Am mai scris, odata, povestioara de mai jos, şi într-un ziar tipărit, şi în Internet (parcă tot ca introducere la ceva ce vream să evidenţiez). N-o mai regăsesc în spaţiul virtual (probabil s-a pierdut), deci o reiau, pentru că chiar trebuie ştiută. Povestioara ne-a rămas de la Mihail Sadoveanu, eu am citit-o într-o nuvelă cinegetică de-a marelui scriitor, fără să-i desluşesc vreodată originea. Poate nici nu contează.
Se spune că în expediţia sa împotriva perşilor, Alexandru cel Mare a ajuns, într-o zi, într-un orăşel pustiu, unde nimeni nu a opus nicio rezistenţă temutelor falange macedonene. Complet derutaţi, cotropitorii au ajuns în cele din urmă la curtea mai-marelui locului, unde era „adunare generală”, toată suflarea cetăţii asistând la modul cum se împarte dreptatea. Stăpânul teritoriului, care era - fireşte - şi judecătorul suprem, avea de judecat o pricină deosebit de grea şi chibzuia indelung. Problema era următoarea: cineva vânduse un teren; în timp ce-l ara, cumpărătorul găsise o comoară, scoasă la iveală de plug; s-a dus cu comoara la cel ce-i vânduse terenul, insistând să o primească, pentru că el cumpărase doar pământul, nu şi comoara; vânzătorul nici nu voia să audă că i se cuvine aurul: vânduse terenul, solul şi subsolul laolaltă, şi sub nicio formă nu accepta că ar mai avea vreun drept asupra comorii. În fine, judecătorul - profitând de intrarea războinică a invadatorilor în cetatea sa paşnică - îl întreabă pe Alexandru cum se rezolvă astfel de speţe spinoase în lumea civilizată din care venea marele conducător de oşti. La noi e simplu, răspunde fără ezitare macedoneanul: dacă împricinaţii nu se omoară între ei pentru comoară, îi omoară împăratul şi le ia tot! Şi în ţara ta încălzeşte Soarele? Creşte iarba, înfrunzeşte pădurea? Pământul nu se cască, larg, să-i înghită pe ticăloşi? - s-a minunat judecătorul. Nu, nu se întâmplă nimic din toate astea - a zâmbit împăratul. Înţeleg ...s-a luminat judecătorul, după o clipă de reflecţie. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ţine cont că în ţara ta, Mărite Împărat, sunt şi necuvântătoare...
*
Curtea Constituţională a României judecă o situaţie deosebit de gravă şi încă o dată foarte degradantă pentru România europeană: acuzaţii de fraudă majoră la alegerile de duminica trecută, în care ne-am ales conducătorul. „Comoara” pe care se bat pe viaţă şi pe moarte acuzaţii şi acuzatorii nu este evaluabilă nici în aur, nici în argint, nici în valute: pentru oamenii simpli ai acestei ţări, e evaluabilă doar în lacrimi, în suferinţă, în boli, în sudoare, în foame, în sărăcie, în disperare, în lipsuri şi nevoi cât nu cuprinde gândul; pentru ei, pentru acuzatori şi acuzaţi, nenorocita de „comoară” este Puterea, este dreptul de a dispune de ultimele resurse ale acestei ţări, de ultimii creiţari care se vor aduna din puţinele taxe şi impozite care vor mai putea fi plătite, dar şi de cea mai ticăloasă explicaţie pentru dorinţa cu care revendică Puterea: interesul naţional!!!.
Vi-l imaginaţi pe vreunul dintre vinovaţii de situaţia actuală (fără preşedinte validat, cu alegeri contestate, fără guvern, fără buget, fără dreptul de a primi tranşa de împrumut la FMI, din care să se plătească pensiile şi salariile) spunând: „ajunge! îmi ajunge!”?
Eu nu mi-l imaginez pe nicinul cu această si asa tardiva tresărire de raţiune, dar nici nu cred că pământul se va căsca, larg, hain, să-i înghită pe toţi...
(Curierul de Ramnic, 10 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/niste-infami-26676/2009-12-10)
