Hainele cele noi ale împărătesei-bibliotecărese

A fost odată o împărăteasă-bibliotecăreasă care atât de mult își iubea biblioteca și în așa fel îi dorea binele, încât ar fi fost în stare să se sacrifice și să mai conducă împărăția și de dincolo de viața pământească, desigur, în timpul nededicat îndatoririlor specifice spiritului.

Când dădea baluri în curtea-bibliotecii (și dădea!), dacă mergea la o paradă organizată de șeful împăraților și împărăteselor - căci împărații și împărătesele au și ei șefi, nu sunt de capul lor -, când se ducea la filarmonică sau la plimbare, nu avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice despre un rege “E la sfat!”, astfel se spunea despre împărăteasă: “E la dulapu’ cu haine!”.

La fel cum devenise „regulă” că îmbrăcămintea împărătesei-bibliotecărese trebuie schimbată zilnic ori de mai multe ori pe zi, se înrădăcinase în împărăția-bibliotecă obiceiul ca straiele supușilor, ca și cărțile oferite de către aceștia norodului, să fie primenite anual. Pe cât de mult se rafinau, cotidian, preferințele vestimentare ale împărătesei-bibliotecărese, pe-atât i se părea că supușii și mai ales supusele devin de la an la an tot mai proști, mai neîndemânatici și mai neisprăviți. „Niște macioale care nu  știu ce cărți trebuie achiziționate” - porni de la o vreme să filosofeze cu augustă scârbă, afectată, împărăteasa-bibliotecăreasă.

În bibliotecă era mai mereu mare veselie, mergeau acolo mereu aceiași oameni și era zarvă continuă, iar împărăteasa-bibliotecăreasă și țuțărele* nemacioale călătoreau și ele, frecvent, în alte împărății mai apropiate sau mai îndepărtate, cu treburi.  Într-o bună zi, un zvon răzbătu în interiorul zidurilor de marmură: undeva, în lume, cică există mari meşteri care ştiu să ţeasă cea mai frumoasă stofă, pe deasupra și fermecată; nu numai culorile şi desenele acesteia erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din acea stofă aveau o însuşire teribilă: erau de nevăzut pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau care era mărginit la minte.

“Astea da haine straşnice!” gândi împărăteasa-bibliotecăreasă. “Cu ele îmi voi cunoaşte mai bine supuşii şi-am să-i pot deosebi și mai bine pe cei deştepţi de cei proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă magică! Însă pe macioale, și dacă se dovedesc până la urmă deștepte, tot nu le las să achiziționeze cărți potrivit preferințelor norodului. Norodul e prost, iar macioalele – macioale. Cât ’oi trăi ca împărăteasă-bibliotecăreasă și chiar și după aceea, achiziția de cărți va reflecta „viziunea managementului”. Adică a mea. Peste ani, posteritatea va fi foarte mândră de mine și cu siguranță îmi va ridica măcar un bust, dacă nu o statuie ecvestră: enciclopediile pe care le achiziționez fără să țin cont că una singură costă peste 1.800 lei, un titlu cu mai multe volume - 15.000 lei, iar toate înghit anual multe zeci de mii de lei noi, vor fi aur curat pentru utilizatorii bibliotecii viitorului. Vor vedea ei, proștii și macioalele, cum se va repeta istoria actualelor cărți vechi de valoare, care și ele au fost cândva noi-nouțe. Deși unele dintre cărțile pe care le cumpăr au fost tipărite cu 10-20, chiar și peste 40 de ani în urmă, cu toate că sunt scumpe încât un singur raft valorează sute de milioane de lei vechi și numai dracu’ și cu mine știm de unde le iau și prin ce intermediari le bag în gestiune, reușita este pe jumătate înfăptuită: câștigăm timp, de-asta și cumpăr ediții gata învechite, la prețuri noi. La vin nu e la fel? Ce e mai scump: un vin nou sau un vin vechi? Și ce dacă, reflectat din punct de vedere valoric în Registrul Inventar, achiziționez de două ori mai multe periodice, decât cărți? În fine, ce mă interesează pe mine că - în cele mai optimiste statistici - doar procente de 1,5% din împărăție sau 5% din cetate vin măcar o dată pe an la bibliotecă (așa cum cer legiuirile)? Cui nu-i convin cărțile pe care le achiziționez, să se ducă la mă-sa să-i cumpere unele pe potriva mediocrității lui!”

După aceste cugetări, împărăteasa-bibliotecăreasă trimise de îndată carte poștală și îi chemă la ea pe marii meșteri de stofă. Le dădu pe loc o mare sumă de bani, să-şi înceapă lucrarea cât mai repede. Aceştia întinseră două războaie de ţesut şi se prefăcură că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur, dar ei, în loc să le folosească, le puneau de-o parte, într-un sac, şi lucrau până la miezul nopţii la războaiele goale.

“Trebuie să ştiu acum unde au ajuns cu ţesutul stofei” - îşi zise în sinea ei împărăteasa-bibliotecăreasă – și brusc i se umplu inima de compasiune maternă, gândindu-se că macioalele, proştii şi toți cei nepregătiţi pentru slujba lor nu vor putea să vadă acea stofă minunată. Nu pentru că se îndoia și de dânsa, dar totuşi chibzui că ar fi mai înţelept să trimită întâi pe altcineva care să vadă lucrul înaintea sa, să nu existe nici un risc. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost ori de netrebnic era vecinul lui. “Am s-o trimit pe cea mai veche şi mai bună dintre țuțărele mele”, gândi împărăteasa-bibliotecăreasă. “Vreau să vadă ce-au lucrat ţesătorii; ea poate mai bine decât oricine să judece lucrul acesta, fiindcă se deosebeşte de toţi şi prin deşteptăciune, şi prin vrednicie, și prin moralitate și loialitatea față de mine, care îi dau să mănânce o pâine mai albă decât a ălorlalți.”

Preacinstita vârstnică țuțără merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la războaiele lor goale. “Dumnezeule! se gândi ea deschizând ochii mari, eu nu văd nimic!” Dar nu zise niciun cuvânt.

Cei doi ţesători o poftiră să vină să se uite mai de aproape şi o întrebară cum i se par culorile şi desenul. Apoi îi arătară şi războaiele, explicând cum lucrează. Venerabila țuțără îşi aţinti ochii, dar tot nu văzu nimic, pentru că nici nu era nimic. “Doamne! se gândi cu îngrijorare, sunt chiar atât de mărginită? Oare sunt și eu macioală? Nici în ruptul capului nu trebuie să bănuiască cineva una ca asta! Ori te pomeneşti că oi fi nevrednică? Nici nu îndrăznesc să spun că stofa e invizibilă pentru mine!”

- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

- Oh, e frumoasă, nici nu se putea face una mai frumoasă decât aceasta! răspunse bătrâna țuțără, punându-şi ochelarii. Ce desen, ce culori!… Da, Măria Sa Împărăteasa-bibliotecăreasă va fi foarte mulţumită.

- Asta ne bucură grozav, ziseră cei doi ţesători, apoi începură să îi deslușească desenele şi culorile închipuite, dându-le fel de fel de nume stranii. Țuțăra îi asculta cu cea mai mare atenţie, ca să îi poată împărtăși împărătesei toate tainele lucrării.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur. Aveau nevoie de foarte multe, din ce în ce mai multe lucruri pentru stofa cea nouă! Bineînţeles, puneau de-o parte toate cele primite de la împărăteasă, războaiele rămânând mereu goale.

După un timp, împărăteasa trimise o altă slujitoare credincioasă, una mai tânără de această dată, să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult până s-o isprăvească. Acesteia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi precedentei slujitoare: privi ce privi, dar nu văzu nimic.

- Nu-i aşa că e minunată stofa asta? întrebară cei doi şarlatani, arătându-i tinerei țuțăre frumosul desen şi culorile strălucite, ce nu se vedeau nicicum.

“Cu toate acestea, așa proastă nu cred că sunt… Măria Sa m-a lăudat și m-a dat exemplu!” gândi femeia. “Te pomeneşti că n-oi fi vrednică de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd, mai ales dacă altele țuțăresc mai bine ca mine… Doamne apără! Asta mi-ar mai trebui, să fiu îmbrâncită jos de pe piedestal…” Apoi lăudă şi ea stofa. Şi, evident, se arătă nespus de încântată de alegerea culorilor şi a desenului.

- E de-o frumuseţe neînchipuită! îi spuse împărătesei și țuțăra cea tânără și în scurt timp tot oraşul ajunsese să vorbească numai despre stofa cea minunată.

În sfârşit, vru şi împărăteasa s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţită de Consiliul Științific, de o mulţime de oameni aleşi, printre care şi cele două țuțăre credincioase ce “văzuseră” deja stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, fără fir de aur ori de mătase.

- Nu-i aşa că e de toată frumuseţea? întrebară în cor cele două țuțăre. Desenul şi culorile sunt cu adevărat demne de strălucirea Măriei-tale! Şi arătară cu degetul războaiele goale, de parcă ceilalţi s-ar fi cuvenit să vadă într-adevăr ceva. “Ce-i asta, se gândi împărăteasa-bibliotecăreasă, eu nu văd nimic! Îngrozitor! Sunt oare chiar atât de proastă? Ori sunt nevrednică? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui una ca asta, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire.” Apoi zise repede:

- Într-adevăr, este extraordinară! Vă mărturisesc deplina mea gratitudine, inclusiv pentru fetele astea, care nu m-au mințit niciodată în privința extraordinarelor gusturi pe care le am la haine… 

Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie, fără să îndrăznească să recunoască adevărul hâd. Toţi curtenii priviră consternați unii către ceilalţi, însă deși nu văzură nici ei nimic, îi ziseră împărătesei-bibliotecărese:

- Într-adevăr, e de toată frumuseţea!
Țuțării o sfătuiră în cor pe împărăteasa-bibliotecăreasă să îmbrace hainele din stofa cea nouă chiar la următoarea paradă.

- E neînchipuit de frumoasă, e fermecătoare, e senzațională! - se auziră toate glasurile țuțărești, în timp ce mulţumirea radia pe feţele tuturor. Cei doi şarlatani fură decoraţi, primiră rangul de Mari Ţesători ai curţii, oferindu-li-se și câte o diplomă. În ajunul marii parăzi, șnapanii vegheară toată noaptea şi, chipurile, lucrară la lumina a şaisprezece lumânări. Lumea văzu osteneala ce şi-o dădeau să facă hainele noi ale împărătesei. În sfârşit, se prefăcură că scot stofa din război, că taie în aer cu nişte foarfece mari, cos cu ac fără fir... Apoi, într-un sfârşit, spuseră că hainele-s gata! Când împărăteasa, urmată de țuțăre, se duse s-o vadă, pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

- Iată fusta, iată sacoul, iată şi mantia, Înălţimea-voastră! Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nicio grijă să nu aveţi că hainele aceasta o să vă fie vreodată grele. Asta este, de altfel, şi cea mai însemnată însuşire a stofei noastre magice.

- Negreşit! - răspunseră țuțărele, deși nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.

- Dacă Măria-ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari.

Împărăteasa-bibliotecăreasă se dezbrăcă nud, iar pungaşii se prefăcură că îi dau hainele, una după alta. O învârtiră ca şi cum ar fi îmbrăcat-o, iar împărăteasa se suci și se râzgâi feciorelnic în fata oglinzii.

- Doamne! Ce bine vine! Parcă e turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Marele maestru de ceremonii intră şi anunță solemn:

- Vă aşteaptă la uşă baldachinul sub care Măria Voastră va merge la paradă.

- Bine, sunt gata, răspunse împărăteasa. Cred că nu sunt rău îmbrăcată.

Se mai întoarse încă o dată-n faţa oglinzii, să îşi poată privi mai bine înfăţişarea măreaţă. Țuțării și curtenii nevoiţi să-i ducă trena se prefăcură că ridică de jos ceva, apoi îşi ţinură mâinile în sus, nevoind să lase să se observe că nu văd nimic. Pe când împărăteasa mergea mândră sub baldachinul ei imperial, toţi oamenii pe care îi întâlnea, în uliţe şi de la ferestre strigau: “Ce haină strălucită! Ce trenă frumoasă are! Şi ce croială minunată!“

Fiecare se ferea ca nu cumva să se observe că nu vede nimic. S-ar fi dat de gol numaidecât că e macioală, că e prost ori că e nevrednic de slujba lui. Astfel, niciodată niște haine ale unei împărătese-bibliotecărese nu stârniră o admiraţie mai mare...

- Dar eu văd că n-are haine deloc! – zise inocent un copil mic.

- Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti mama, închinându-se cu gesturi furișate, însă de îndată se rostiră şi în mulţime cuvintele copilului.

- Un copilaş zice că împărăteasa-bibliotecăreasă nu are haine deloc!

- Împărăteasa e goală, n-are haine deloc! strigă, în sfârşit, norodul.

Se simți grozav de umilită, căci i se păru că aveau dreptate, iar gândul acesta oricum o împiedica mai demult să pună liniștită capul pe pernă. Aşa era… Totuşi, socoti în gând şi luă următoarea hotărâre: “Orice-ar fi, trebuie s-o duc de-acum până la bun sfârşit! Să salvez măcar aparențele…”Aşa că îşi ridică cu şi mai multă mândrie capul, le ceru țuțărelor să procedeze la fel și să stea strâns unite împrejurul ei. 
Trena care nu exista fu ținută ca şi înainte, cu respect, iar împărăteasa şi alaiul său continuară să defileze în văzul norodului, fără nicio jenă.

Există păreri care susţin că parada continuă neabătut şi în zilele noastre...

Adaptare după un basm de Hans Christian Andersen; orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare; în privința personajului „împărăteasa-bibliotecăreasă”, n-am găsit altă rimă:

***

Sursă text original si fotografie. 

____________________

*dincolo de sensul superficial explicat de DEX, "ţuţăr e un cuvânt din ghetoul evreiesc şi înseamnă admirator plătit în slujba celor mari. Aşa, de pildă, la sinagogă sau la alte adunări, când ia cuvântul unul mare, un huhăm, el are grijă să-şi pregătească dinainte un ţuţăr sau mai mulţi, care în timp ce el vorbeşte să se minuneze de ceea ce îi aud urechile, ţâţâind din buze, făcând ochii mari şi câte un gest de înaltă estimare, schiţat cu mâna. Ţuţăr vine deci de la litera ţ repetată ca un plescăit bucal delicat (ţ-ţ-ţ), la care participă şi glandele salivare ale admiratorului..." (sursa)