Potrivit ştirii principale a ziarului nostru de astăzi, mâine s-ar putea înfăptui demult anunţata şi îndelung aşteptata achiziţionare a Arpechim Piteşti, de către Oltchim Râmnicu-Vâlcea. Nu intru în explicaţii, le-au dat mulţi alţii, ani de zile, probabil infinit mai bine decât aş putea-o face eu vreodată. Pe scurt, se zice - sau cel puţin aşa am reţinut eu, aşa mi s-a băgat în cap prin toate media locale şi centrale - că tranzacţia comercială despre care vorbim era singura soluţie pentru ca Oltchim să-şi asigure o materie primă mai ieftină, care să-i permită să supravieţuiască, să rămână deasupra a tot şi a toate: criză, datorii uriaşe, pierderi din ce în ce mai mari, retehnologizare încă departe de dorinţe şi mai ales cerinţe (îndeosebi cele referitoare la sănătatea oamenilor, protecţia mediului etc.).
Ca să „supravieţuiască”, de fapt, ca să redevină măcar ceea ce a fost, Oltchim ar trebui - evident - să (re)câştige ceva din competiţia pe viaţă şi pe moarte de pe piaţa mondială a produselor chimice.
Este posibil asta? Este posibil ca, doar asigurându-şi o materie primă mai ieftină şi primind noi credite şi noi garanţii de stat, Oltchim să stopeze pierderile şi să reintre pe profit într-un viitor previzibil? Nu ştiu, chiar nu ştiu, şi tot ceea ce mai pot adăuga legat de asta e că sunt foarte-foarte sceptic.
*
La scară mică, Oltchim este ceea ce este şi România: o entitate controversată - croită şi obişnuită multă vreme să funcţioneze artificial într-un regim, după „regulile” acelui regim: teoretic, „cu şi pentru oamenii muncii” (care au avut o slujbă, au luat o leafă, poate că au apucat şi câţiva ani de pensie); practic, pentru multe alte lucruri, toate sau aproape toate pornind de la statutul de „vacă de muls”, pentru că asta a fost Oltchim, ca şi România, pentru «factorii de Partid(e) şi de Stat», pentru cei cu «pixu’».
Ca să-şi găsească busola şi ritmul în economia din ce în ce mai globală, aşezată pe cu totul şi cu totul alte canoane decât cele profund înrădăcinate în Vâlcea County (ca-n toată România), Oltchim avea şi are nevoie de ceva mult mai complex decât propria sursă de etilenă şi propilenă, de la un Arpechim la fel de decapitalizat, neprofitabil, neretehnologizat şi dator-vândut, da’ „al nostru”. După logica materiei prime mai ieftine, dacă Oltchim nu va fi ajutat îndeajuns nici de achiziţia Arpechim, ar trebui să cumpere apoi şi nişte câmpuri de sonde, să aibă „asigurat” petrolul, din care să fabrice etilenă şi propilenă, din care să ...s.a.m.d.
(Curierul de Ramnic, 17 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/binele-pentru--combinat-era-pe-cand-nu-s-a-zarit-azi-il-vedem-si-nu-e-26817/2009-12-17)
duminică, 3 ianuarie 2010
Şi-o merită din plin!
Nu ştiu dacă sau cât le va da de gândit liderilor PSD ceea ce li s-a întâmplat în ultima săptămână (şi ceea ce li se va întâmpla în continuare, că sfârşitul coşmarului e încă departe de a se întrezări). Poate nu-s conştienţi nici astăzi, după ce Curtea Constituţională a hotărât că alegerile au fost bune şi frumoase, de ce au pierdut, de fapt, competiţia electorală.
N-au pierdut-o acum. Au pierdut-o nefiresc, puţin câte puţin, în fiecare zi care s-a scurs de la ratarea firească, în 2004, a Preşedinţiei României; au ratat-o făcând zid, în Parlament, în jurul unui Adrian Năstase incapabil să se ia singur de gât cu procurorii (instrumentaţi politic sau nu, nu contează când eşti necorupt), pentru a-şi demonstra nevinovăţia; au ratat-o susţinând netransparent, tot în Parlament, Guvernul Tăriceanu, în schimbul unor miliarde direcţionate către administraţii locale, care, de cele mai multe ori, au vopsit doar gardul, iar „vopseaua” a fost sălbatic dijmuită, jefuită de-a binelea, de către clientela politică; au ratat-o în momentul în care „reforma” partidului a adus în prim-plan oameni “noi” precum eternul Viorel Hrebenciuc, dar mai ales precum fascinantul Marean Vanghelie, lăsat de capul lui, să-şi zburde almanahele, corcoduşele şi „goagălurile” pe ecranele televiziunilor (laolaltă cu consideraţii semidocte despre numiri de miniştri, arhiva “doi şi-un sfert”, servicii secrete s.a.m.d.); au pierdut-o mizând pe oameni precum generalii Oprea, Iordănescu, Onţanu, Dumitru Iliescu, Cătălin Voicu (l-aţi văzut pe cel din urmă - nominalizat acu’ un an pentru a deveni ministru de Interne, ca şi Gabriel Oprea - ce interlop arăta in ipostaza de „invitat” luat pe sus de către DNA?); au pierdut-o aruncându-se cu capul înainte la guvernare, alături de PD-L, hămesiţi şi (poate de aceea) parcă mai iraţionali decât oricând; au pierdut şi datorită trecutului care-l prinde din urmă pe preşedintele de onoare, Ion Iliescu, deşi acesta a fost, este şi pare-se că va fi - paradoxal - omul cel mai raţional în cel mai iraţional Partid.
Dar mai mult decât orice, PSD a pierdut alegerile pentru că (încă) liderul său s-a dovedit mult mai slab decât îşi putea imagina cineva (cred că nu e poveste că Mircea Geoană n-a fost în stare să pună în operă ceea ce-l învăţaseră consilierii americani, pentru cazul în care Traian Băsescu l-ar fi întrebat despre vizita la Vântu: să meargă la el, la pupitru, să-l bată prieteneşte pe umăr şi să-i spună dezaprobator, moralizator, poate şi superior:
„Traiane, tot securist ai rămas...”).
Din „fericire”, chiar dacă PSD nu învaţă nimic din „greşeli”, ecosistemul politic nu se strică defel: PD-L face „greşeli” la fel sinucigaşe, care-l vor costa la fel de mult, poate mai curând de patru ani. „Prietenii ştiu de ce”.
(Curierul de Ramnic, 15 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/si-o-merita-din-plin-26752/2009-12-15)
N-au pierdut-o acum. Au pierdut-o nefiresc, puţin câte puţin, în fiecare zi care s-a scurs de la ratarea firească, în 2004, a Preşedinţiei României; au ratat-o făcând zid, în Parlament, în jurul unui Adrian Năstase incapabil să se ia singur de gât cu procurorii (instrumentaţi politic sau nu, nu contează când eşti necorupt), pentru a-şi demonstra nevinovăţia; au ratat-o susţinând netransparent, tot în Parlament, Guvernul Tăriceanu, în schimbul unor miliarde direcţionate către administraţii locale, care, de cele mai multe ori, au vopsit doar gardul, iar „vopseaua” a fost sălbatic dijmuită, jefuită de-a binelea, de către clientela politică; au ratat-o în momentul în care „reforma” partidului a adus în prim-plan oameni “noi” precum eternul Viorel Hrebenciuc, dar mai ales precum fascinantul Marean Vanghelie, lăsat de capul lui, să-şi zburde almanahele, corcoduşele şi „goagălurile” pe ecranele televiziunilor (laolaltă cu consideraţii semidocte despre numiri de miniştri, arhiva “doi şi-un sfert”, servicii secrete s.a.m.d.); au pierdut-o mizând pe oameni precum generalii Oprea, Iordănescu, Onţanu, Dumitru Iliescu, Cătălin Voicu (l-aţi văzut pe cel din urmă - nominalizat acu’ un an pentru a deveni ministru de Interne, ca şi Gabriel Oprea - ce interlop arăta in ipostaza de „invitat” luat pe sus de către DNA?); au pierdut-o aruncându-se cu capul înainte la guvernare, alături de PD-L, hămesiţi şi (poate de aceea) parcă mai iraţionali decât oricând; au pierdut şi datorită trecutului care-l prinde din urmă pe preşedintele de onoare, Ion Iliescu, deşi acesta a fost, este şi pare-se că va fi - paradoxal - omul cel mai raţional în cel mai iraţional Partid.
Dar mai mult decât orice, PSD a pierdut alegerile pentru că (încă) liderul său s-a dovedit mult mai slab decât îşi putea imagina cineva (cred că nu e poveste că Mircea Geoană n-a fost în stare să pună în operă ceea ce-l învăţaseră consilierii americani, pentru cazul în care Traian Băsescu l-ar fi întrebat despre vizita la Vântu: să meargă la el, la pupitru, să-l bată prieteneşte pe umăr şi să-i spună dezaprobator, moralizator, poate şi superior:
„Traiane, tot securist ai rămas...”).
Din „fericire”, chiar dacă PSD nu învaţă nimic din „greşeli”, ecosistemul politic nu se strică defel: PD-L face „greşeli” la fel sinucigaşe, care-l vor costa la fel de mult, poate mai curând de patru ani. „Prietenii ştiu de ce”.
(Curierul de Ramnic, 15 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/si-o-merita-din-plin-26752/2009-12-15)
Niste infami
Am mai scris, odata, povestioara de mai jos, şi într-un ziar tipărit, şi în Internet (parcă tot ca introducere la ceva ce vream să evidenţiez). N-o mai regăsesc în spaţiul virtual (probabil s-a pierdut), deci o reiau, pentru că chiar trebuie ştiută. Povestioara ne-a rămas de la Mihail Sadoveanu, eu am citit-o într-o nuvelă cinegetică de-a marelui scriitor, fără să-i desluşesc vreodată originea. Poate nici nu contează.
Se spune că în expediţia sa împotriva perşilor, Alexandru cel Mare a ajuns, într-o zi, într-un orăşel pustiu, unde nimeni nu a opus nicio rezistenţă temutelor falange macedonene. Complet derutaţi, cotropitorii au ajuns în cele din urmă la curtea mai-marelui locului, unde era „adunare generală”, toată suflarea cetăţii asistând la modul cum se împarte dreptatea. Stăpânul teritoriului, care era - fireşte - şi judecătorul suprem, avea de judecat o pricină deosebit de grea şi chibzuia indelung. Problema era următoarea: cineva vânduse un teren; în timp ce-l ara, cumpărătorul găsise o comoară, scoasă la iveală de plug; s-a dus cu comoara la cel ce-i vânduse terenul, insistând să o primească, pentru că el cumpărase doar pământul, nu şi comoara; vânzătorul nici nu voia să audă că i se cuvine aurul: vânduse terenul, solul şi subsolul laolaltă, şi sub nicio formă nu accepta că ar mai avea vreun drept asupra comorii. În fine, judecătorul - profitând de intrarea războinică a invadatorilor în cetatea sa paşnică - îl întreabă pe Alexandru cum se rezolvă astfel de speţe spinoase în lumea civilizată din care venea marele conducător de oşti. La noi e simplu, răspunde fără ezitare macedoneanul: dacă împricinaţii nu se omoară între ei pentru comoară, îi omoară împăratul şi le ia tot! Şi în ţara ta încălzeşte Soarele? Creşte iarba, înfrunzeşte pădurea? Pământul nu se cască, larg, să-i înghită pe ticăloşi? - s-a minunat judecătorul. Nu, nu se întâmplă nimic din toate astea - a zâmbit împăratul. Înţeleg ...s-a luminat judecătorul, după o clipă de reflecţie. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ţine cont că în ţara ta, Mărite Împărat, sunt şi necuvântătoare...
*
Curtea Constituţională a României judecă o situaţie deosebit de gravă şi încă o dată foarte degradantă pentru România europeană: acuzaţii de fraudă majoră la alegerile de duminica trecută, în care ne-am ales conducătorul. „Comoara” pe care se bat pe viaţă şi pe moarte acuzaţii şi acuzatorii nu este evaluabilă nici în aur, nici în argint, nici în valute: pentru oamenii simpli ai acestei ţări, e evaluabilă doar în lacrimi, în suferinţă, în boli, în sudoare, în foame, în sărăcie, în disperare, în lipsuri şi nevoi cât nu cuprinde gândul; pentru ei, pentru acuzatori şi acuzaţi, nenorocita de „comoară” este Puterea, este dreptul de a dispune de ultimele resurse ale acestei ţări, de ultimii creiţari care se vor aduna din puţinele taxe şi impozite care vor mai putea fi plătite, dar şi de cea mai ticăloasă explicaţie pentru dorinţa cu care revendică Puterea: interesul naţional!!!.
Vi-l imaginaţi pe vreunul dintre vinovaţii de situaţia actuală (fără preşedinte validat, cu alegeri contestate, fără guvern, fără buget, fără dreptul de a primi tranşa de împrumut la FMI, din care să se plătească pensiile şi salariile) spunând: „ajunge! îmi ajunge!”?
Eu nu mi-l imaginez pe nicinul cu această si asa tardiva tresărire de raţiune, dar nici nu cred că pământul se va căsca, larg, hain, să-i înghită pe toţi...
(Curierul de Ramnic, 10 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/niste-infami-26676/2009-12-10)
Se spune că în expediţia sa împotriva perşilor, Alexandru cel Mare a ajuns, într-o zi, într-un orăşel pustiu, unde nimeni nu a opus nicio rezistenţă temutelor falange macedonene. Complet derutaţi, cotropitorii au ajuns în cele din urmă la curtea mai-marelui locului, unde era „adunare generală”, toată suflarea cetăţii asistând la modul cum se împarte dreptatea. Stăpânul teritoriului, care era - fireşte - şi judecătorul suprem, avea de judecat o pricină deosebit de grea şi chibzuia indelung. Problema era următoarea: cineva vânduse un teren; în timp ce-l ara, cumpărătorul găsise o comoară, scoasă la iveală de plug; s-a dus cu comoara la cel ce-i vânduse terenul, insistând să o primească, pentru că el cumpărase doar pământul, nu şi comoara; vânzătorul nici nu voia să audă că i se cuvine aurul: vânduse terenul, solul şi subsolul laolaltă, şi sub nicio formă nu accepta că ar mai avea vreun drept asupra comorii. În fine, judecătorul - profitând de intrarea războinică a invadatorilor în cetatea sa paşnică - îl întreabă pe Alexandru cum se rezolvă astfel de speţe spinoase în lumea civilizată din care venea marele conducător de oşti. La noi e simplu, răspunde fără ezitare macedoneanul: dacă împricinaţii nu se omoară între ei pentru comoară, îi omoară împăratul şi le ia tot! Şi în ţara ta încălzeşte Soarele? Creşte iarba, înfrunzeşte pădurea? Pământul nu se cască, larg, să-i înghită pe ticăloşi? - s-a minunat judecătorul. Nu, nu se întâmplă nimic din toate astea - a zâmbit împăratul. Înţeleg ...s-a luminat judecătorul, după o clipă de reflecţie. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ţine cont că în ţara ta, Mărite Împărat, sunt şi necuvântătoare...
*
Curtea Constituţională a României judecă o situaţie deosebit de gravă şi încă o dată foarte degradantă pentru România europeană: acuzaţii de fraudă majoră la alegerile de duminica trecută, în care ne-am ales conducătorul. „Comoara” pe care se bat pe viaţă şi pe moarte acuzaţii şi acuzatorii nu este evaluabilă nici în aur, nici în argint, nici în valute: pentru oamenii simpli ai acestei ţări, e evaluabilă doar în lacrimi, în suferinţă, în boli, în sudoare, în foame, în sărăcie, în disperare, în lipsuri şi nevoi cât nu cuprinde gândul; pentru ei, pentru acuzatori şi acuzaţi, nenorocita de „comoară” este Puterea, este dreptul de a dispune de ultimele resurse ale acestei ţări, de ultimii creiţari care se vor aduna din puţinele taxe şi impozite care vor mai putea fi plătite, dar şi de cea mai ticăloasă explicaţie pentru dorinţa cu care revendică Puterea: interesul naţional!!!.
Vi-l imaginaţi pe vreunul dintre vinovaţii de situaţia actuală (fără preşedinte validat, cu alegeri contestate, fără guvern, fără buget, fără dreptul de a primi tranşa de împrumut la FMI, din care să se plătească pensiile şi salariile) spunând: „ajunge! îmi ajunge!”?
Eu nu mi-l imaginez pe nicinul cu această si asa tardiva tresărire de raţiune, dar nici nu cred că pământul se va căsca, larg, hain, să-i înghită pe toţi...
(Curierul de Ramnic, 10 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/niste-infami-26676/2009-12-10)
Autoritatea Electorala Permanenta: Am înfrânt!
A fost sau n-a fost? Unii zic că a fost, alţii că, dimpotrivă, nici vorbă de aşa ceva, că totul s-a petrecut cum scrie la Lege: cum adică să se fraudeze alegerile, s-a mai întâmplat vreodată asta?
Da, s-a întâmplat. N-o acuză niciun partid politic, niciun frustrat, niciun prostănac: acuzaţia vine exact de la Autoritatea Electorală Permanentă. Ce aţi spus, Domnu’ de la Coţofenii din Dos? Nu ştiţi ce e AEP? Păi vă citez chiar de pe site-ul instituţiei: Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie nouă, necesară bunei funcţionări a statului de drept şi a democraţiei. Având baza constituţională în art. 73, alin. 3, lit. a din Constituţia României şi reglementarea legală Legea 373/2004, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Electorale Permanente (Hotărâre nr. 2/19.03.2007 a Parlamentului României), Autoritatea Electorală Permanentă este o structură administrativă de gestionare a procesului electoral doar cu atribuţii tehnice şi de educaţie electorală, vizând afirmarea unei culturi politice a participării, precum şi o angajare lucidă, în cunoştinţă de cauză a cetăţenilor. Crearea unui cadru propice tuturor cetăţenilor pentru redescoperirea participării la viaţa politică, pentru înţelegerea mecanismelor democraţiei şi a semnificaţiei votului, precum şi creşterea gradului de încredere şi al ataşamentului lor faţă de sistemul pluralist sunt tot atâtea coordonate ale activităţii instituţiei.
Ştiţi care este cel mai interesant comunicat oficial postat vreodată pe site-ul AEP? Iată-l, e de ieri, adică e proaspăt de tot, deşi se referă la alegerile parlamentare de astă-vară:
Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) informează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, a transmis către Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) constatările făcute în alte 9959 de cazuri posibile de vot multiplu la alegerile din 7 iunie 2009 (acelaşi Cod Numeric Personal apărea de două sau mai multe ori în listele electorale).
Aceste cazuri se adaugă celor 1370 transmise anterior IGPR .
AEP precizează că, în momentul de faţă, se mai fac verificări asupra a 2500 de persoane care apar înscrise de două ori fie numai în listele electorale permanente, fie numai în listele electorale suplimentare. (08.12.2009 - Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice)
Adică Autoritatea Electorală Permanentă zice sec că a dovedit şi a dat pe mâna IGP 13.829 „turişti electorali” care au votat de două sau mai multe ori la alegerile europarlamentare de astă-vară!
Se spune că în alegerile prezidenţiale din 6 decembrie diferenţa dintre cei doi candidaţi a fost de 70.048 voturi (alte 138.476 voturi cică au fost „nule”). Ştiţi că diferenţa a fost, de fapt, de numai 35.024 voturi? Pentru că, dacă într-o competiţie procentuală, îl „cadoriseşti” pe un candidat cu un procent, automat celălalt pierde încă unul (diferenţa se dublează - 51-49, 52-48 s.a.m.d.)?
Ştiţi că dacă, să zicem, cei 13.829 „turişti electorali” de astă-vară ar fi votat duminică de doar câte trei ori fiecare (cum le e obiceiul) ar fi putut aduce o diferenţă între cei doi candidaţi nu de 70.084 voturi, ci de 82.974?
S-au furat sau nu alegerile? Vom afla. Sau poate nu.
(Curierul de Ramnic - 9 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/autoritatea-electorala-permanenta-am-infrant-26634/2009-12-09)
Da, s-a întâmplat. N-o acuză niciun partid politic, niciun frustrat, niciun prostănac: acuzaţia vine exact de la Autoritatea Electorală Permanentă. Ce aţi spus, Domnu’ de la Coţofenii din Dos? Nu ştiţi ce e AEP? Păi vă citez chiar de pe site-ul instituţiei: Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie nouă, necesară bunei funcţionări a statului de drept şi a democraţiei. Având baza constituţională în art. 73, alin. 3, lit. a din Constituţia României şi reglementarea legală Legea 373/2004, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Electorale Permanente (Hotărâre nr. 2/19.03.2007 a Parlamentului României), Autoritatea Electorală Permanentă este o structură administrativă de gestionare a procesului electoral doar cu atribuţii tehnice şi de educaţie electorală, vizând afirmarea unei culturi politice a participării, precum şi o angajare lucidă, în cunoştinţă de cauză a cetăţenilor. Crearea unui cadru propice tuturor cetăţenilor pentru redescoperirea participării la viaţa politică, pentru înţelegerea mecanismelor democraţiei şi a semnificaţiei votului, precum şi creşterea gradului de încredere şi al ataşamentului lor faţă de sistemul pluralist sunt tot atâtea coordonate ale activităţii instituţiei.
Ştiţi care este cel mai interesant comunicat oficial postat vreodată pe site-ul AEP? Iată-l, e de ieri, adică e proaspăt de tot, deşi se referă la alegerile parlamentare de astă-vară:
Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) informează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, a transmis către Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) constatările făcute în alte 9959 de cazuri posibile de vot multiplu la alegerile din 7 iunie 2009 (acelaşi Cod Numeric Personal apărea de două sau mai multe ori în listele electorale).
Aceste cazuri se adaugă celor 1370 transmise anterior IGPR .
AEP precizează că, în momentul de faţă, se mai fac verificări asupra a 2500 de persoane care apar înscrise de două ori fie numai în listele electorale permanente, fie numai în listele electorale suplimentare. (08.12.2009 - Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice)
Adică Autoritatea Electorală Permanentă zice sec că a dovedit şi a dat pe mâna IGP 13.829 „turişti electorali” care au votat de două sau mai multe ori la alegerile europarlamentare de astă-vară!
Se spune că în alegerile prezidenţiale din 6 decembrie diferenţa dintre cei doi candidaţi a fost de 70.048 voturi (alte 138.476 voturi cică au fost „nule”). Ştiţi că diferenţa a fost, de fapt, de numai 35.024 voturi? Pentru că, dacă într-o competiţie procentuală, îl „cadoriseşti” pe un candidat cu un procent, automat celălalt pierde încă unul (diferenţa se dublează - 51-49, 52-48 s.a.m.d.)?
Ştiţi că dacă, să zicem, cei 13.829 „turişti electorali” de astă-vară ar fi votat duminică de doar câte trei ori fiecare (cum le e obiceiul) ar fi putut aduce o diferenţă între cei doi candidaţi nu de 70.084 voturi, ci de 82.974?
S-au furat sau nu alegerile? Vom afla. Sau poate nu.
(Curierul de Ramnic - 9 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/autoritatea-electorala-permanenta-am-infrant-26634/2009-12-09)
Triumful mediocrităţii
O spun din capul locului, să nu existe niciun fel de dubii: nici vorbă să pretind că, dacă alegerile ar fi fost câştigate de Mircea Geoană, ar fi curs lapte şi miere (preşedintele n-are atribuţii în furnizarea de astfel de „bunuri şi servicii” şi nici n-o să aibă, oricât ne iluzionăm că e „jucător”) ori că barem s-ar fi întreprins vreun pas decisiv dincolo de rigidele bariere ale mediocrităţii care ne sufocă.
*
Am asistat la nişte alegeri care, pe lângă că nu rezolvă nimic din ceea ce n-a fost rezolvat în ultimii 20 de ani, consacră - pe lângă minciuna şi populismul instituţionalizate tot ca pe vremea lui Ceauşescu - triumful hâd al mediocrităţii. Al unei mediocrităţi care, pe scurt, crede că menirea preşedintelui este:
- să identifice continuu duşmani ai poporului, până-i epuizează de enumerat, scopul unei vieţi ulterioare fiind, probabil, acela de a-i trăsni, fulgerându-i din ochi-i albaştri
- să aibă dreptate, întotdeanuna dreptatea să fie de partea lui, că doar el luptă pentru tine, pentru mine, pentru fabrici şi uzine
- să facă totul cu poporul, pentru popor şi în numele poporului „suveran”
- să se îndoiască tot timpul că mai mulţi oameni - o majoritate parlamentară, de pildă - pot acţiona în litera şi spiritul Constituţiei (niciodată o majoritate nu va acţiona democratic din simplul motiv că în spatele ei vor sta mereu duşmani ai poporului: Adrian Năstase şi corupţii lui de până în 2004; dup-aia „oligarhii” sau „mogulii” stăpâni de „tonomate” - Patriciu, Voiculescu şi Vântu ...apoi „comuniştii” şi cine ştie cine se va mai ivi, în viitorul sinistru care pândeşte după colţ).
*
Dar mai presus de „fleacurile” de mai sus şi de altele asemenea lor, mediocritatea care triumfă oficial e una care ştie că tot ceea ce contează, de fapt, sunt şmecheria, mica bişniţă din care se nasc marile afaceri, tupeul, „şcoala vieţii”, capacitatea de a te „descurca” în orice împrejurare, de a lăsa impresia că şti, vrei, faci, de a fi dibaci în a acumula continuu, cât mai mult, de a te pricepe când şi cum să înjuri cu maximă eficacitate ...de a sfida profesionalismul, în orice domeniu s-ar manifesta el, de a promova întotdeauna non-valoarea, mereu goală-puşcă sau cu capul „gol” (după caz), dar musai înregimentată politic, exact când, cât şi unde trebuie.
Multe au exprimat trista stare de fapt la care mă refer, însă parcă nimic n-a fost mai grăitor decât melodia de largă respiraţie culturală „Să i-o dăm lui Geoană, să i-o dăm în bot!”, care a răsunat ieri-seară în mii de decibeli nu în Ferentarii lui Marean Vanghelie din sectorul 5, ci în Aleea Modrogan nr. 1, Sector 1, Bucureşti.
E o melodie plină de idealuri, pe măsura unor mari ...idealişti.
Să căzniţi... bineeeee!
(Curierul de Ramnic, 8 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/triumful-mediocritatii-26608/2009-12-08)
*
Am asistat la nişte alegeri care, pe lângă că nu rezolvă nimic din ceea ce n-a fost rezolvat în ultimii 20 de ani, consacră - pe lângă minciuna şi populismul instituţionalizate tot ca pe vremea lui Ceauşescu - triumful hâd al mediocrităţii. Al unei mediocrităţi care, pe scurt, crede că menirea preşedintelui este:
- să identifice continuu duşmani ai poporului, până-i epuizează de enumerat, scopul unei vieţi ulterioare fiind, probabil, acela de a-i trăsni, fulgerându-i din ochi-i albaştri
- să aibă dreptate, întotdeanuna dreptatea să fie de partea lui, că doar el luptă pentru tine, pentru mine, pentru fabrici şi uzine
- să facă totul cu poporul, pentru popor şi în numele poporului „suveran”
- să se îndoiască tot timpul că mai mulţi oameni - o majoritate parlamentară, de pildă - pot acţiona în litera şi spiritul Constituţiei (niciodată o majoritate nu va acţiona democratic din simplul motiv că în spatele ei vor sta mereu duşmani ai poporului: Adrian Năstase şi corupţii lui de până în 2004; dup-aia „oligarhii” sau „mogulii” stăpâni de „tonomate” - Patriciu, Voiculescu şi Vântu ...apoi „comuniştii” şi cine ştie cine se va mai ivi, în viitorul sinistru care pândeşte după colţ).
*
Dar mai presus de „fleacurile” de mai sus şi de altele asemenea lor, mediocritatea care triumfă oficial e una care ştie că tot ceea ce contează, de fapt, sunt şmecheria, mica bişniţă din care se nasc marile afaceri, tupeul, „şcoala vieţii”, capacitatea de a te „descurca” în orice împrejurare, de a lăsa impresia că şti, vrei, faci, de a fi dibaci în a acumula continuu, cât mai mult, de a te pricepe când şi cum să înjuri cu maximă eficacitate ...de a sfida profesionalismul, în orice domeniu s-ar manifesta el, de a promova întotdeauna non-valoarea, mereu goală-puşcă sau cu capul „gol” (după caz), dar musai înregimentată politic, exact când, cât şi unde trebuie.
Multe au exprimat trista stare de fapt la care mă refer, însă parcă nimic n-a fost mai grăitor decât melodia de largă respiraţie culturală „Să i-o dăm lui Geoană, să i-o dăm în bot!”, care a răsunat ieri-seară în mii de decibeli nu în Ferentarii lui Marean Vanghelie din sectorul 5, ci în Aleea Modrogan nr. 1, Sector 1, Bucureşti.
E o melodie plină de idealuri, pe măsura unor mari ...idealişti.
Să căzniţi... bineeeee!
(Curierul de Ramnic, 8 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/triumful-mediocritatii-26608/2009-12-08)
Preşedintele a murit. Trăiască Preşedintele!
Update sambata, 5 decembrie 2009:
Prin gestul deloc inteligent de a se vedea cu controversatul Sorin Ovidiu Vantu (mai ales in seara/ noaptea de dinaintea confruntarii finale), Mircea Geoana a anulat parte din marile eforturi de campanie ale multor - poate prea multor! - oameni de buna-credinta din aceasta tara.
Pentru ca sunt inca departe de a fi convins ca asta va determina, insa, o victorie a lui Traian Basescu, conchid ca lupta se va da maine nu intre inger si demon, ci mai degraba intre un elementar (si naiv) bun-simt si un profund vid dureros, cu exagerate pretentii de normalitate si de incadrare in litera si spiritul Constitutiei si in ratiunea de a exista a tuturor legilor scrise si nescrise ale democratiei...
Cu maxim regret si mare, mare, repulsie pentru tot ceea ce constat ca se intimpla: maine se confrunta un mare rau cu un rau clar mai mic (si, sper, mult mai putin ticalos; sau ticalosit, ca e totuna).
Valentin Smedescu
____________________
Opinia din 3 decembrie:
„Am avut privilegiul de a fi ales preşedinte” este cea mai onestă, cea mai sinceră şi - după părerea mea - cea mai inteligentă propoziţie spusă aseară de Traian Băsescu, în finala electorală cu Mircea Geoană. Că preşedintele pe final de mandat a folosit trecutul („am avut”) şi nu prezentul („am”) mi s-a părut o formulare de maxim bun simţ, însă cred că a fost vorba doar de o întâmplare.
Când scriu, nu s-au consumat decât cca 80 de minute din confruntare, însă mi-am format o părere:
- am văzut, întâi de toate, un Traian Băsescu vorbind de parcă acum candida pentru prima dată la Preşedinţia României, şi nu ca un om care are ce spune după cinci ani de mandat (cea mai “tare” găselniţă mi s-a părut cea cu satul din care trebuie să plece produse gata fabricate sau semi-preparate, „şi nu lapte”; pe-asta ne-a spus-o şi în 2004 şi probabil ne-ar spune-o şi în 2012, daca ar mai putea).
- l-am auzit perorând aceleaşi populisme ieftine, care ţin poate la oameni care muncesc, nu gândesc (ori nu muncesc, însă „fac bani” mai mulţi decât milioane de semeni care trudesc cinstit)
- am constatat aceeaşi agresivitate, aceeaşi intoleranţă, aceeaşi dorinţă de a ţine sub control, însă nu o puternică flotă comercială (nu sariti, nu e o aluzie!), de pildă, ci o biată plută de pescuit pe gârla satului;
- dar mai presus de toate, am văzut un preşedinte încă în funcţie care ne-a condus cinci ani fără să aibă habar (sau se preface că nu are habar) că într-o democraţie, chiar tânără şi necoaptă ca a noastră, Guvernul nu poate fi format de preşedinte, ci de o majoritate parlamentară, că Guvernul nu-i este subordonat preşedintelui, ci dă socoteală Parlamentului şi, în fine, că preşedintele nu este un vechil peste toate cele, inclusiv peste râul şi ramul ţării.
Referitor la contracandidatul lui Traian Băsescu, nu pot spune decât că - până la închiderea ediţiei ziarului nostru - Mircea Geoană nu m-a şocat cu nicio stridenţă, cu nicio idee antidemocratică şi, în general, a vorbit aşa cum trebuie să vorbească orice politician contemporan. A avut abordari strategige, generale, pe teme de maxim interes pentru români. Culmea, mi-a părut debusolat nu de întrebări sau abordări dificile, ci de banalităţi precum numele institutului care a decretat că avem cel mai prost program anticriză. Nu a fost în stare să răspundă nici măcar „la derută”, că nu contează cine a spus acel mare adevăr ...că nu contează culoarea pisicii, ci important e ca ea să prindă şoareci...
Una peste alta, aseară preşedintele a murit. Trăiască preşedintele!
(Curierul de Ramnic, 5 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/presedintele-a-murittraiasca-presedintele-26528/2009-12-06)
Prin gestul deloc inteligent de a se vedea cu controversatul Sorin Ovidiu Vantu (mai ales in seara/ noaptea de dinaintea confruntarii finale), Mircea Geoana a anulat parte din marile eforturi de campanie ale multor - poate prea multor! - oameni de buna-credinta din aceasta tara.
Pentru ca sunt inca departe de a fi convins ca asta va determina, insa, o victorie a lui Traian Basescu, conchid ca lupta se va da maine nu intre inger si demon, ci mai degraba intre un elementar (si naiv) bun-simt si un profund vid dureros, cu exagerate pretentii de normalitate si de incadrare in litera si spiritul Constitutiei si in ratiunea de a exista a tuturor legilor scrise si nescrise ale democratiei...
Cu maxim regret si mare, mare, repulsie pentru tot ceea ce constat ca se intimpla: maine se confrunta un mare rau cu un rau clar mai mic (si, sper, mult mai putin ticalos; sau ticalosit, ca e totuna).
Valentin Smedescu
____________________
Opinia din 3 decembrie:
„Am avut privilegiul de a fi ales preşedinte” este cea mai onestă, cea mai sinceră şi - după părerea mea - cea mai inteligentă propoziţie spusă aseară de Traian Băsescu, în finala electorală cu Mircea Geoană. Că preşedintele pe final de mandat a folosit trecutul („am avut”) şi nu prezentul („am”) mi s-a părut o formulare de maxim bun simţ, însă cred că a fost vorba doar de o întâmplare.
Când scriu, nu s-au consumat decât cca 80 de minute din confruntare, însă mi-am format o părere:
- am văzut, întâi de toate, un Traian Băsescu vorbind de parcă acum candida pentru prima dată la Preşedinţia României, şi nu ca un om care are ce spune după cinci ani de mandat (cea mai “tare” găselniţă mi s-a părut cea cu satul din care trebuie să plece produse gata fabricate sau semi-preparate, „şi nu lapte”; pe-asta ne-a spus-o şi în 2004 şi probabil ne-ar spune-o şi în 2012, daca ar mai putea).
- l-am auzit perorând aceleaşi populisme ieftine, care ţin poate la oameni care muncesc, nu gândesc (ori nu muncesc, însă „fac bani” mai mulţi decât milioane de semeni care trudesc cinstit)
- am constatat aceeaşi agresivitate, aceeaşi intoleranţă, aceeaşi dorinţă de a ţine sub control, însă nu o puternică flotă comercială (nu sariti, nu e o aluzie!), de pildă, ci o biată plută de pescuit pe gârla satului;
- dar mai presus de toate, am văzut un preşedinte încă în funcţie care ne-a condus cinci ani fără să aibă habar (sau se preface că nu are habar) că într-o democraţie, chiar tânără şi necoaptă ca a noastră, Guvernul nu poate fi format de preşedinte, ci de o majoritate parlamentară, că Guvernul nu-i este subordonat preşedintelui, ci dă socoteală Parlamentului şi, în fine, că preşedintele nu este un vechil peste toate cele, inclusiv peste râul şi ramul ţării.
Referitor la contracandidatul lui Traian Băsescu, nu pot spune decât că - până la închiderea ediţiei ziarului nostru - Mircea Geoană nu m-a şocat cu nicio stridenţă, cu nicio idee antidemocratică şi, în general, a vorbit aşa cum trebuie să vorbească orice politician contemporan. A avut abordari strategige, generale, pe teme de maxim interes pentru români. Culmea, mi-a părut debusolat nu de întrebări sau abordări dificile, ci de banalităţi precum numele institutului care a decretat că avem cel mai prost program anticriză. Nu a fost în stare să răspundă nici măcar „la derută”, că nu contează cine a spus acel mare adevăr ...că nu contează culoarea pisicii, ci important e ca ea să prindă şoareci...
Una peste alta, aseară preşedintele a murit. Trăiască preşedintele!
(Curierul de Ramnic, 5 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/presedintele-a-murittraiasca-presedintele-26528/2009-12-06)
Există viaţă şi după alegerile prezidenţiale!
Nu s-a anunţat nimic în legătură cu un inevitabil sfârşit al lumii pentru duminică, 6 decembrie; prin urmare - teoretic, dar şi practic - sunt întrunite toate condiţiile să existe viaţă şi de săptămâna viitoare încolo. Deşi am această certitudine, constat - de la zi la zi, de la oră la oră şi chiar de la minut la minut - stări de fapt care mă bulversează complet şi mă lasă pur şi simplu fără grai: toţi sau aproape toţi actorii politici ai uneia dintre părţile implicate în marea încleştare electorală, ca şi susţinătorii acestora (inclusiv din media), se comportă de parcă planeta îşi trăieşte ultimele zile, iar ei au primit garanţii ferme în ceea ce priveşte statutul lor de unici şi fericiţi supravieţuitori!
E inutil să intru în prea multe amănunte şi nu-mi permite nici spaţiul. Mă rezum să vă prezint constatarea mea tristă că dacă de undeva, de acolo, de sus, vine un ordin (n-am motive a crede că ar fi vorba de rugăminţi) - care le comandă să susţină in corpore că Pământul e pătrat, că Luna luminează, de fapt, Soarele ori că smochinele sunt portocalii, ei bine, asta vor susţine oamenii în cauză, cu fanatism dus dincolo de extrem.
Poate am eu un simţ al umorului mai dezvoltat, poate la fel de dezvoltat îmi este şi simţul ridicolului ...însă, vă rog să mă credeţi că, de multe ori, mă bufneşte efectiv râsul, provocat de ceea ce-mi văd ochii şi de ceea ce-mi aud urechile (la TV, mă refer).
În urmă cu exact 20 de ani, când aveam fix jumătatea vârstei de acum, am văzut - la intrarea în Piaţa Ostroveni - gărzi mixte formate dintr-un poliţist, un para-militar în uniformă gen PTAP şi doi „oameni ai muncii”. „Păzesc comunismul!” - m-am amuzat de unul singur.
Alaltăieri am văzut ceva şi mai dihai decât în urmă cu două decenii: „oameni liberi” protestând „spontan”, „democratic”, „anticomunist” în „diferite oraşe ale ţării”, nu împotriva Puterii, ci împotriva unui gest al Opoziţiei, care mie nu mi s-a părut şi nu mi se pare nici pe departe în neregulă sau antidemocratic...
Oameni buni! Vă repet (şi vă rog) să nu uităm ideea centrală a acestor rânduri: există viaţă şi de duminică încolo! Măcar în aceste ultime trei zile de campanie, nu vă mai lăsaţi prostiţi, nu mai faceţi pe proştii şi nu-i mai trataţi ca pe proşti pe cei de la care aşteptaţi voturi! Campaniile electorale vin şi se duc - se va duce şi această cea mai ticăloasă campanie, mai infamă decât îşi putea imagina o minte foarte bolnavă. Oricum, inevitabil, rămâneţi/ rămânem cu foarte multe probleme nerezolvate, cu bugete insuficiente, cu poliţe de plătit, cu alte schimbări, (poate tot abuzive) şi cu şi mai mari semne de întrebare, cu retractări, detractări şi aruncarea pisicii direct în braţele celui ce pierde - a şi pierdut! - iremediabil partida...
(Curierul de Ramnic, 3 decembrie 2009 - http://ramnic.ro/articole/exista-viata-si-dupa-alegerile-prezidentiale-26503/2009-12-03)
E inutil să intru în prea multe amănunte şi nu-mi permite nici spaţiul. Mă rezum să vă prezint constatarea mea tristă că dacă de undeva, de acolo, de sus, vine un ordin (n-am motive a crede că ar fi vorba de rugăminţi) - care le comandă să susţină in corpore că Pământul e pătrat, că Luna luminează, de fapt, Soarele ori că smochinele sunt portocalii, ei bine, asta vor susţine oamenii în cauză, cu fanatism dus dincolo de extrem.
Poate am eu un simţ al umorului mai dezvoltat, poate la fel de dezvoltat îmi este şi simţul ridicolului ...însă, vă rog să mă credeţi că, de multe ori, mă bufneşte efectiv râsul, provocat de ceea ce-mi văd ochii şi de ceea ce-mi aud urechile (la TV, mă refer).
În urmă cu exact 20 de ani, când aveam fix jumătatea vârstei de acum, am văzut - la intrarea în Piaţa Ostroveni - gărzi mixte formate dintr-un poliţist, un para-militar în uniformă gen PTAP şi doi „oameni ai muncii”. „Păzesc comunismul!” - m-am amuzat de unul singur.
Alaltăieri am văzut ceva şi mai dihai decât în urmă cu două decenii: „oameni liberi” protestând „spontan”, „democratic”, „anticomunist” în „diferite oraşe ale ţării”, nu împotriva Puterii, ci împotriva unui gest al Opoziţiei, care mie nu mi s-a părut şi nu mi se pare nici pe departe în neregulă sau antidemocratic...
Oameni buni! Vă repet (şi vă rog) să nu uităm ideea centrală a acestor rânduri: există viaţă şi de duminică încolo! Măcar în aceste ultime trei zile de campanie, nu vă mai lăsaţi prostiţi, nu mai faceţi pe proştii şi nu-i mai trataţi ca pe proşti pe cei de la care aşteptaţi voturi! Campaniile electorale vin şi se duc - se va duce şi această cea mai ticăloasă campanie, mai infamă decât îşi putea imagina o minte foarte bolnavă. Oricum, inevitabil, rămâneţi/ rămânem cu foarte multe probleme nerezolvate, cu bugete insuficiente, cu poliţe de plătit, cu alte schimbări, (poate tot abuzive) şi cu şi mai mari semne de întrebare, cu retractări, detractări şi aruncarea pisicii direct în braţele celui ce pierde - a şi pierdut! - iremediabil partida...
(Curierul de Ramnic, 3 decembrie 2009 - http://ramnic.ro/articole/exista-viata-si-dupa-alegerile-prezidentiale-26503/2009-12-03)
Când vine prăpădul
După cum evoluează situaţia, ceea ce s-a întâmplat - şi încă de multe ori - în ultimii ani se va întâmpla şi în continuare, fără nicio oprelişte.
PSD scoate PD-L de la conducerea judeţului şi se aliază cu PNL. Revendică unul din posturile de vicepreşedinţi şi este mai mult decât probabil că îl va obţine (oare cine va fi noul vicepreşedinte?). Apoi - la scară mai mică decât la nivel naţional, desigur, însă cu aceleaşi metode şi consecinţe - va începe prăpădul. Iarăşi mai mult decât probabil, toţi sau aproape toţi conducătorii de instituţii numiţi politic de PD-L vor fi înlocuiţi din funcţii la fel de deontologic cum şi ei şi-au înlocuit predecesorii.
A treia oară mai mult decât probabil, după turul II al alegerilor prezidenţiale, noua coaliţie de la nivel naţional PNL-PSD-UDMR şi minorităţile naţionale (adică întreg parlamentul fără PD-L) va impune un nou prim ministru, va vota un nou guvern, care îşi va intra în atribuţii mai mult ca sigur înainte de sfârşitul anului.
Ce este de aşteptat că se va întâmpla apoi? E aproape imposibil de crezut că, în virtutea proastelor „tradiţii” deja cunoscute, ce se va întâmpla în Vâlcea nu se va întâmpla şi în ţară şi viceversa. Mă refer în primul rând la modul în care primarii portocalii (este drept, nu toţi şi nu pentru prea mult timp) - după ce au fost răsfăţaţi cu multe miliarde cheltuite de cele mai multe ori parcă fără niciun discernământ - vor ajunge să ciugulească firimiturile de la masa noii Puteri PSD-PNL. Apoi, mai devreme sau mai târziu (în funcţie de rezistenţa fiecăruia, de resursele la care mai are acces şi poate şi de dosarele pe care le are sau le poate avea cât ai zice peşte), dar mai ales după ce vor constata că doctrina le trece prin buget, primarii PD-L - aidoma celoralţi lideri mai mari sau mai mici, se vor împrăştia care-ncotro - unii la PSD, unii la PNL, alţii la cine ştie ce.
Poate greşesc, însă tot o spun: am impresia că, după pierderea alegerilor de către Traian Băsescu şi după validarea unui guvern PSD-PNL, PD-L va începe să intre într-o disoluţie şi un regres cu nimic diferite de cele ale PNŢCT. Nu ştiu şi nu am cum să ştiu dacă personagiul care şi-a dus partidul de la agonie la extaz şi apoi îndărăt la agonia finală va fi un Victor Ciorbea vocal pe la TV sau un Marian Miluţ, apatic şi tristuţ, pe nicăieri...
(Curierul de Ramnic - 27 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/cand-vine-prapadul-26440/2009-11-27)
PSD scoate PD-L de la conducerea judeţului şi se aliază cu PNL. Revendică unul din posturile de vicepreşedinţi şi este mai mult decât probabil că îl va obţine (oare cine va fi noul vicepreşedinte?). Apoi - la scară mai mică decât la nivel naţional, desigur, însă cu aceleaşi metode şi consecinţe - va începe prăpădul. Iarăşi mai mult decât probabil, toţi sau aproape toţi conducătorii de instituţii numiţi politic de PD-L vor fi înlocuiţi din funcţii la fel de deontologic cum şi ei şi-au înlocuit predecesorii.
A treia oară mai mult decât probabil, după turul II al alegerilor prezidenţiale, noua coaliţie de la nivel naţional PNL-PSD-UDMR şi minorităţile naţionale (adică întreg parlamentul fără PD-L) va impune un nou prim ministru, va vota un nou guvern, care îşi va intra în atribuţii mai mult ca sigur înainte de sfârşitul anului.
Ce este de aşteptat că se va întâmpla apoi? E aproape imposibil de crezut că, în virtutea proastelor „tradiţii” deja cunoscute, ce se va întâmpla în Vâlcea nu se va întâmpla şi în ţară şi viceversa. Mă refer în primul rând la modul în care primarii portocalii (este drept, nu toţi şi nu pentru prea mult timp) - după ce au fost răsfăţaţi cu multe miliarde cheltuite de cele mai multe ori parcă fără niciun discernământ - vor ajunge să ciugulească firimiturile de la masa noii Puteri PSD-PNL. Apoi, mai devreme sau mai târziu (în funcţie de rezistenţa fiecăruia, de resursele la care mai are acces şi poate şi de dosarele pe care le are sau le poate avea cât ai zice peşte), dar mai ales după ce vor constata că doctrina le trece prin buget, primarii PD-L - aidoma celoralţi lideri mai mari sau mai mici, se vor împrăştia care-ncotro - unii la PSD, unii la PNL, alţii la cine ştie ce.
Poate greşesc, însă tot o spun: am impresia că, după pierderea alegerilor de către Traian Băsescu şi după validarea unui guvern PSD-PNL, PD-L va începe să intre într-o disoluţie şi un regres cu nimic diferite de cele ale PNŢCT. Nu ştiu şi nu am cum să ştiu dacă personagiul care şi-a dus partidul de la agonie la extaz şi apoi îndărăt la agonia finală va fi un Victor Ciorbea vocal pe la TV sau un Marian Miluţ, apatic şi tristuţ, pe nicăieri...
(Curierul de Ramnic - 27 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/cand-vine-prapadul-26440/2009-11-27)
Un pas epocal
Cred că nu se va supăra nimeni dacă - în această rubrică pe undeva consacrată mai mult politicii - voi scrie astăzi ceva legat de evenimentul de ieri, de la Ocnele Mari.
Din nefericire, puţini dintre noi - în categoria „noi” incluzând, cu durere pot spune, şi oamenii de cultură - conştientizează cât de importate sunt bibliotecile publice locale. Lăsate vreme îndelungată de izbelişte (în condiţii improprii de funcţionare, fără finanţare pentru înnoirea colecţiilor şi dezvoltarea de noi servicii, fără o remunerare şi o motivare corespunzătoare a personalului de specialitate etc.), 20 dintre bibliotecile vâlcene şi alte 215 din întreaga ţară au, de ieri, o şansă istorică: şansa de a se regăsi şi chiar de a se reinventa într-o nouă dimensiune, ca instituţii publice de cultură, formare, informare, comunicare, recreere, socializare s.a.m.d. Este, fără doar şi poate, cel mai mare pas şi cea mai mare şansă de la inventarea tiparului şi chiar de la apariţia bibliotecilor antichitatii încoace.
*
Am vorbit şi am scris deseori, mai ales în spaţiul virtual, despre importanţa Programului Global Libraries (versiunea lui românească este „Biblionet - lumea în biblioteca mea”). N-o să reiau nimic din toate cele spuse, scrise ori întreprinse, ci mă voi mărgini la a adăuga ceva ce ar trebui să ştie şi să conştientizeze toţi bibliotecarii, toţi oamenii de cultură, administraţiile locale şi decidenţii politici. Dotarea bibliotecilor publice cu computere conectate la Internet şi formarea profesională a bibliotecarilor pe componentele moderne ale viitoarelor lor competenţe constituie cheia de boltă care deschide larg accesul publicului la întregul univers de cunoaştere al umanităţii. Este un apogeu al acumulărilor de până acum, de secole şi de milenii, ale tuturor popoarelor şi ale tuturor culturilor lumii. Este un vis, este parcă ireal că - deşi suntem încă depărtişor de concentrarea în spaţiul virtual a întregului univers al cunoaşterii - întreprindem paşi tot mai hotărâţi spre o realitate în care fiecare dintre noi să putem obţine în timp extrem de scurt orice fel de informaţie, existentă oriunde în lume (într-o bibliotecă sau nu).
Pe lângă mulţumirea că Biblioteca Publică „Vasile Militaru” din Ocnele Mari a fost în centrul atenţiei ţării şi că s-a vorbit frumos şi aplicat despre instituţia Bibliotecă şi slujitorii săi, am mai avut o satisfacţie: doamna bibliotecară Violeta Perian, gazda noastră de ieri, a fost un om fericit când mi-a mărturisit sincer că -asemenea celorlalţi bibliotecari vâlceni - nu m-a crezut nicio clipă că va intra în Program şi că, după 38 de ani de activitate în care a oferit doar cărţi, va trăi clipa în care să ofere şi „Biblionet”.
Adică să aibă lumea în biblioteca sa.
Curierul de Ramnic, 26 nov. 2009 - http://ramnic.ro/2009-11-26)
Farsa care se sfârşeşte prost
Probabil v-aţi întrebat, ca mulţi alţii (printre care şi eu), până când îi va mai ţine lui Traian Băsescu farsa pe care le-o joacă şi ne-o joacă tuturor, membri sau nemembri PD-L. Dilema era, aşadar, „până când”, şi nu „dacă”.
În seara de 22 noiembrie, când s-au anunţat rezultatele exit-pol-urilor, m-am gândit imediat la ceea ce va urma. Ca de fiecare dată, întâi şi-ntâi am pornit nu de la cele mai mari probabilităţi, ci de la ceea ce cred eu că ar trebui să se întâmple în continuare. M-am gândit, mai întâi de toate, ce aş face în locul lui Crin Antonescu (pe care tocmai îl votasem), din poziţia de ocupant al locului III al confruntării electorale. Mi-am găsit repede răspunsul: mi-aş duce iniţiativa până la capăt, impunându-i PSD să-şi respecte angajamentul de susţinere ca premier a lui Klaus Johannis de-adevăratelea, adică şi dincolo de 6 decembrie.
Era şi este cea mai bună iniţiativă şi măsură pe termen scurt, iar ca ea să devină una pe termen lung, nu depinde de cât de multe hachiţe are şi poate avea de-acum fostul preşedinte Traian Băsescu.
Vor exista, desigur, mulţi (liberali sau nu) care - ca nişte false fecioare neprihănite - vor sări de funduleţ în sus: „cum să-l votăm pe Geoană?”, „se răsucesc brătienii în mormânt!” etc. etc., dar asta nu înseamnă nici pe departe că modul în care liderul PNL a jucat şansa partidului său nu este una cât se poate onestă, în favoarea interesului naţional şi, mai mult, chiar că nu e una care va face istorie. Cu voia dvs., o să zăbovesc puţin doar asupra interesului naţional, care, în acest moment, reclamă o altă majoritate, un alt preşedinte decât Traian Băsescu, un alt premier decât Emil Boc şi un alt candidat la demnitatea de prim-ministru decât Lucian Croitoru ori Liviu Negoiţă.
Cum majoritatea există, cum candidatul la funcţia de premier susţinut de majoritate există, mai e nevoie doar de un preşedinte care să nu le pună beţe-n roate tuturor şi să nu sfideze interesul naţional în cel mai ticălos mod cu putinţă, clamând că luptă tocmai în favoarea lui (iertată-mi fie comparaţia, nu e nicio aluzie: e exact ca-n situaţia în care hoţul strigă hoţii!”)
După mine, farsa pe care ne-a jucat-o Traian Băsescu se apropie de final: nu văd cum şi prin ce mijloace ne mai poate convinge, mai poate convinge „majoritatea poporului” pe care îl tot invocă.
Dincolo de aiureli că în spatele său stau Ion Iliescu, Hrebenciuc, Vanghelie etc., interesul naţional impune ca Mircea Geoană să fie votat de majoritate şi n-am nicio îndoială că nu se va întâmpla astfel.
În eventualitatea că se răzgândeşte „în cinci minute” şi nu mai pleacă pe mare, cum a promis, preşedintelui care tocmai îşi încheie mandatul îi mai rămâne o „şansă”: să candideze din nou la preşedinţia PD-L, să-şi crească partidul până obţine sufragiile a peste 50% din electorat ori coagulează o coaliţie parlamentară majoritară, aşa cum impun minimele reguli ale democraţiei. Ale democraţiei autentice, nu ale celei existente doar în simţămintele domniei sale...
În seara de 22 noiembrie, când s-au anunţat rezultatele exit-pol-urilor, m-am gândit imediat la ceea ce va urma. Ca de fiecare dată, întâi şi-ntâi am pornit nu de la cele mai mari probabilităţi, ci de la ceea ce cred eu că ar trebui să se întâmple în continuare. M-am gândit, mai întâi de toate, ce aş face în locul lui Crin Antonescu (pe care tocmai îl votasem), din poziţia de ocupant al locului III al confruntării electorale. Mi-am găsit repede răspunsul: mi-aş duce iniţiativa până la capăt, impunându-i PSD să-şi respecte angajamentul de susţinere ca premier a lui Klaus Johannis de-adevăratelea, adică şi dincolo de 6 decembrie.
Era şi este cea mai bună iniţiativă şi măsură pe termen scurt, iar ca ea să devină una pe termen lung, nu depinde de cât de multe hachiţe are şi poate avea de-acum fostul preşedinte Traian Băsescu.
Vor exista, desigur, mulţi (liberali sau nu) care - ca nişte false fecioare neprihănite - vor sări de funduleţ în sus: „cum să-l votăm pe Geoană?”, „se răsucesc brătienii în mormânt!” etc. etc., dar asta nu înseamnă nici pe departe că modul în care liderul PNL a jucat şansa partidului său nu este una cât se poate onestă, în favoarea interesului naţional şi, mai mult, chiar că nu e una care va face istorie. Cu voia dvs., o să zăbovesc puţin doar asupra interesului naţional, care, în acest moment, reclamă o altă majoritate, un alt preşedinte decât Traian Băsescu, un alt premier decât Emil Boc şi un alt candidat la demnitatea de prim-ministru decât Lucian Croitoru ori Liviu Negoiţă.
Cum majoritatea există, cum candidatul la funcţia de premier susţinut de majoritate există, mai e nevoie doar de un preşedinte care să nu le pună beţe-n roate tuturor şi să nu sfideze interesul naţional în cel mai ticălos mod cu putinţă, clamând că luptă tocmai în favoarea lui (iertată-mi fie comparaţia, nu e nicio aluzie: e exact ca-n situaţia în care hoţul strigă hoţii!”)
După mine, farsa pe care ne-a jucat-o Traian Băsescu se apropie de final: nu văd cum şi prin ce mijloace ne mai poate convinge, mai poate convinge „majoritatea poporului” pe care îl tot invocă.
Dincolo de aiureli că în spatele său stau Ion Iliescu, Hrebenciuc, Vanghelie etc., interesul naţional impune ca Mircea Geoană să fie votat de majoritate şi n-am nicio îndoială că nu se va întâmpla astfel.
În eventualitatea că se răzgândeşte „în cinci minute” şi nu mai pleacă pe mare, cum a promis, preşedintelui care tocmai îşi încheie mandatul îi mai rămâne o „şansă”: să candideze din nou la preşedinţia PD-L, să-şi crească partidul până obţine sufragiile a peste 50% din electorat ori coagulează o coaliţie parlamentară majoritară, aşa cum impun minimele reguli ale democraţiei. Ale democraţiei autentice, nu ale celei existente doar în simţămintele domniei sale...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)