comandă (cu atribuţii restrânse) şi nu văd cum ar mai putea fi debarcat în timp util.
În tot răul este însă şi un mare bine: oricât ar vota împotriva altor două guverne (Boc II şi Boc IV), Parlamentul nu poate fi dizolvat de preşedinte pentru că ne aflăm în ultimele şase luni de mandat prezidenţial.

Şi am ajuns la ora adevărului: (re)alegerea preşedintelui, deziderat căruia i se subordonează fiecare respiraţie a fiecărui politician, activist sau afacerist adaptat în a supravieţui în cloaca politicii româneşti de până acum.
Ei bine, aşa cum au evoluat şi cum se prezintă lucrurile acum, eu nu mai înţeleg care este, pentru PD-L şi pentru comandantul său suprem, miza eventualei câştigări a alegerilor de către Traian Băsescu. La ce le va servi, presupunând că actualul preşedinte va fi reales? Mai crede cineva ca el va mai avea autoritatea, credibilitatea şi legitimitatea (pe care le-a avut şi şi-a cam bătut joc de ele) să gireze o nouă majoritate, care să susţină un nou guvern, bocist sau nu? Va mai avea formidabilul suport popular din iarna lui 2004?

Mulţi s-au exprimat în sensul că ar fi foarte bine ca Traian Băsescu să nu mai candideze, pur şi simplu, şi să se retragă demn din competiţie. Nu sunt de aceeaşi părere: consider că se impune ca el să lupte până la capăt, să câştige sau nu, însă să-şi ducă crucea până la ţărm, fie şi numai pentru a menţine similitudinea cu tot ceea ce a făcut până acum, dar şi pentru a fi in ton cu povestirea* cu câinele de vânătoare.
Numai pierzând alegerile, actualul preşedinte se va mai trezi din beţia puterii şi nu va mai putea ridica pretenţii justificate să fie premier, ministru sau te miri ce altceva...
_________________
*Într-o seară, înfometaţi şi îngheţaţi bocnă, mai mulţi vânători s-au adăpostit într-o cabană, la căldură, şi au început să înfulece tot ce le-a pus cabanierul la dispoziţie. Cu ei aveau şi un câine şi nu s-au îndurat să-l lase în viscolul de afară, ba chiar au început să-l îndoape cu de-ale gurii, astfel că, ghiftuit şi obosit şi el, câinele nu li s-a mai împleticit printre picioare, ci a adormit-lemn, sub masă. La scurt timp, interiorul cabanei s-a împuţit în aşa hal, că vânătorii au început de îndată verificări amănunţite, să vadă de unde vine duhoarea; nu le-a fost greu să descopere imediat că patrupedul - umflat de mâncare şi dormind profund - scăpa rafale de flatulaţii, gazând încăpărea. Daţi-l afară! Scoateţi javra de aici! Ieşi, potaie! - s-au auzit strigăte care însoţeau înjurăturile şi şuturile aplicate potăii nesimţitoare. Însă, imediat, peste toate a tunat vocea de bas a starostelui grupului, întâmplător şi stăpânul câinelui: Lăsaţi-l aici, să-i pută şi lui!!!

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 13 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Ce şi unde a greşit Emilian Frâncu

2009-11-14T23:02:00.000-08:00

Semnam, în 8 septembrie a.c., în acest colţ de pagină, editorialul „Un Emilian Frâncu rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear”. Prin el, pe scurt, încercam să transmit opinia mea că lui Emilian Frâncu nu-i trebuie reproşate mici păcate omeneşti, reale sau inventate, ci mai ales faptul că a încercat să învingă PSD şi apoi PD-L cu armele acestora (după părerea mea şi liderii PD-L încearcă tot asta şi le va ieşi pe nas cu vârf şi îndesat).
În calitatea sa de liberal şi de preşedinte al PNL Vâlcea şi cu atât mai mult în demnităţile de deputat şi (ulterior) senator, am aşteptat de la Emilian Frâncu reuşite diferite de cele de care am avut parte.

Pentru mine, de pildă, ar fi contat infinit mai mult:
- o activitate parlamentară susţinută, conform „fişei postului” de deputat, respectiv senator (nu întrebări şi interpelări a la Vlădoiu!)
- iniţiative legislative care să îndrepte cât mai multe din strâmbătăţile acestei ţări
- discursuri memorabile de la tribuna Parlamentului, bazate pe cele mai sănătoase dintre principiile liberale, pe promovarea liberalismului autentic şi a unei existenţe scoase de sub ingerinţele politicului
- promovarea meritocraţiei şi nu a aceluiaşi sistem de tristă amintire (PCR - „pile, cârdăşii, relaţii” - de care nu mai scăpăm)
- anturaje mai puţin dubioase, prieteni adevăraţi, nu fripturişti, colegi-membri ai unei echipe, nu aplaudaci de râsu’-plânsu’; mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să nu tolereze în preajma sa şi mai ales în conducerea PNL Vâlcea chordate şi alte nevertebrate, supravieţuitoare sub orice scaun de preşedinte
- ...şi mi-aş mai fi dorit ca Emilian Frâncu să fie în media locale şi mai ales naţionale o prezenţă discretă, însă bine conturată, o voce puternic individualizată ... pe scurt, ca să înţelegeţi exact, mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să reprezinte Vâlcea şi pe vâlceni aşa cum nu mă aşteptam să-i reprezinte niciun alt parlamentar, de la care nu puteam avea asemenea „mari pretenţii”.
Pentru mine - probabil, nici pentru alţii - nu au contat deloc sau aproape deloc zecile sau sutele de miliarde pe care Emilian Frâncu le-a adus pentru judeţ şi pentru localităţile lui, între care şi Râmnicu-Vâlcea. Pe lângă că această practică adânc înrădăcinată în România, acest „lobby” se situează periculos de aproape de infracţiunea de trafic de influenţă (finanţările pentru investiţii publice nu se fac pe bază de „intervenţii” la primul-ministru sau la miniştri), ea e şi profund contra-productivă: nimeni, niciodată, nu va putea „aduce” toate fondurile de care au nevoie administraţiile judeţene/ locale - ceea ce va crea in permanenţă comparaţii, nemulţumiri, scandaluri, bârfe, frustrări s.a.m.d., justificate sau nu - şi nici vorbă ca investiţiile publice să fie făcute în funcţie de priorităţile absolute, reale, ale cetăţenilor şi comunităţilor, în general. De ce - de pildă - într-o comună sunt bani pentru a fi vopsit acoperişul bisericii in galben sau roşu, iar în alta, învecinată, cetăţenii ies la asfalt fremătând noroaiele cu cizme de cauciuc? Pentru că primarul fiecăreia dintre cele două localităţi este liberal sau pesedist ori viceversa? Primarii şi administraţiile locale nu trebuie „miluite” cu miliarde liberale, pesediste sau de altă culoare iluzorie (banii vin tot de la buget). Primarilor şi administraţiilor locale le trebuie pusă undiţa în mână şi le trebuie creat cadrul legislativ propice pescuitului, adică prinderii de peşte (şi nu proliferării de „peşti” ori pescari-braconieri).

În fine, pentru mine nu au contat deloc - şi chiar mi-au căzut rău de tot la „digestie” - promisiunile electorale ale lui Emilian Frâncu, care, deşi candida la Senat, promitea lucruri care ţin cel mult de atribuţiile şi „posibilităţile” primarilor şi ale consiliilor locale (apă, canal, pietruiri, asfaltări, renovări de biserici, cămine culturale etc. etc.).

Mai scriam în editorialul din 8 septembrie că ar fi fost de dorit ca Emilian Frâncu să se gândească serios să nu candideze, să nu-l aducă pe Cristian Buican în postura de învingător care se (va) bate cu Ion Cîlea pe sărăcia de buget al judeţului, pentru a-şi mulţumi cumva susţinătorii...

Aştept cu mare interes să văd cum va reuşi Emilian Frâncu, în calitatea lui de senator liberal, să fie ce n-a reuşit să fie până în prezent.

Cu la fel de mare interes aştept concretizarea tuturor promisiunilor de „mai bine” ale lui Cristian Buican, pentru „supuşii” săi liberali.

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 29 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Două camere, o cameră ori o cămară?

2009-11-14T22:59:00.000-08:00

A trebuit să ne apropiem mult, mult de tot de data alegerilor prezidenţiale, pentru ca alte idei stupide (un Parlament cu o cameră este mai bun ca unul cu două camere... mai puţini parlamentari sunt mai buni decât mai mulţi parlamentari, pentru că «ne costă» mai puţin!) să acapareze agenda publică a lui „stupid people” şi să divizeze încă o dată, profund, România.
*
În Ardealul în care m-am născut, instaurarea comunismului a adus - ca peste tot în ţară - multă suferinţă şi multe lipsuri mai ales foştilor români cu oarecare „stare” („burjuilor” sau („chiaburilor”), cărora înainte nu le lipsea nimic din cele necesare existenţei de zi cu zi, însă nici pe departe nu erau cu adevărat bogaţi. Aveam o rudă ceva mai îndepărtată, pare-mi-se o mătuşă de-a bunicii, căreia Partidul găsise oportun să-i ia nu doar casa şi pământul, ci să o dea şi afară din învâţământ, să-i confişte şi aproape toate obiectele de uz casnic şi gospodăreasc. Mai rămăsese cu doar câteva fleacuri care nu-i interesaseră pe oamenii muncii venţi să „naţionalizeze” până şi lenjeriile de pe pat şi cocoşul din coteţ. Între aceste fleacuri, scăpase de „naţionalizare” şi un vechi difuzor. Ştiţi la ce serveşte un difuzor instalat în circuitul unei staţii de radioficare sau doar de amplificare: la el se poate auzi tot ceea ce se transmite pe cablu (emisiuni radio sau alte transmisiuni făcute dintr-un „studio” improvizat de pildă la nivelul unei localităţi, al unei fabrici, al unui hipermarket etc.). Ca să-şi asigure existenţa pentru încă o zi-două-trei, mătuşa de care vă povestesc tot încerca să vândă în piaţa de vechituri difuzorul „nenaţionalizat”. Treceau zilele şi nimeni nu se dovedea, însă, interesat să cumpere vechitura inutilă: era şi normal, ce puteai să asculţi la difuzor, în afară de propagandă agresivă şi veşti dintre cele mai „patriotice”, de pildă că alţi şi alţi duşmani ai poporului, uneltitori în cârdăşie cu cercurile capitaliste şi imperialiste au fost prinşi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi (toate astea întâmplându-se, nu arareori, în aceeaşi noapte).
Care credeţi că a fost, în această situaţie, „reclama” mătuşii pentru prăpăditul de difuzor pe care nu voia să-l cumpere nimeni? Le zicea potenţialilor cumpărători, cu voce de milog, cam aşa: „Luaţi difuzorul ăsta ...îl vând ieftin, deşi e foarte bun ...e mai bun decât aparatul de radio!!!”
*
Cum să fie „mai bun” Parlamentul unicameral decât Parlamentul bicameral? Cum să fie „mai bine” cu parlamentari mai puţini, decât cu parlamentari mai mulţi?
De acord, au ajuns în Parlamentul României (şi-i compromit pe zi ce trece ultimele rămăşiţe de credibilitate) fel de fel de ...cocalari intelectuali şi piţipoance pe măsură, cu nimic reprezentativi pentru spiritul, cultura şi aspiraţiile acestui popor. Dar asta înseamnă că Parlamentul trebuie tăiat în două, iar jumătatea rămasă vie trebuie aşezată pe aceleaşi baze ca M.A.N.? Nu cumva - în acest elan proletar-populist-proletcultist-colectivist - nu ne mai rămâne decât un pas mic până la momentul în care, în loc de Parlament bicameral, poporul să vrea un Parlament uni-cămară-studio, prevăzut cu difuzor precum al mătuşii?
Valentin Smedescu

(editorial publicat prima data in 28 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Cine ne-a hainit conducătorii?

2009-11-14T22:56:00.000-08:00

Probabil nu toţi cititorii noştri ştiu cine a fost Ionel Pop. Pentru cine nu ştie, mă voi mărgini să spun doar câteva cuvinte care în niciun caz nu pot reda adevărata dimensiune umană, culturală şi politică a marelul scriitor (cel despre care vorbesc eu acum) între altele, secretarul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.

Tânăr student - înainte de a deveni avocat celebru şi titanul literaturii cinegetice româneşti (între avocatură şi activitatea scriitoricească a fost şi deţinut politic, nişte ani, doar pentru că era nepotul lui Iuliu Maniu, fratele mamei) - Ionel Pop începuse să scrie la cotidianele Partidului Naţional Român „Lupta” din Budapesta şi „Românul” din Arad . Scria nu pentru a fi remunerat, ci pentru că se regăsea în doctrina şi idealurile acestei formaţiuni politice, militante pentru emaniciparea românilor transilvăneni şi pentru unirea cu ţara. Potrivit lui Valentin Borda, „scria cu aplomb, convingere şi talent ...articolele tânărului publicist bucurându-se de aprecierea redacţiilor şi a publicului cititor al gazetelor respective, primind chiar semnale de simpatie, încurajare şi preţuire”.

În 1911, Ionel Pop era student la Universitatea din Berlin. În preajma Crăciunului, s-a pomenit cu un mandat poştal în valoare de 100 de mărci de aur, trimise de către administraţia gazetei Partidului Naţional Român din Arad (la care colabora) şi cu o scrisoare deosebit de măgulitoare din partea lui Vasile Goldiş, directorul publicaţiei, care îi spunea că articolele sale sunt mult apreciate de conducerea redacţiei şi de cititorii ei.
Fireşte, Ionel Pop s-a bucurat de banii primiţi şi de scrisoare şi s-a şi grăbit să-i scrie unchiului despre ce cinste a avut parte. În câteva zile, i-a venit răspunsul unchiului Iuliu Maniu, care îl felicita în cuvinte calde, însă adăuga: „Scriind tu, în materie politică, în ziarul Partidului Naţional Român, ai o activitate politică. Or, să ştii pentru totdeauna că nu ai voie să primeşti, să ai, niciun fel de beneficiu, niciun fel de folos material, mare sau mic, de pe urma activităţii tale politice. Te rog, deci, dragă Ionel, să restitui imediat cele 100 de mărci gazetei «Românul» şi să-i mulţumeşti frumos fratelui Goldiş pentru gândul bun şi cinstea pe care ţi-a făcut-o...” *

*

Comisia de ancheta a activitătii şi cheltuielilor Ministerului Turismului a solicitat ieri Camerei Deputaţilor să facă demersurile pentru începerea urmăririi penale împotriva ministrului Elena Udrea şi să aprobe revocarea acesteia din funcţie.
„Comisia Vanghelie, condusă de Ludovic Orban, a fost înfiinţată de către PSD şi PNL pentru fabricarea, cu orice preţ, de acuzaţii penale la adresa mea”, a declarat tot aseară Elena Udrea.
„Raportul prezentat de Ludovic Orban nu aduce nicio noutate”, a continuat Elena Udrea. Mai mult, spune ministrul, „de două luni de zile am tot explicat şi am demonstrat, în sute de răspunsuri pe care le-am formulat către mass-media şi către Comisie, că, la Ministerul Turismului, activitatea se desfăşoară în deplină legalitate”.
*
Găsiţi vreun termen de comparaţie între cum înţelegeau unii lideri politici români să facă politică în urmă cu un secol şi cum înţeleg s-o facă acum?
Cine ne-a ticăloşit sistemul?
Cine ne-a hainit în aşa hal conducătorii?

Valentin Smedescu
_______________________________
*Susan, Dumitru, Ionel Pop sau recuperarea timpului pierdut, Deva, 1997

(editorial publicat prima data in 24 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Singura soluţie, înc-o prostituţie?

2009-11-14T22:53:00.000-08:00

Ca o mare izbândă - cu nimic mai prejos decât toate realizărili actualei Puteri - a fost anunţată ieri concluzia „Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice”. Comisia asta, despre a cărei existenţă, sincer să fiu, nu aveam habar, şi-a prezentat raportul referitor la analiza riscurilor şi inechităţilor sociale din România, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu şi a primului-ministru Emil Boc.

Documentul prezentat la Cotroceni contine şi propunerea de „legalizare a sexului comercial”, nu şi intermedierea de servicii sexuale, ca „posibilitate de control a bolilor cu transmitere sexuala”. Raportul avertizează însă că această propunere ar trebui dezbătută, căci „impunerea unei astfel de măsuri în absenţa unei analize bazate pe experienţa altor state şi în funcţie de particularităţile României ar putea genera totuşi efecte nedorite".
Comisia prezidentiala propune, de asemenea, „înfiinţarea de servicii şi centre de specialitate prin intermediul cărora femeile care practică sexul comercial să poată beneficia pe lângă serviciile de asistenţă medicală, socială şi psihologică şi de prezervative oferite gratis”.

Vă mărturisesc fără menajamente că eu, unul, am rămas mut din cel puţin două motive:

1. se dovedeşte că avea dreptate aia mică a preşedintelui, în campania electorală pentru Parlamentul European, când „s-a scăpat” că drogurile uşoare ar trebui legalizate aşa cum ştia ea că s-au legalizat în SUA; oare ce-o înţelege badea Pafnutie din Cucoiu-Vâlcea din toată trebuşoara asta? Nu i-ar putea trece prin mintea-i puţină la simţire că familia prezidenţială e una de smuciţi? Iar dacă da, cum l-am convinge că nu e aşa?

2. asta e durerea numărul unu a ţării, că nu e legalizat „sexul comercial”? că pe amărâtele de prostituate le exploatează numai peştii lor şi nu le exploatează şi Statul, adică politicienii, care să împartă apoi unor ministere precum al Turismului plus-valoarea produsă de prostituate? că nu există şi deci trebuie înfiinţate servicii şi centre de specialitate pentru ca prostituatele să poată beneficia de asistenţă medicală, socială şi psihologică şi de prezervative oferite gratis?

Care va să zică România, ce n-a fost în stare să aibă servicii medicale, sociale şi de asistenţă pentru populaţie, în general, să îşi înfinţeze aşa ceva pentru a legaliza prostituţia? Şi să mai investească şi în prezervative, pe deasupra? Altfel o pasc „riscuri” şi „avem inechităţi sociale”?

Mi se pare că propuneri precum cea a „Comisiei..” denotă o disperare acută şi cred că nu e departe momentul când vom avea „rapoarte de comisii” care să susţină că şi homosexualilor le trebuie asistenţă şi prezervative cu miros de banane, că şi pedofilii, zoofilii, necrofilii şi coprofilii trebuie să intre în legalitate, dacă plătesc prăpăditului ăstuia de Stat o oareşce taxă de protecţie...

În fine, o altă concluzie după ziua de ieri, ar putea fi aceea că preşedintele României are consilieri profesionişti, care lucrează cu temei nu să-l ajute, ci să-l piardă: cu asumarea raportului privind legalizarea drogurilor şi a prostituţiei, „invectiva” că „Traian Băsescu stă la uşa bordelului politicii româneşti ca o codoaşă bătrână” devine amuzat de dureroasă, trist de veselă, halucinant de reală...

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 23 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Noi ,,votim”, nu citim?

2009-11-14T22:51:00.000-08:00

Săptămâna trecută - printre multe alte numere ale circului cotidian - a trecut parcă nebăgată în seamă propunerea democrat-liberalului Cristian Preda de introducere a dreptului de vot de la 16 ani.
Argumentul suprem adus de europarlamentarul PD-L a fost acela al corelării dreptului la vot cu dreptul la muncă. “Dacă un tânăr poate munci legal de la 16 ani, de ce n-ar putea el şi vota de la aceeaşi vârstă?” - se întreabă filozofic Cristian Preda, într-o postare pe blogul personal.

Impune actualul stadiu de evoluţie a democraţiei româneşti post-decembriste reducerea vârstei de la care se dobândeşte dreptul de vot? I-ar fi mai bine electoratului şi i-ar fi mai bine ţării dacă elevii de clasele a IX-a - a X-a şi cei ce şi-au luat adio de la carte şi îşi exercită (mai mult sau mai puţin încrezători în viitorul lor şi al patriei), concomitent, şi “dreptul la muncă” şi “dreptul la vot” ?
Eu cred că răspunsul la aceste două întrebări este categoric “nu” şi, mai mult decât atât, suspectez propunerea europarlamentarului Preda de scopuri care n-au nimic de-a face cu democraţia şi cu grija faţă de tineri, ci numai şi numai cu interesul de partid.
De ce cred asta? Pentru că de viitorul adolescenţilor (şi al tinerilor şi al adulţilor săi) Statul român e atât de preocupat, încât grija-i dă pe afară de multă ce e: Statul oferă dreptul la muncă, dar nu dă aproape nicio şansă de angajare şi de activitate decent efectuată şi remunerată; nu dă nicio şansă nu doar tinerilor, ci nici adulţilor care vor să exercite onest o profesie ori o meserie, în funcţie de pregătirea lor profesională; Statul nu dă nicio şansă încă din momentul angajării unui tânăr sau vârstnic, eveniment care niciodată nu are la bază doar criterii de competenţă...

De ce ar fi cineva interesat, atunci, de scăderea vârstei de vot de la 18 la 16 ani?
E mai simplu decât pare la prima vedere: pentru că în luptele electorale care se vor purta de-acum încolo va conta mult fiecare votant contribuabil la zestrea de voturi care va face diferenţa între Putere şi Opoziţie (nu e exclus sa o facă şi între libertate şi puşcărie).
Dacă mulţi pensionari şi o parte din adulţi sunt convinşi să voteze (cu cine trebuie) de idealuri reprezentate de plasa de partid (cu zahăr, făină, ulei şi, poate, salam), Doamne, cu câte argumente ,doctrinare” mai pot fi aduşi adolescenţii la vot! De pildă cu telefoane mobile, tombole şi alte lucruri pe care şi le-ar dori, ca să nu mai vorbesc de posibilele ecouri ale unor ,,îndemnuri” bine intenţionate, venite din partea unor personalităţi culturale precum Florin Salam, Nicolae Guţă, Adi de Vito, Verdy de la Vâlcea, Rudy de la Vâlcea (aştia doi îs mai noi) etc. ori ale unor frumuseţi cum nu mai există, ca Sexi Brăileanca, Simona Sensual, Prinţesa de Aur şi alte ....piţipoance celebre.
Asta fără să mai socotim câte voturi neprihănite - în favoarea democraţiei, desigur - ar putea smulge generaţiei de 16-18 ani deja celebrul europarlamentar “Paris Hilton din Carpaţi”!!!

Valentin Smedescu

(editorial publicat prima data in 21 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Responsabilitatea care striveşte

2009-11-14T22:49:00.000-08:00

Cum s-o fi întâmplat de a ajuns şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie un om precum Nicolae Sărdărescu?
Să fi fost liderii politici şi administrativi ai judeţului şi ai municipiului Râmnicu-Vâlcea atât de ocupaţi cu campania electorală şi cu propriile trebuşoare de partid, încât să nu mai fi avut vreme să lupte pentru a-şi impune proprii oameni?
Să fi fost oamenii de afaceri atât de ocupaţi cu criza, încât - nici ei - să nu-şi fi găsit măcar o seară în care „să negocieze" ca la tarabă şi cu cine trebuie numirea altui comisar-şef la IPJ?
Să nu (mai) fi avut capii lumii interlope chiar niciun cuvânt de spus în această ultimă ascensiune în importanta funcţie sus-menţionată?

Habar nu am care este răspunsul la întrebările de mai sus şi întrucât - cum, necum - Nicolae Sărdărescu şi-a luat deja funcţia în primire, consider mai important să privim spre viitor, nu spre trecut. Înainte de concurs, noul şef al IPJ Vâlcea a făcut nişte declaraţii pe care le-am publicat şi noi şi nu am ratat ocazia de a le sublinia gravitatea. Nicolae Sărdărescu susţinea că va aduce autoritate şi disciplină în rândul Poliţiei vâlcene: „Sunt două elemente care au lipsit în anumite momente la poliţia din Vâlcea. Voi face schimbări majore, reforme în statul de funcţii, în organigramă. Nu intră în calculele mele o restructurare, dar vreau să spun că voi încerca să aduc profesionalismul. În acest moment este foarte jos nivelul profesional al poliţiei vâlcene”

Dacă aceste declaraţii ar fi fost făcute de către un om de pe stradă, sigur că ele puteau fi lesne calificate drept aiureli ori măcar exagerări. Când, însă, astfel de „vorbe grele” vin din partea unui comisar-şef care a fost adjunctul a doi şefi ai IPJ şi acum a ajuns el însuşi şeful IPJ, orizontul de aşteptare este atât de mare, că poate strivi în orice moment: tot vâlceanul se va gândi că şeful suprem al instituţiei numită Poliţie ştie că aceasta nu mai are nici autoritate şi nu mai manifestă nici disciplină că doar - afara percepţiilor pe care le avem fiecare - o recunoştea însuşi Nicolae Sărdărescu, înainte de concursul care l-a consacrat drept şef.
Pe lângă asta, ieri, noul comandant al Poliţiei Vâlcea a mai făcut o declaraţie foarte importantă: „Nu voi asculta de nicio comandă politică sau vreo presiune economică sau de altă natură”

Vă mărturisesc sincer că eu, unul, chiar aşteptam astfel de declaraţii şi sunt sincer nerăbdător să văd cum îi va reda cms. sef. Sărdărescu Poliţiei vâlcene autoritatea, disciplina şi profesionalismul pierdute nu doar în mandatele precedenţilor şefi ai IPJ Vâlcea, ci în zecile de ani în care această instituţie numai exclusiv în slujba cetăţenilor nu s-a aflat.

Valentin Smedescu

PS: cu mai mult de un an în urmă, un prieten îmi spunea că, pentru comanda IPJ Vâlcea, cel mai nimerit ar fi Nicolae Sărdărescu, că este un bun profesionist, recunoscut ca atare de toţi subordonaţii, inclusiv de poliţiştii de la comune, că nu este e corupt ş.a.m.d.
M-aş bucura să fie aşa, însă prietenul meu mi-a mai vorbit odată elogios despre cineva (ajuns azi mare lider vâlcean). După ce i-am spus că lucrurile nu stau astfel, n-a mai vorbit cu mine câteva luni, de supărare că-i critic „idolul” .
Acum, prietenul meu se întreabă frecvent cum de s-a putut înşela atât de tare în privinţa ticălosului de „idol cu chip cioplit”...

(editorial publicat prima data in 17 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Stimaţi tovarăşi, ne e bine!

2009-11-14T22:46:00.000-08:00

Vai de capul nostru de ignoranţi, nerecunoscători şi uituci de-a dreptul ce suntem, fi-ne-ar memoria de râsul curcilor!
Să uităm noi cât de bine ne-a fost şi ne e de când îl avem în capul s(t)atului ştiţi dvs. pe cine!
A trebuit ca domnul preşedinte însuşi să vină în faţa Parlamentului şi să spună naţiei cât de bine îi este (pentru că ea, naţia, se vede că e cam nesimţită şi - ce s-o mai ocolim - nu îşi dă seama cât de bine condusă e, cât e de norocoasă că are conducătorii pe care îi are, instituţiile pe care le are s.a.m.d.) ca să ne aducem aminte, pas cu pas, de multele şi răsunătoarele succesuri repurtate de România în ultimul mandat prezidenţial.

Vă rog să mă credeţi că îmi este imposibil să mă hotărăsc cu ce să încep şi cu ce să închei în aceste câteva rânduri: un amestec hidos de populisme de doi bani, de asumare a tot ce a fost bun (aderarea la UE, în special) şi de minimizare sau de punere în cârca sistemului ticăloşit a tot ce e rău, consideraţii personale de tot râsul (despre sănătate, învăţământ, demografie, mediul rural, cota unică, „procese economice şi sociale ale ţării”) şi descoperiri epocale, în genul „mediul rural e de trei ori mai sărac decât mediul urban”, asezonate cu promisiuni gen „vom asigura...”, „va trebui...”

Am mai aflat că dacă până în 2004 nu se punea problema ca un ministru să fie cercetat sau judecat, acum nu mai avem nicio problemă: oricine poate fi cercetat - ne-a spus preşedintele - şi nu ne rămâne decât să privim optimişti spre mileniul patru, când, în actualul ritm, vom avea şi condamnări (asta n-a zis-o, o simţim noi).
„Instanţa de judecată este locul în care apar tergiversări” a mai descoperit preşedintele, după cinci ani de mandat, şi a înfierat bine de tot Justiţia, la modul general, să se înveţe minte şi să nu mai facă aşa ceva. Despre succesul fără egal în lume al condamnării comunismului şi al transferului de arhive de la SRI la CNSAS, despre „adoptarea strategiei de securitate naţională a României”, „reconfigurarea şi întinerirea serviciilor de informaţii” şi nici referitor la politica externă - unde suntem tari de tot! - nu mai are rost să scriu, că sigur nu o pot face aşa bine cum a vorbit preşedintele!

Ştiţi ceva? Mie mi se pare că aseară, în Parlamentul României, l-am văzut vorbind pe fostul preşedinte al RSR, tovarăşul ...escu, încercând să le comunice unor proşti (nu cred că nu aţi simţit ca şi mine, că ne ia de proşti) că nici nu ştiu ce pierd dacă nu-l vor mai vrea, mereu şi mereu, în fruntea ţării.
Ei bine, eu cred că „proştii ştie”!

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 16 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

O poveste de plâns, cu poliţişti

2009-11-14T22:36:00.000-08:00

Rău trebuie să stea lucrurile la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Vâlcea: numai în ultimii doi ani, comisarul-şef de până în ianuarie 2008, Adrian Cazan, a fost demis, comisarul-şef Florian Marin a demisionat recent (şi Doamne fereşte să nu se confirme şi veştile proaste care circulă pe ici, pe colo), iar unul dintre adjuncţii de la comanda IPJ (cms. sef. Daniel Munteanu) a fost arestat pentru fapte de corupţie, la scurt timp după ce se pensionase „pe motive medicale”.

Acum, la mai puţin de o săptămână de concursul în urma căruia vom avea un nou comisar-şef, declaraţiile celor doi candidaţi la funcţia supremă în IPJ Vâlcea sunt de-a dreptul halucinante.
Cms. şef Sărdărescu (adjunct al lui Adrian Cazan, apoi al lui Florian Marin, per total din martie 2006 si până în prezent, iar acum comandant interimar):
„Voi face schimbări majore, reforme în statul de funcţii, în organigramă... voi încerca să aduc profesionalismul. În acest moment este foarte jos nivelul profesional al poliţiei vâlcene”
Păi dacă mai sunt atâtea de rezolvat doar pentru ca IPJ sa-si porneasca motoarele, sa intre in functiune, ce ne facem ... domnilor? Obligaţia către contribuabili când ne-o mai onorăm, dacă reforma ne ţine atât de încremeniţi în proiecte?
Având în vedere că „tradiţia” de dată mai recentă a Inspectoratului de Poliţie Vâlcea „impune” ca niciun comandant să nu stea în funcţie mai mult de doi ani - Domnule cms. şef Sărdărescu - ar trebui să vă grăbiţi cu „schimbările majore”, cu „reformele”, cu “aducerea profesionalismului” şi cu ridicarea nivelului profesional de-acolo, de „foarte jos” de unde e, că timpul zboară şi acuşi-acuşi se face 2011...
*
Dacă am tratat cu oarecare amuzament declaraţiile cms. şef Sărdărescu - pentru că ele, realmente, bine-dispun pe oricine care, în aproape 20 de ani, a auzit şapte comandaţi ai IPJ Vâlcea spunând că vor face reforme şi alte minuni asemănătoare - declaraţia cms. şef Neaţă ne-a lăsat în primă fază cu gura căscată, după care ne-a deprimat profund:
„Ştiu, din păcate, că acest concurs este organizat doar pentru cineva anume, ca acel cineva să câştige, dar eu sper ca, în ultimul ceas, acest concurs să fie unul echitabil pentru toţi candidaţii”.

Hmmm! - mi-am zis -, deci tot la fel a rămas şi la ei, la organu’ de ordine şi siguranţă publică. Nu s-a schimbat nimic în 20 de ani, aşa cum nu s-a schimbat nimic cam pe nicăieri în instituţiile publice şi în mentalităţile celor care le ţin în arendă ca pe moşii ori le păstoresc ca pe propriile turme de oi...
Trist, foarte trist, Domnu’ Neaţă! Sicer să fiu cu Dvs, dacă gândiţi aşa - şi, cu siguranţă, sunteţi îndreptăţit să o faceţi - nu înţeleg de ce vă mai complicaţi să daţi examen...

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 10 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Un Emilian Frâncu rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear

2009-11-14T22:33:00.000-08:00

Mai e puţin şi în Organizaţia PNL Vâlcea vor avea loc alegeri pentru funcţia de preşedinte şi pentru structurile de conducere.
Pentru preşedinţie, din câte se aud şi se văd până acum, se vor confrunta pe viaţă şi mai ales pe moarte senatorul Emilian Frâncu, liderul în exerciţiu, şi deputatul Cristian Buican, şalanger.
Da, mai ales pe moarte pare confruntarea, în preludiul căreia nu doar spaţiul tipografic şi cel audiovizual vâlcean, dar inclusiv mediul virtual (mondial, evident) suportă multe. De cinci zile, de pildă, Internetul oferă cui vrea să vadă (şi se descurcă în a căuta) un filmuleţ de 22 de secunde, cu care se speră ca senatorului Frâncu să-i fie tăiat definitiv apetitul de a mai candida la preşedinţia partidului. Ce vedem în film? Vedem un Emilian Frâncu tânăr şi neliniştit, cu mustaţă şi mult păr (pe cap, nu vă gândiţi la prostii!) negru ca pana corbului, dând indicaţii unei „dansatoare” şi cameramanului care filmează. Dansatoarea pare să susţină o probă de lucru şi e atât de lascivă şi de grăbită să urmeze preţioasele indicaţii, încât te aştepţi din moment în moment să-i sară lui Emilian Frâncu nu doar în braţe, ci să i se înfigă direct în cap, ca o căpuşă! Nu-i sare însă nici în braţe nici în cap, pentru că filmuleţul se termină abrupt, lăsându-ne pe ecran un Emilian Frâncu „cu mâna întinsă, ca a regelui Lear”. Asta e tot, însă numai deocamdată, probabil.
*
Contestatarii lui Emilian Frâncu nu-i reproşează, aşadar, liderului că a încercat să învingă PSD (într-o oarecare măsură a şi reuşit), cu armele acestuia: „miliarde aduse pentru judeţ...”, nu ştiu câte sute sau mii de întrebări, interpelări, declaraţii politice (asemeni celor ale lui Aurel Vlădoiu), promisiuni peste promisiuni, făcute cu ocazia pupăturilor inutile aplicate pe obrajii uscaţi de suferinţă ai tuturor bătrânicilor de pe coclaurii judeţului, politizarea inutilă a evenimentelor sociale, culturale, până şi a sfintelor slujbe religioase din te miri ce cătun atârnat în vârf de deal sau munte ori pierdut prin sudul sărac şi crunt oropsit al Vâlcii... nu-i reproşează, mai ales, că în niciuna din campaniile electorale de până acum şi, în general, în niciuna din miile sale de activităţi şi de intervenţii în media, în public şi cu atât mai puţin în Parlament, nu a promovat şi nu a susţinut aproape în niciun fel adevăratele principii ale liberalismului, nu a propus şi nu a aplicat măsuri liberale, singurele în măsură să scoată judeţul Vâlcea şi România din criza profundă în care se zbat ... că nu a promovat meritocraţia şi s-a înconjurat de „prieteni” care nici măcar prieteni nu-i sunt şi îi înfig cuţitul în spate fără nici cea mai mică remuşcare...

Din aceste motive - şi din multe altele, nu doar pentru că e mai bine să pari învins acolo unde victoria e păgubitoare - dacă aş fi în locul lui Emilian Frâncu m-aş gândi serios să nu mai candidez, adică să fiu liberal autentic şi atât, nu preşedinte peste o organizaţie tot atât de liberală precum e cea a PSD sau a PD-L (sau şi mai puţin liberală de atât).

Asta în ce-l priveşte pe Emilian Frâncu, pentru că în privinţa lui Cristian Buican, lucrurile sunt si mai clare: pe scurt, dacă aş fi Cristian Buican, nici prin cap nu mi-ar trece să candidez la preşedinţia unei organizaţii cum e PNL Vâlcea, când n-am niciun fel de argumente (doctrinare - nici atât, nici măcar cât Emilian Frâncu!) şi vreau să fiu preşedinte ca să mă bat ulterior cu Ion Cîlea pe sărăcia de buget al judeţului, să-mi mulţumesc cumva susţinătorii...

Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 8 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)

Ţopul Fiţelor Obscene

2009-10-13T01:19:00.000-07:00

Revoltat de ultimele smiorcăieli televizate ale preşedintelui României, mă pregăteam să scriu, ieri, că mi-aş dori ca viitorul număr „1” în Stat să nu mai fie o „păsărică-plânge” (când trebuie şi când nu trebuie). Vream să subliniez că poate aş (mai) înţelege un lider care se emoţionează când şi când (la Memorialul Sighet, de exemplu, ori la un viitor muzeu al genocidului săvârşit împotriva poporului român de către conducătorii lui), însă nici în astfel de „situaţii izolate” n-aş accepta, în ruptul capului, ca „emoţiile” să constea în lacrimi precum cele din sceneta „Dragă Stolo...” şi din tragedia medievală care a urmat.

În fine, să revin la caprele noastre, pentru că şi de capre va fi vorba în continuare.
Deşi ştiam că la sfârşitul săptămânii trecute a fost organizat Topul Firmelor Vâlcene şi, ieri după prânz, vedeam şi la Vâlcea 1 că pe ecran scrie tot Topul Firmelor Vâlcene, am avut impresia că am butonat greşit şi am nimerit la repetiţia unor „animatoare” dintr-o discotecă de fiţe: mai multe pipiţe şi în special una foarte stridentă şi vulgară behăiau ca din gură de şarpe într-un soi de „cor” cât se poate de relativ: „liberă la mareeee, stau cu tine la soareee, ne iubim pe nisipul fierbinte, nu mai sunt o fată cuminteee”.
În timp ce ţipa de parcă era jupuită de vie, capra de care vă spun se fâţâia obscen, fără niciun rost şi niciun ritm - ce mai, făcea ca toţi dracii, de parcă era posedată. Ca şi cum nu fusese suficient, la un moment dat a venit la masa principalilor oficiali prezenţi la eveniment şi le-a expus direct pe masă piciorul drept (era să adaug „din spate”). Atunci - mai mult decât când mi-am imaginat ce văd şi ce cred mesenii-spectatori - am avut senzaţia că pipiţa s-a abţinut în ultimul moment să nu se urce de tot pe masă şi să nu-şi azvârle de pe ea, cu infinită scârbă, puţinii centimetri pătraţi de textile. Ca are o indelungă practică in astfel de trebuşoare s-a vazut de la o poştă...
În fine, a terminat cum a terminat, încercând apoi, jalnic, să convingă onorabila asistenţă să reia împreună „refrenul” (asta ne mai lipsea!) şi adăugând, tristă şi flască de data asta: „melodia a împlinit 10 ani ...e de când eram atâtica...”

*
Întrucât ştiu că la Topul Firmelor Vâlcene - pe lângă mulţi îndrăgostiţi de manele, de subcultură şi de mediocritate, în general - s-au aflat şi oameni (de afaceri sau nu) care au gusturi rafinate, au şi preocupări culturale, mai merg şi pe la bibliotecă, şi la teatru, la un concert, la un muzeu, apreciază show-urile de calitate şi nu socializează doar în baruri în care sorb din priviri chiloţii (mă rog, zona...) unor „artiste”, încerc un experiment inedit:
Doamnelor, Domnilor, aţi fost - la festivitatea de premiere a firmelor vâlcene de top - câteva zeci, poate peste o sută de oameni care mă cunoaşteţi personal. Deşi nu frecventăm aceleaşi cercuri şi nu avem preocupări comune, ne întâlnim, totuşi, când şi când, cu diverse prilejuri. Vă rog mult de tot - şi promit să nu spun nimănui care v-ar putea cere socoteală, într-un fel sau altul, că huliţi - mărturisiţi-mi şi mie cum v-aţi simţit, ca spectatori, în ipostaza sus-menţionată?
Cum s-a putut ca, pentru nişte oameni bogaţi şi foarte bogaţi (unii, inclusiv spiritual), să fie organizată o festivitate cu un show ca pentru adolescenţi mediocri - chiulangii de la şcoala care „scoate tâmpiţi” - sau ca pentru beţivii de la „Pufoaica ruptă”?

Valentin Smedescu

S-a infiltrat Presedintele in varful sistemului ticalosit, sa-l distruga?

2009-09-02T11:08:00.000-07:00

De mai multa vreme, nu-mi da pace o mare dilema: da’ daca presedintele Traian Basescu face, totusi, bine ceea ce face? Daca si-a dat seama, inaintea multora, ca singura cale de a invinge sistemul ticalosit e sa se infiltreze personal in varful Puterii, de unde, sistematic, sa faca tot ce-i sta in puteri pentru a distruge orice ramasita de FSN? Adica sa-i compromita, unul cate unul, atat pe ministrii si liderii marcanti ai PSD, cat si pe ministrii si liderii PD-L, realizand ca doar fara ei - politicienii compromisi - aceasta tara ar mai putea avea o mica sansa?

Daca aparenta sustinere, pana-n panzele albe (ma rog, uneori culorile sunt foarte tipatoare) a Elenei Udrea nu e si ea tot la fel, „de sanchi”?, doar sa si-o ia Doamna Ministru in cap, de buna profesionista ce e, sa-i sfideze si sa-i ridiculizeze pe toti laolalta, indiferent ca unul (unii) o crucifica simultan cu altul (altii) care o aburca, sus, pe cal ori pe piedestalul pe care scrie Zarzarica-Zarzarea? (apropo de cea din urma ipostaza: l-am vazut azi la TV pe bietul deputat Ioan Oltean, om in varsta si altminteri serios, cum se facea „pres”, „ghiocel”, „sclavete” si tot ce mai vreti, in incercarea disperata de a convinge ca Doamna Ministru Udrea a fost la Comisie, Doamna Ministru a prezentat documentele solicitate, Doamna Ministru a raspuns la toate intrebarile - lui „Organ”, evident).

Gandul ca, in ceea ce priveste strategia prezidentiala ultra-secreta, lucrurile stau chiar asa cum am sintetizat mai sus nu imi da pace aproape nicio clipa: ma gandesc mereu ca toate-s mult prea grave, prea ilogice si imposibil de acceptat, daca n-ar sta asa cum banuiesc eu. Alta nu se poate!
Dar daca, totusi, nu e asa, si dilema mea nu e nici pe departe apropiata de realitate, adica presedintelele nu are nimic sfant (nici el personal, nici prin preajma)?

Ei bine, si in aceasta situatie de nedorit, tot are o scapare: ne mai poate trage o minciunoaie, ultima, spunandu-ne ca asa a vrut, de fapt, sa-i compromita pe toti, ca prea erau ticalosi si haini.
Culmea e ca dovezile profesionalismului si temeiniciei cu care a lucrat la demascarea tovarasilor de ambarcatiune se vad cu ochiul liber, de la o leghe marina...

Valentin Smedescu

„Cu multa scarba si vointa nationala"

2009-08-27T01:01:00.000-07:00

V-ati fi gandit – pana in 2004, si chiar mai incoace – ca poate veni o vreme cand se va depasi tot ce se imaginase si se pusese in opera pana mai antart, in materie de proasta guvernare, „tunuri”, „tepe”, coruptie, devalizari ale economiei nationale si ale bugetului public ...in materie de populism, de mitocanie, de mahala, de periferie si de manelism politic si social, care sa cangreneze pana si „inima” fiintei noastre nationale? De activism politic metamorfozat intr-o generalizata cardasie a celor mai nocive intovarasiri – cele ce impun Statului nu mai conteze - care ucid cu teribila eficacitate ultimele rezistente ale principiilor, ale patriotismului, ale profesionalismului, ale meritocratiei, pana si ultimele resurse de a spera?

Eu, unul, recunosc sincer ca nu m-as fi gandit ca se poate si mai rau decat „inainte”: am luat o leapsa, o „teapa”, de o s-o tin minte cate zile imi va mai fi dat sa traiesc. Nu voi putea uita nicicand si intodeauna imi voi aminti – „cu multa scarba si vointa nationala”, cum le „incuraja” profesorul meu de istorie din liceu, domnul Mihail Voiculescu, pe loazele notate cu 5 – de toapele ajunse azi in varful piramidei sociale, de la care o natie intreaga a ajuns sa astepte nu o viata mai buna, ci dovezi cat mai dese si mai profunde de tupeu, de fite, de prostitutie politica si de prostie in cea mai nativa stare de agregare.

Tot „cu multa scarba si vointa nationala” imi voi aminti mereu si de oameni pe care i-am perceput initial ca pe (mari) barbati politici, pentru ca astazi sa mi se devoaleze, de la o zi la alta, in tot mercantilismul, in toata goliciunea, nemernicia, ticalosia si micimea lor intelectuala, umana si – fatal pentru noi - politica...

Valentin Smedescu

Fiecare nou-nascut sa-si primeasca pensioara o data cu prima gura de oxigen din aerul patriei

2009-08-16T06:55:00.000-07:00

De acord: in majoritate absoluta, ministerele si celalalte institutii ale administratiilor centrale, ca si institutiile administratiilor locale, in frunte cu primariile, consiliile judetene si prefecturile sunt supra-dimensionate in privinta organigramelor, au (si) personal incompetent, "nereformabil" pe ici pe colo, in fine, au multe, multe probleme. Au, mai exact, "pachetele" intregi de "problemute" - cum zicea un clasic in viata de dupa alt semi-analfabet celebru - iar "pachetele salariale" nu sunt deloc "atractive" pentru majoritate (mai degraba-s sfidator de mici, atractive fiind doar pentru o minoritate cu proptele politice).

Pe de alta parte, mediul privat a disponibilizat si disponibilizeaza in nestire, acumuleaza lungi luni in care salariile nu se platesc ori se platesc diminuate si nu se mai intrevede nicio luminita, la capatului niciunui tunel (poate doar una mica-mica, imposibil de apreciat ca distanta, care se apropie cu viteza si suiera lung, lugubru). Oare unde ar putea sa lucreze viitorii fosti salariati de administratii locale, care vor fi dispobibilizati?

In fine, tot mai putini salariati sustin practic un numar tot mai mare de pensionari (e drept, acu' nu mai pot sustine singuri, e nevoie sa puna si FMI umarul), dar asta chiar nu pare sa mai ingrijoreze pe nimeni, desi - pastrand ritmul actual - ma astept ca din anii 2030 incolo sa fim toti la pensie, sa nu mai avem nici picior de salariat si fiecare nou-nascut sa-si primeasca pensioara o data cu prima gura de oxigen din aerul patriei.
Probabil intr-acolo se indreapta Statul roman, care deja ia cu o caracatita de mani si nu le mai intinde cetatenilor sai nici macar un degetel, fie si mijlociul...

Valentin Smedescu

De vinerea trecută până mâine, Dr. Hermina G.B. Anghelescu conferenţiază la Biblioteca Judeţeană Vâlcea

2009-08-03T07:36:00.000-07:00

Între 31 iulie - 4 august a.c., bibliotecarii de la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” şi de la bibliotecile publice din judeţul Vâlcea au şansa rară de a urmări chiar „la ei acasă” prelegeri susţinute de unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi specialişti în Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării din lume: conf. univ. dr. Hermina G.B. Anghelescu*.

Tematica prelegerilor:
Vineri, 31 iulie
- Sistemul de biblioteci, învăţământul biblioteconomic în America de Nord
- Accesul la informaţie
- Servicii de bibliotecă pentru utilizatorul modern
- Programul Global Libraries în România
Sâmbătă, 1 august
- Biblioteca – instituţie strategică
- Misiunea bibliotecii în societatea informaţională
- Strategia de dezvoltare a bibliotecilor
Duminică, 2 august
- Servicii de referinţă
- Informarea locală
- Servicii pentru utilizatori cu nevoi speciale
- Colecţii: de la formatul tradiţional la resursele electronice; biblioteca virtuală
Luni, 3 august
- Cooperare interbibliotecară
- Catalogul partajat
- OCLC - catalogul lumii
- Programe şi proiecte în biblioteci
- Asociaţii profesionale
Marti, 4 august
- Personal: de la angajare la evaluare
- Dezbatere, Întrebări şi Răspunsuri
- Încheierea cursului

Cursul „Biblioteca în Societatea Informaţională” este organizat printr-un parteneriat încheiat între Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea şi Centrul de Pregătire Profesională în Cultură Bucureşti, instituţia care le va elibera bibliotecarilor certificatele de absolvire.

Cursanţii dr. Hermina Anghelescu sunt, în aceste zile, 65 de bibliotecari, atât de la Biblioteca Judeţeană Vâlcea, cât şi de la biblioteci publice din judeţ (orăşeneşti şi comunale). Pentru că instituţia noastră nu a avut, în acest an, buget pentru formare profesională şi în aceeaşi situaţie sunt şi primăriile localităţilor vâlcene, bibliotecarii îşi plătesc contravaloarea cursului din buzunarul propriu.
________________
*Hermina G.B. Anghelescu (foto) este profesor la Facultatea de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării (School of Library & Information Science), Wayne State University, Detroit, Michigan, Statele Unite ale Americii. Dr. Hermina Anghelescu are o vastă experienţă, atât în domeniul bibliotecilor (a lucrat la Biblioteca Naţională a României), cât şi în învăţământul superior biblioteconomic (a predat la School of Information, University of Texas at Austin şi la Library & Information Science Program, Wayne State University, Detroit). De asemenea, a predat cursuri la Universitatea Româno-Americană şi la Facultatea de Arhivistică din Bucureşti, ca profesor invitat. A servit de mai multe ori în calitate de expert pentru Departamentul de Stat al SUA în legătură cu proiecte de biblioteci în Republica Moldova. Serveşte drept consultant pe probleme de biblioteci în Europa de Est pe lângă fundaţii de prestigiu din SUA, precum Fundaţia Bill & Melinda Gates şi International Research & Exchanges Board (IREX). Este preşedinta Secţiei pentru Istoria Bibliotecilor din cadrul Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Biblioteci (International Federation of Library Associations—IFLA), este membru în colegiul de redacţie al mai multor publicaţii de biblioteconomie şi ştiinţa informării precum Annual Bibliography of the History of the Printed Book, Libraries & the Cultural Record, Library & Archival Security, Slavic & East European Information Resources, Revista Arhivelor, Magazin Bibliologic, Philobiblon. Hermina Anghelescu face parte din Comitetul de Acreditare (Committee on Accreditation) a facultăţilor de biblioteconomie şi ştiinţa informării din SUA şi Canada, comitet ce activează sub umbrela Asociaţiei Bibliotecarilor Americani (American Library Association—ALA).

Hermina Anghelescu este autoarea a numeroase articole publicate în dicţionare şi enciclopedii, studii de specialitate publicate în reviste precum Libraries & the Cultural Record, Journal of Documentation, International Information and Library Review, Encyclopedia of Library and Information Science, International Dictionary of Library Histories. Alte publicaţii includ două volume co-editate şi publicate de Library of Congress: Libraries & Culture: Historical Essays Honoring the Legacy of Donald G. Davis, Jr. (2006) si Books, Libraries, Reading & Publishing in the Cold War (2001), precum si traducerea lucrarii What Is Documentation? (Qu’est-que la documentation?) de Suzanne Briet (2006) cât şi compilarea de indexe cumulative publicate în format tipărit şi online şi alcătuirea de bibliografii, precum Republica Moldova în lume (2007), lucrare de referinţă premiată la ediţia a XVI-a a Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău care a avut loc cu ocazia aniversării a 175 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova.
În 2004, în semn de recunoştinţă pentru activitatea de promovare a culturii române dincolo de graniţele ţării, Guvernul României a conferit Herminei Anghelescu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.
__________________________

Întâmpinată cu „Unde mergi, drăguţo?"

Venirea la Râmnicu-Vâlcea a Herminei Anghelescu – căreia studenţii domniei sale de la Wayne State University i se adreseza cu „Doctor A.” (pronunţie aproximativă: dàctă éi ) – nu a fost lipsită de peripeţiile care nouă, românilor din ţară, ne fac viaţa „frumoasă” zi de zi. În Autogara Militari din Bucureşti, urcându-se incognito într-un autobus al firmei „S.C. Millenium Trans Impex S.R.L.”, „Doctor A.” a fost întâmpinată de conducătorul auto cu şoferescul „Unde mergi, drăguţo?”. Răspunsul „La Vâlcea, domnule!” l-a emoţionat în aşa măsură pe „neamu’ lui manivelă” că, la întrebarea firească „Unde-mi pot pune bagajul, domnule?”, acesta a uitat de tot şi de ultimele maniere: „Unde vrei! Ce, trebuie să am io grijă de paporniţele tele?”. În fine, după ceva insistenţe („lasă, că nu-ţi trebuie... dacă e nevoie îţi dau io”), pentru contravaloarea de 25 lei a călătoriei, şoferul a eliberat pasagerei, pe traseu, 3 bilete care totalizau valoric 22 lei, fără data şi ora cursei, fără numărul locului etc. (probabil bilete „recirculate” în cadrul Programului National „Călătoresc cu Naşul”).
Tratată astfel, „Doctor A” a ajuns să nu se mai mire că autovehiculul n-a avut aer condiţionat (deşi conducătorul lui susţinea că are şi, demonstrativ, a pornit un ventilator care a bâzâit inutil tot drumul) şi că nici celelalte condiţii (inclusiv miasmele...) de călătorie la cca. 30 grade Celsius nu au fost cum trebuie.
Sosirea la Râmnicu-Vâlcea (cursa continua până la Tg. Jiu) s-a încheiat cu debarcarea în stil „Go, go, go!” direct pe trotuar, la intersecţia str. Mihai Eminescu cu George Coşbuc, probabil pentru că Autogara „1 Mai” are şi ea demnitatea ei: nu primeşte la peroane chiar orice autobuz, condus de orice şofer...

La „Casa vâlceană”, prima experienţă gastronomică n-a fost „OK”, ci mai degrabă „KO”

Vineri după amiază, la încheierea primei zile de curs la Biblioteca Judeţeană Vâlcea, doamna Hermina Anghelescu a mers să ia masa la „Casa vâlceană” - tot incognito, cum obişnuieşte să umble mai ales prin biblioteci în care nu se află în calitate oficială. A comandat tartine cu mozzarella şi roşii, cartofi şi frigărui de porc cu ciuperci. Pentru că i-au fost aduse la masă doar două firave şerveţele de hârtie (mici, tip „coctail”), clienta a rugat-o pe ospătară să-i aducă şervet (de ţesătură, cum e firesc la toate restaurantele de la anumite standarde în sus). Minunându-se de o aşa cerere neobişnuită, ospătara a căutat să îndese sub ochii clientei cele două şerveţele de hârtie, cam cât două bonuri de casă fiecare. În urma insistenţelor („n-avem, doamnă!”... „haaai, că vă aduc!”), ospătara a venit în cele din urmă cu un şervet - ţineţi-vă bine! – folosit, adică utilizat anterior de alt client pentru ştergerea mâinilor sau a buzelor, un şervet cu pete vizibile de mâncare şi grăsime. Revoltată, „Doctor A.” a refuzat „propunerea”, a împăturit şervetul murdar, punându-l alături, şi a cerut să vină „şefa de sală”. Următoarele 20-30 de minute, în aşteptarea „şefei de sală”, clienta a avut o îndeletnicire dezagreabilă: frigăruile de porc „grase şi zgârcioase” au fost imposibil de consumat ca felii tăiate cu cuţitul şi mare parte din timp consumatoarea şi l-a dedicat selectării puţinei cărniţe, întâi cu ajutorul cuţitului şi furculiţei, apoi al dentiţiei proprii (masticaţia s-a impus nu doar ca proces natural al hrănirii, ci mai ales pentru eliminarea zgârciurilor). Într-o vreme, a mai venit un chelner, întrebând-o pe clientă dacă mai pofteşte ceva. Nu mai poftea nimic, avea de toate...
În sfârşit, a sosit şefa de sală, Cristina Şerbănescu. S-a prezentat frumos şi a admis din start că „fata nu trebuia să aducă şervetul folosit”, dar altul n-a mai avut. În local tocmai fuseseră serviţi „nişte deputaţi” şi toate şervetele de ţesătură erau „la spălat” (din două, una: ori la „Casa vâlceană” a mâncat vineri toată Camera deputaţilor, ori cei câţiva aleşi serviţi (şi) cu şervete s-au şters cu ele nu doar la gură şi pe mâini, ci absolut peste tot...).
Că frigăruile au fost „grase şi zgârcioase”, „şefa” n-a admis în ruptul capului:
- Aşa sunt file-urile din ceafă... sunteţi prima clientă care vă plângeţi! Am avut de dimineaţă o doamnă de la Munchen căreia i-a plăcut totul! Trebuia să mă chemaţi atunci, dacă nu v-au plăcut....
-V-am chemat, însă eraţi ocupată. Puteţi să mergeţi unde s-a debarasat, să vedeţi că frigăruile sunt mâncate doar pe jumătate şi mare parte din ce am mestecat e tot acolo... e uşor, sunt singura clienta.
-...
- Rămân cinci zile la Râmnicu-Vâlcea... Dacă într-un restaurant cu pretenţii ca al dumneavoastră sunt tratată astfel, ce o să mă fac?
- Vă mai poftim şi mâine, să vedeţi, să încercaţi altceva...
- Să fac alte încercări pe banii mei? Nu, mulţumesc...

Se-nţelege că, în ceea ce o priveşte pe „Doctor A”, tot fără urmări va rămâne şi îndemnul de pe bonul de casă „Vă aşteptăm să reveniţi! www.restaurante-ok.ro”

Pagina PDF (inclusiv foto).

Valentin Smedescu,
www.bibliotecivalcene.ro

Un ziarist mic, despre un lider tot mai mic

2009-07-05T02:50:00.000-07:00

„Traian Băsescu este tot mai singur şi tot mai hăituit... o să râdeţi. Îl simt... dacă-şi revine şi începe domnia-sa să dea scatoalce, o să vedeţi că eu voi fi primul care dau în el", a declarat Ion Cristoiu sâmbătă seara, în emisiunea lui Robert Turcescu, dând asigurări ferme că nu preacurveşte d.p.d.v. deontologic.
Oare cât de deştept trebuie să se considere cineva şi cât de proşti să ne creadă pe toţi ceilalţi, încât să facă declaraţia de mai sus?
E deontologic „să dai în cineva” (adica să-i tragi "scatoalce") doar pentru că „e puternic” şi indiferent dacă face bine sau rău naţiei?
E corect "să ierţi" fie şi temporar pe cineva - la fel, indiferent dacă face bine sau rău - doar pentru pentru că e "singur" şi "hăituit"?
Şi apoi:
E mai "hăituit" Traian Băsescu decât românii care au crezut în el şi le-a înşelat aşteptările în cel mai josnic mod cu putinţă?
Nu cumva preşedintele culege consecinţele:
... vântului pe care l-a semănat atata amar de mandat, care acum provoacă furtuna?
... promisiunilor pe care nu le-a onorat - mai ales a celor legate de funcţionarea normală a instituţiilor statului şi de lupta anticorupţie?
... sistemului ticăloşit care s-a ticăloşit şi mai în profunzime?
... construirii şi patronării unui partid şi mai antidemocratic, şi mai corupt, şi mai populist decât PSD - considerat pe bună dreptate, ani în şir, "absolutul" în materie de anti-democraţie, corupţie şi populism?
... confundării declaraţiilor în numele Instituţiei Prezidenţiale cu mahalagismele şi ţăţismele specifice cîrciumii de la Coţofenii din dos?
... eliminării oricărei şanse de manifestare a meritocraţiei, a profesionalismului, care nu mai contează nici cât negru sub unghie când sunt puse în balanţă cu calitatea de membru PD-L?

Sâmbătă seara, în emisiunea "100%" a lui Robert Turcescu, n-am văzut deloc un mare ziarist susţinând cu argumente un mare lider al României, implicit o cauză, ci un om mic, sporovăind infantil despre un lider care devine tot mai mic...

Valentin Smedescu
...

PS: eu nu-l suspectez pe Ion Cristoiu că s-a vândut acum, cum nu l-am bănuit că s-a vândut nici când găina a născut pui vii - momentul "Alfa" al tabloidizării şi manelizarii presei româneşti, clipa de debut a practicii „se poate scrie şi face orice, bani să iasă, fie şi sub forma mărunţişului din buzunarul proştilor care cumpără ziarul, deci pot fi manipulaţi...”

De unde ia Traian Basescu inca 15 procente? N-are de unde...

2009-07-02T05:34:00.000-07:00

Sondaj CURS publicat azi: "Băsescu-35%, Geoană-25%, Antonescu-20%"
De unde va lua Traian Băsescu încă 15 procente?
De la Geoană? - clar nu.
De la Antonescu? - nici atat.
De la Radu Duda? - nici pomeneala.
De la Vadim? - poate puţin.
De la Becali (dacă va candida) - neee, clar nu.
Atunci de la cine? De la alt candidat, care va apărea în următoarea perioada? - nici aici nu prea iese socoteala (eu nu cred ca există oameni care l-ar vota, de pildă, pe Mugur Isărescu, dar pentru că guvernatorul nu candidează, "se mulţumesc" cu Traian Băsescu).

Oare cum o fi sa pleci de la 74,48% (voturile de sustinere in cadrul referendumului din mai 2007) şi să te prăbuşeşti la 35%, cu serios potential de ...coborâre?

Valentin Smedescu
.....

Daca nici Michael Jackson n-a scapat-o pe Monica Ritzi, n-o mai scapa nimeni...

2009-06-30T09:14:00.000-07:00

Dupa un scurt time-out - determinat de moartea lui Michael Jackson, care a deturnat atentia televiziunilor de stiri si a primei pagini a ziarelor - tocarea mărunt-mărunt a Monicăi Iacob-Ritzi revine in prim planul audienţei.
Pentru a scăpa basma curată, ministrul Tineretului şi Sporturilor ar mai avea nevoie de minim 5-6 "mortăciuni" celebre, care nu e deloc sigur că se vor întâmpla şi, oricum, morţi mai vestiţi decât Michael Jackson sunt foarte greu de găsit...
Mie-mi miroase a demisie sau a demitere ori, mai degrabă, a basculare peste bord.

Valentin Smedescu
....

Sa traiti binecredinciosi!

2009-06-29T03:35:00.000-07:00

Tocmai l-am văzut la TV pe preşedintele României pupând stângaci icoane şi făcând crucea mare (dracu' e bătrân, se ştie), la o altă ceremonie religioasă.
Şeful statului părea atât de cucernic, încât am fost aproape sigur că va cuceri pe loc alte câteva mii de voturi, însă după ce l-am văzut pe-aproape pe Gigi Becali, şi încă în genunchi, prosternat, pătruns de o şi mai profundă evlavie, mi-am dat seama că lucrurile stau exact pe dos: cu astfel de practici, Traian Băsescu n-are absolut nicio şansă în faţa proaspătului europarlamentar PRM: pentru a-i îngenunchea la acest capitol pe Becali şi pe alţii ca el, Băsescu trebuie să se bazeze pe "oiţe ale Domnului" muuult-mult mai rătăcite decât cele de azi, poate chiar pe oi căpiate de-a dreptul şi, eventual, leşinate de foame.
După părerea mea, Traian Băsescu a încălcat grav încă o legiuire - cea de-a 10-a ("Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău"): în anul de graţie 2009, poftind a se agăţa disperat de plusul de imagine pe care crede că i-l pot transfera primele două instituţii ale clasamentului "credibilitate în mintea românilor" (Biserica şi Armata), preşedintele Traian Băsescu nu e cu nimic mai breaz şi mai puţin avid de pomană mediatică decât "politicienii" vâlceni înghesuiţi claie peste grămadă în preajma P.S. Gherasim şi a altor clerici, să pară sfinţi în ochii babelor de pe coclaurii judeţului...

Valentin Smedescu
.....

Un nou inceput

2009-06-29T00:41:00.000-07:00

Am scris, vreme de circa 13 ani, în ziare, în reviste, pe site-uri, pe forumuri etc.
Deşi m-a încercat - încă demultişor - ideea de a-mi construi propriul blog, am opus oarece rezistenţă ispitei. După cum se vede, doar până ieri, când am făcut o constatare: aşteptând la infinit să găsesc, spus ori scris de alţii, ceea ce cred eu că se cuvine (uneori, chiar se impune) a fi spus/scris, nu e cea mai potrivită atitudine. Iar inevitabilul s-a produs.
Cum sintetizez, "cu mintea de acum", ce intenţionez a face pornind pe acest nou drum?
E greu de explicat în câteva cuvinte ...până una-alta, "simt enorm şi văd monstruos" (tot Caragiale, „săracul”...) cred că ar fi cea mai descriptivă „definiţie”.
O sa înţelegeţi - mai târziu şi în timp - de ce.

Valentin Smedescu
....