 |
| Sursa ilustratie |
, despre tovarăşii de grotă care începeau a scrijeli şi mâzgăli (la început cu sânge?) pereţii peşterilor: pericolul ca reprezentările ce se doreau doar forme de exprimare (nu şi de comunicare) să evolueze în protoscriere era iminent, parcă plutea în aer! Şi n-au mai trecut „decât” nişte zeci de mii de ani, până ca inevitabilul să se producă.
Ce dramă va fi fost un picuţ mai târziu – adică acu’ 7000 de ani şi mai bine – pe sumerienii „de bine”, când au constatat că pe unii dintre semeni nu îi mai satisfac defel exprimarea prin viu grai şi hăulitura până unde bate ecoul. Şi că acei semeni încep – Doamne, fără ca zeii să-i trăznească! – să zgârie pe tăbliţe de lut, adică să scrie. „Urât”, cu stranii cuneiforme, însă SĂ SCRIE şi – ceea ce este foarte important! – nu numai pentru ei, cât mai ales pentru alţii – stră-stră-stră-…nepoţi, din Mesopotamia ori de aiurea.
Oleacă mai încoace (da’ tot cam pe-atunci, d.p.d.v. al învălmăşitelor milenii ale antichităţii), năpasta a picat iarăşi, de această dată din cerul strălucitorului Ra, iar civilizaţia faraonică a scris povestea în propria-i regie, cu hieroglife şi apoi hieratice, trecând destul de repejor de la suportul piatră funerară ori tăbliţa de lemn (ne)ceruită, la papirus. În acele momente triste, probabil că mulţi vechi egipteni se vor fi simţit greu încercaţi de soartă - poate au recurs şi la niscai greve, de-asta or fi rămas neterminate piramidele de lângă necropola lui Menkaure? )
Ce deziluzii şi suferinţe va fi provocat şi „etapa următoare”, când oarece futurişti prematur născuţi au făcut ce au făcut şi papirusurile au devenit istorie, fiind inlocuite de pagini legate în volum, e deja foarte greu de cuantificat; durerile lumii – înmiită, înmilionită deja ca populaţie – care dorea să citească toată ziua, buna ziua papirusuri, nu cărţi, cu siguranţă că s-au auzit hăt, în Univers şi chiar dincolo de el (?)
În fine, în zilele noastre, se întâmplă ceva „incredibil”, inimaginabil nu doar ÎHr şi două milenii după aceea, ci nici în veacul abia apus: cărţile în faţa cărora ne închinăm cu toţii nu ne mai sunt suficiente şi încet, dar ferm, ele o iau pe urma tăbliţelor de lut ori lemn şi a papirusurilor, către lada de gunoi a istoriei.
 |
| Sursa imaginii |
Să nu (ne) plângem, totuşi, şi să nu ne fie teamă de biblioteca fără cărţi, aşa cum le-am pomenit, le-am ţinut în mână, le-am văzut cu ochii (minţii) şi le-am mirosit. Întâi, pentru că procesul de tranziţie este lent şi se va încheia, probabil, după ce bibliotecarii de acum şi cititorii cărţilor tradiţionale ne vom afla cu toţii într-un alt paradis al lui Borges, virtual; în al doilea rând, ceea ce este cel mai important, pentru că totul „se întâmplă” în favoarea utilizatorului modern de informaţie, pentru care cărţile, cu existenţa/ circulaţia lor limitată de spaţiu (distanţă), de timp şi în special de suportul fizic se dovedesc din ce în ce mai insuficiente (am încercat să „scrijelesc” in Internet o ilustrare a fenomenului, parcă am mai pus undeva acest link)
www.istorielocala.ro - site de resurse electronice gratuite, axate pe memoria si cunoasterea locala - continut digital de enciclopedii, carti, periodice, studii imagini etc. imprimate initial pe suport traditional.
Valentin Smedescu
P.S.: iubesc cărţile, le-am iubit dintotdeauna şi le voi iubi mereu 
în prezent, când am puţin timp liber, recitesc London şi, în paralel, „Istoria presei”, de Pamfil Şeicaru. Pe suport tradiţional, desigur, pentru că îmi place aşa, dar şi sa-mi relaxez ochii dupa LCD…
în prezent, când am puţin timp liber, recitesc London şi, în paralel, „Istoria presei”, de Pamfil Şeicaru. Pe suport tradiţional, desigur, pentru că îmi place aşa, dar şi sa-mi relaxez ochii dupa LCD…
(postare apărută iniţial pe Prolibro (15.01.2013) într-o discuţie pe tema bibliotecilor fără cărţi în format tradiţional)