Probabil v-aţi întrebat, ca mulţi alţii (printre care şi eu), până când îi va mai ţine lui Traian Băsescu farsa pe care le-o joacă şi ne-o joacă tuturor, membri sau nemembri PD-L. Dilema era, aşadar, „până când”, şi nu „dacă”.
În seara de 22 noiembrie, când s-au anunţat rezultatele exit-pol-urilor, m-am gândit imediat la ceea ce va urma. Ca de fiecare dată, întâi şi-ntâi am pornit nu de la cele mai mari probabilităţi, ci de la ceea ce cred eu că ar trebui să se întâmple în continuare. M-am gândit, mai întâi de toate, ce aş face în locul lui Crin Antonescu (pe care tocmai îl votasem), din poziţia de ocupant al locului III al confruntării electorale. Mi-am găsit repede răspunsul: mi-aş duce iniţiativa până la capăt, impunându-i PSD să-şi respecte angajamentul de susţinere ca premier a lui Klaus Johannis de-adevăratelea, adică şi dincolo de 6 decembrie.
Era şi este cea mai bună iniţiativă şi măsură pe termen scurt, iar ca ea să devină una pe termen lung, nu depinde de cât de multe hachiţe are şi poate avea de-acum fostul preşedinte Traian Băsescu.
Vor exista, desigur, mulţi (liberali sau nu) care - ca nişte false fecioare neprihănite - vor sări de funduleţ în sus: „cum să-l votăm pe Geoană?”, „se răsucesc brătienii în mormânt!” etc. etc., dar asta nu înseamnă nici pe departe că modul în care liderul PNL a jucat şansa partidului său nu este una cât se poate onestă, în favoarea interesului naţional şi, mai mult, chiar că nu e una care va face istorie. Cu voia dvs., o să zăbovesc puţin doar asupra interesului naţional, care, în acest moment, reclamă o altă majoritate, un alt preşedinte decât Traian Băsescu, un alt premier decât Emil Boc şi un alt candidat la demnitatea de prim-ministru decât Lucian Croitoru ori Liviu Negoiţă.
Cum majoritatea există, cum candidatul la funcţia de premier susţinut de majoritate există, mai e nevoie doar de un preşedinte care să nu le pună beţe-n roate tuturor şi să nu sfideze interesul naţional în cel mai ticălos mod cu putinţă, clamând că luptă tocmai în favoarea lui (iertată-mi fie comparaţia, nu e nicio aluzie: e exact ca-n situaţia în care hoţul strigă hoţii!”)
După mine, farsa pe care ne-a jucat-o Traian Băsescu se apropie de final: nu văd cum şi prin ce mijloace ne mai poate convinge, mai poate convinge „majoritatea poporului” pe care îl tot invocă.
Dincolo de aiureli că în spatele său stau Ion Iliescu, Hrebenciuc, Vanghelie etc., interesul naţional impune ca Mircea Geoană să fie votat de majoritate şi n-am nicio îndoială că nu se va întâmpla astfel.
În eventualitatea că se răzgândeşte „în cinci minute” şi nu mai pleacă pe mare, cum a promis, preşedintelui care tocmai îşi încheie mandatul îi mai rămâne o „şansă”: să candideze din nou la preşedinţia PD-L, să-şi crească partidul până obţine sufragiile a peste 50% din electorat ori coagulează o coaliţie parlamentară majoritară, aşa cum impun minimele reguli ale democraţiei. Ale democraţiei autentice, nu ale celei existente doar în simţămintele domniei sale...
