„Un angajator serios, (eu nu-i spun patron) trebuie să inţeleagă în primul rând că nu poate face nici un bănuţ de unul singur, ci numai în relaţie cu alţii. Acest om de afaceri ştie că "vaca" dă lapte dacă o hraneşti şi o îngrijeşti. Şi o preţuieşte ca atare. El trebuie să îşi educe angajaţii să îşi asume fiecare 2 lucruri: conştiinţa omului sub contract şi conştiinţa lucrului bine făcut. Din nefericire, avem o clasă patronală tot atâta de morală şi de competentă cât este şi masa salarială. Când vei găsi un patron trândav şi lacom, vei vedea în preajma lui angajaţi leneşi şi hoţi. Nu vei găsi un patron competent, fără angajaţi competenţi. În schimb se mai întâmplă să vezi salariaţi competenţi şi angajator dobitoc. Ei bine, ăsta, dobitocul, este cel care strică mai mult decât face. Distruge oameni, cariere, deprinderi, disturbă şi bunul mers al altor companii. Şi ca orice dobitoc este greu de înfrânt în cerbicia lui şi înlăturat de pe piaţă. O companie de valoare este suma competenţelor care lucrează la ea dacă conducătorul este şi el competent, nu valoarea activelor corporale. Dacă cel ce conduce este dobitoc, toate competenţele firmei nu-i pot compensa idioţenia.
Concluzie: Pe timp de criză trebuie să-ţi prezevi resursele, adică şi pe cele materiale, dar mai ales pe cele umane. Pentru că după criză poţi lua un credit de relansare de la o bancă, dar nu vei găsi un depozit de competenţe care să te aştepte să-l devalizezi.
Eu am o mică firma de 7 oameni. Lucrez cu profit 0, pe cost de companie, ca să pot plati doar salariile şi cheltuielile, şi asta ca să-mi păstrez echipa formată în 4 ani. Şi dacă nu aş avea de lucru pentru ei, ca să le pot plăti salariile m-aş împrumuta numai să nu-i pierd, că tare, tare, tare greu i-am mai format. Trimis de Cristian la 26 Martie 2009, ora 17:49”
*
Comentariul de mai sus este la articolul „Dilema crizei in resurse umane: Profitul sau oamenii?” de pe www.wall-street.ro*.
De ce public aici acest comentariu? Pentru că de aproape un an de zile nu aud decât de reducerea costurilor de tot felul, de reducerea investiţilor, şi nimeni nu pare a mai conştientiza că investiţiile cele mai importante sunt cele în oameni. În ultimul timp, nu doar că nimeni nu mai zice absolut nicio silabă despre investiţiile în oameni, dar se pare că împotriva celor care muncesc ori vor să muncească s-a dezlănţuit un adevărat „pogrom” naţional (au început să apară și bancuri pe această temă; cică un "patron" este intrebat de un alt "patron": Auzi, bă? Ai tăi mai vin la serviciu si fără să-i plătesti? Bă, tot mai vin... Ce le facem? Eu propun să le instituim o taxă de intrare...)
*
La 20 de ani de la Revoluţia care a pus capăt unei dictaturi în care (şi) în oameni s-a investit enorm, minoritatea salariaţilor din această ţară - că minoritate suntem - a trecut în democraţia în care în oameni nu se mai investeşte deloc sau aproape deloc. Nici măcar încredere. Pentru că altcineva nu investeşte în ei, foarte puţini salariaţi şi încă şi mai puţini angajatori investesc singuri în ei înşişi, cât le permit standardele intelectuale personale. Din fericire, după cum reiese din comentariul lui Cristian de mai sus, mai există şi standarde înalte: „cel mai important capital” de altădată, din vremuri de trista amintire, nu a devenit chiar peste tot, în conştiinţele tuturor angajatorilor, cel mai nepreţios capital...
Valentin Smedescu
.............
* a şaptea (ultima) postare de la adresa:
http://www.wall-street.ro/comentarii/Dilema-crizei-in-resurse-umane-Profitul-sau-oamenii/31072/Investitia-in-oameni.html
joi, 7 ianuarie 2010
miercuri, 6 ianuarie 2010
„Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”
„(...)Cred că înainte de a discuta de nume şi de alegeri, trebuie să vedem unde am ajuns şi ce ne propunem pentru viitor. PDL, exceptând excesele antidemocratice şi lipsa de ideologie, este copia noastră de mai demult. Un partid organizat, cu forţă teritorială, cu verticala decizională, unit in jurul unor ţeluri comune. Prin comparaţie, noi suntem dezorganizaţi, cu zone geografice descoperite şi cu multe, prea multe centre de comandă care generează incapacitatea unirii pentru atingerea unui scop şi, de asemenea, neputinţa susţinerii şi a impunerii unor proiecte. Cel mai grav nu este ca am ajuns din nou în opozitie ci, că în felul în care ne mişcăm acum, nu o să ieşim foarte repede din ea.
Acest blog a cuprins, mai ales în ultimele luni, foarte multe comentarii valoroase despre viitorul nostru ca partid. Ce vreau acum este să reluăm, mai organizat, acest exercitiu al ideilor cu privire la viitorul nostru, ca partid. Fiindcă în urma acestui exerciţiu putem, sper, să rezolvăm cele mai importante trei probleme ale noastre: 1. faptul că am devenit un partid de rangul doi, pierzându-ne obişnuinţa de a câştiga şi combativitatea, 2. faptul că ne-am destructurat organizatoric şi 3. faptul că am uitat să construim proiecte şi viziuni cu privire la viitorul nostru politic şi cu privire la viitorul pozitiv al României. Înainte de a da nume, trebuie să găsim soluţii la aceste probleme. Sigur însă că şi numele, asociate cu aceste soluţii, vor conta.
Pentru orice partid, principala provocare constă în plierea sa la nevoile unei societăţi în schimbare, ale cărei caracteristici nu mai sunt aceleaşi ca acum 20 sau chiar 10 ani (...)”
*
Citatul de mai sus este din Adrian Năstase, mai exact dintr-un material de opinie postat de fostul lider PSD pe blogul personal, cotlonul virtual unde A.N. se exprimă surprinzător de bine uneori şi decent, ca regulă. Evident, cu excepţiile în care dă cu băţu-n baltă cât se poate de amatoristic. Mă refer aici doar la două chestiuni (timpul şi spaţiul nu îmi permit să dezvolt), prima fiind decupată parcă dintr-un registru primordial şi dureros, cu moto-ul „Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”:
1. PDL nu este „copia mai de demult” a PSD, PDL a depăşit cu mult „modelul” PSD: lucrează profesionist, bine organizat, într-o singură haită (ceea ce în partidul lui A.N. a fost doar un deziderat; referitor la „excesele antidemocratice” nu cred că e productiv ca Năstase să vorbească despre funie în casa spânzuratului).
2. „Principala provocare” a unui partid nu constă în „plierea la nevoile unei societăţi în schimbare”, ci în capacitatea liderilor săi de a pune interesul naţional înaintea oricărui alt interes. Ceea ce n-au reuşit liderii PSD şi sigur nu reuşesc nici cei ai PDL...
PS: prin revenirea lui Adrian Năstase în fruntea PSD, eşecul total al acestui partid este... „garantat Vanghelie” - cum ar zice din nou vesel actualul Capo di Tutti Capi, succesorul lui A.N...
Acest blog a cuprins, mai ales în ultimele luni, foarte multe comentarii valoroase despre viitorul nostru ca partid. Ce vreau acum este să reluăm, mai organizat, acest exercitiu al ideilor cu privire la viitorul nostru, ca partid. Fiindcă în urma acestui exerciţiu putem, sper, să rezolvăm cele mai importante trei probleme ale noastre: 1. faptul că am devenit un partid de rangul doi, pierzându-ne obişnuinţa de a câştiga şi combativitatea, 2. faptul că ne-am destructurat organizatoric şi 3. faptul că am uitat să construim proiecte şi viziuni cu privire la viitorul nostru politic şi cu privire la viitorul pozitiv al României. Înainte de a da nume, trebuie să găsim soluţii la aceste probleme. Sigur însă că şi numele, asociate cu aceste soluţii, vor conta.
Pentru orice partid, principala provocare constă în plierea sa la nevoile unei societăţi în schimbare, ale cărei caracteristici nu mai sunt aceleaşi ca acum 20 sau chiar 10 ani (...)”
*
Citatul de mai sus este din Adrian Năstase, mai exact dintr-un material de opinie postat de fostul lider PSD pe blogul personal, cotlonul virtual unde A.N. se exprimă surprinzător de bine uneori şi decent, ca regulă. Evident, cu excepţiile în care dă cu băţu-n baltă cât se poate de amatoristic. Mă refer aici doar la două chestiuni (timpul şi spaţiul nu îmi permit să dezvolt), prima fiind decupată parcă dintr-un registru primordial şi dureros, cu moto-ul „Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”:
1. PDL nu este „copia mai de demult” a PSD, PDL a depăşit cu mult „modelul” PSD: lucrează profesionist, bine organizat, într-o singură haită (ceea ce în partidul lui A.N. a fost doar un deziderat; referitor la „excesele antidemocratice” nu cred că e productiv ca Năstase să vorbească despre funie în casa spânzuratului).
2. „Principala provocare” a unui partid nu constă în „plierea la nevoile unei societăţi în schimbare”, ci în capacitatea liderilor săi de a pune interesul naţional înaintea oricărui alt interes. Ceea ce n-au reuşit liderii PSD şi sigur nu reuşesc nici cei ai PDL...
PS: prin revenirea lui Adrian Năstase în fruntea PSD, eşecul total al acestui partid este... „garantat Vanghelie” - cum ar zice din nou vesel actualul Capo di Tutti Capi, succesorul lui A.N...
marți, 5 ianuarie 2010
A nu ştiu câta ruşine a lumii
În timp ce Emiratul Dubai şi-a inaugurat cu un fast fără precendent bijuteria de turn de 828 de metri înălţime, numit de presă „a opta minune a lumii”, în România au loc inaugurări de neimaginat chiar și pentru naţiuni mai puțin milenare, mai puțin civilizate, mai puțin progresiste ori măcar mai puțin “europene” decât a noastră:
- ale pensiilor pentru agricultori, care nu se mai dau, că doar campania electorală a trecut
- ale ajutoarelor alimentare pentru familiile de pensionari, tăiate şi ele din start
- ale pensionarilor cu pensii sub 1.000 de lei, care nu mai beneficiază de contribuţie la asigurările de sănătate
- ale salariaţilor din economia privată, care nu îşi primesc salariile cu lunile sau îşi pierd serviciul, luaţi de valul disponibilizărilor
- ale salariaţilor bugetari, ameninţaţi şi ei de disponibilizări masive, cantitative, care n-au nicio legătură cu reformele instituţionale, cu competenţele, cu reformarea Statului şi cu alte asemenea noţiuni, dar par a avea legătură cu epurarea şi stahanovismul unor epoci pe care le credeam apuse pentru totdeauna
- ale spitalelor care „fuzionează”, „pentru reducerea cheltuielilor”
- ale unui Serviciu de Telecomunicaţii Speciale care a primit cu aproape 40% mai mulţi bani ca în 2009 (şi va cheltui cca 466,5 milioane de lei noi), probabil pentru a intercepta chiar tot ce înseamnă comunicare - telefoanele, Internet-ul, Twiter-ul (evident că numai şi numai în interes naţional)
- ale unor SRI, SIE şi SPP, care şi ele, săracele, au primit bugete sensibil majorate, că reforma Statului nu se poate face fiecum, cum ar crede vreun fitecine neavizat
- ale vechilor autostrăzi, căi ferate, poduri, aeroporturi, Canalul Dunăre-Buureşti etc. - îndelung discutate, analizate, proiectate, promise s.a.m.d., şi care „nu se mai face”, că e criză...
*
Poate e de ras ceea ce mi-a trecut prin cap aseară - în momentele inaugurării celei mai înalte şi mai spectaculoase construcţii arhitectonice moderne: dacă „ei” continuă în ritmul acesta, iar „noi” continuăm în ritmul nostru, cu „ai noştri”, nu este departe momentul când turnurile (şi clădirile) lor luxoase şi extravagante, care domină deșertul și sudul Golfului Persic, vor fi tot atât de înalte pe cât de lungi îs "autostrăzile" noastre, patent “Băsescu&Berceanu& Asociații”...
Dacă mai punem la socoteală şi faptul că „la arabii ăia” se face turism de lux, pentru bogaţii lumii (atenţie, spre deosebire de emiratul vecin Abu Dhabi, Dubaiul „trăieşte” din petrol doar în proporţie de cca 6%) şi că „acolo” infracţionalitatea tinde spre zero, parcă și nouă ne vine să credem că nu ne-am născut când trebuie, unde trebuie....
- ale pensiilor pentru agricultori, care nu se mai dau, că doar campania electorală a trecut
- ale ajutoarelor alimentare pentru familiile de pensionari, tăiate şi ele din start
- ale pensionarilor cu pensii sub 1.000 de lei, care nu mai beneficiază de contribuţie la asigurările de sănătate
- ale salariaţilor din economia privată, care nu îşi primesc salariile cu lunile sau îşi pierd serviciul, luaţi de valul disponibilizărilor
- ale salariaţilor bugetari, ameninţaţi şi ei de disponibilizări masive, cantitative, care n-au nicio legătură cu reformele instituţionale, cu competenţele, cu reformarea Statului şi cu alte asemenea noţiuni, dar par a avea legătură cu epurarea şi stahanovismul unor epoci pe care le credeam apuse pentru totdeauna
- ale spitalelor care „fuzionează”, „pentru reducerea cheltuielilor”
- ale unui Serviciu de Telecomunicaţii Speciale care a primit cu aproape 40% mai mulţi bani ca în 2009 (şi va cheltui cca 466,5 milioane de lei noi), probabil pentru a intercepta chiar tot ce înseamnă comunicare - telefoanele, Internet-ul, Twiter-ul (evident că numai şi numai în interes naţional)
- ale unor SRI, SIE şi SPP, care şi ele, săracele, au primit bugete sensibil majorate, că reforma Statului nu se poate face fiecum, cum ar crede vreun fitecine neavizat
- ale vechilor autostrăzi, căi ferate, poduri, aeroporturi, Canalul Dunăre-Buureşti etc. - îndelung discutate, analizate, proiectate, promise s.a.m.d., şi care „nu se mai face”, că e criză...
*
Poate e de ras ceea ce mi-a trecut prin cap aseară - în momentele inaugurării celei mai înalte şi mai spectaculoase construcţii arhitectonice moderne: dacă „ei” continuă în ritmul acesta, iar „noi” continuăm în ritmul nostru, cu „ai noştri”, nu este departe momentul când turnurile (şi clădirile) lor luxoase şi extravagante, care domină deșertul și sudul Golfului Persic, vor fi tot atât de înalte pe cât de lungi îs "autostrăzile" noastre, patent “Băsescu&Berceanu& Asociații”...
Dacă mai punem la socoteală şi faptul că „la arabii ăia” se face turism de lux, pentru bogaţii lumii (atenţie, spre deosebire de emiratul vecin Abu Dhabi, Dubaiul „trăieşte” din petrol doar în proporţie de cca 6%) şi că „acolo” infracţionalitatea tinde spre zero, parcă și nouă ne vine să credem că nu ne-am născut când trebuie, unde trebuie....
duminică, 3 ianuarie 2010
Binele pentru Oltchim: era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem şi nu e
Potrivit ştirii principale a ziarului nostru de astăzi, mâine s-ar putea înfăptui demult anunţata şi îndelung aşteptata achiziţionare a Arpechim Piteşti, de către Oltchim Râmnicu-Vâlcea. Nu intru în explicaţii, le-au dat mulţi alţii, ani de zile, probabil infinit mai bine decât aş putea-o face eu vreodată. Pe scurt, se zice - sau cel puţin aşa am reţinut eu, aşa mi s-a băgat în cap prin toate media locale şi centrale - că tranzacţia comercială despre care vorbim era singura soluţie pentru ca Oltchim să-şi asigure o materie primă mai ieftină, care să-i permită să supravieţuiască, să rămână deasupra a tot şi a toate: criză, datorii uriaşe, pierderi din ce în ce mai mari, retehnologizare încă departe de dorinţe şi mai ales cerinţe (îndeosebi cele referitoare la sănătatea oamenilor, protecţia mediului etc.).
Ca să „supravieţuiască”, de fapt, ca să redevină măcar ceea ce a fost, Oltchim ar trebui - evident - să (re)câştige ceva din competiţia pe viaţă şi pe moarte de pe piaţa mondială a produselor chimice.
Este posibil asta? Este posibil ca, doar asigurându-şi o materie primă mai ieftină şi primind noi credite şi noi garanţii de stat, Oltchim să stopeze pierderile şi să reintre pe profit într-un viitor previzibil? Nu ştiu, chiar nu ştiu, şi tot ceea ce mai pot adăuga legat de asta e că sunt foarte-foarte sceptic.
*
La scară mică, Oltchim este ceea ce este şi România: o entitate controversată - croită şi obişnuită multă vreme să funcţioneze artificial într-un regim, după „regulile” acelui regim: teoretic, „cu şi pentru oamenii muncii” (care au avut o slujbă, au luat o leafă, poate că au apucat şi câţiva ani de pensie); practic, pentru multe alte lucruri, toate sau aproape toate pornind de la statutul de „vacă de muls”, pentru că asta a fost Oltchim, ca şi România, pentru «factorii de Partid(e) şi de Stat», pentru cei cu «pixu’».
Ca să-şi găsească busola şi ritmul în economia din ce în ce mai globală, aşezată pe cu totul şi cu totul alte canoane decât cele profund înrădăcinate în Vâlcea County (ca-n toată România), Oltchim avea şi are nevoie de ceva mult mai complex decât propria sursă de etilenă şi propilenă, de la un Arpechim la fel de decapitalizat, neprofitabil, neretehnologizat şi dator-vândut, da’ „al nostru”. După logica materiei prime mai ieftine, dacă Oltchim nu va fi ajutat îndeajuns nici de achiziţia Arpechim, ar trebui să cumpere apoi şi nişte câmpuri de sonde, să aibă „asigurat” petrolul, din care să fabrice etilenă şi propilenă, din care să ...s.a.m.d.
(Curierul de Ramnic, 17 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/binele-pentru--combinat-era-pe-cand-nu-s-a-zarit-azi-il-vedem-si-nu-e-26817/2009-12-17)
Ca să „supravieţuiască”, de fapt, ca să redevină măcar ceea ce a fost, Oltchim ar trebui - evident - să (re)câştige ceva din competiţia pe viaţă şi pe moarte de pe piaţa mondială a produselor chimice.
Este posibil asta? Este posibil ca, doar asigurându-şi o materie primă mai ieftină şi primind noi credite şi noi garanţii de stat, Oltchim să stopeze pierderile şi să reintre pe profit într-un viitor previzibil? Nu ştiu, chiar nu ştiu, şi tot ceea ce mai pot adăuga legat de asta e că sunt foarte-foarte sceptic.
*
La scară mică, Oltchim este ceea ce este şi România: o entitate controversată - croită şi obişnuită multă vreme să funcţioneze artificial într-un regim, după „regulile” acelui regim: teoretic, „cu şi pentru oamenii muncii” (care au avut o slujbă, au luat o leafă, poate că au apucat şi câţiva ani de pensie); practic, pentru multe alte lucruri, toate sau aproape toate pornind de la statutul de „vacă de muls”, pentru că asta a fost Oltchim, ca şi România, pentru «factorii de Partid(e) şi de Stat», pentru cei cu «pixu’».
Ca să-şi găsească busola şi ritmul în economia din ce în ce mai globală, aşezată pe cu totul şi cu totul alte canoane decât cele profund înrădăcinate în Vâlcea County (ca-n toată România), Oltchim avea şi are nevoie de ceva mult mai complex decât propria sursă de etilenă şi propilenă, de la un Arpechim la fel de decapitalizat, neprofitabil, neretehnologizat şi dator-vândut, da’ „al nostru”. După logica materiei prime mai ieftine, dacă Oltchim nu va fi ajutat îndeajuns nici de achiziţia Arpechim, ar trebui să cumpere apoi şi nişte câmpuri de sonde, să aibă „asigurat” petrolul, din care să fabrice etilenă şi propilenă, din care să ...s.a.m.d.
(Curierul de Ramnic, 17 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/binele-pentru--combinat-era-pe-cand-nu-s-a-zarit-azi-il-vedem-si-nu-e-26817/2009-12-17)
Şi-o merită din plin!
Nu ştiu dacă sau cât le va da de gândit liderilor PSD ceea ce li s-a întâmplat în ultima săptămână (şi ceea ce li se va întâmpla în continuare, că sfârşitul coşmarului e încă departe de a se întrezări). Poate nu-s conştienţi nici astăzi, după ce Curtea Constituţională a hotărât că alegerile au fost bune şi frumoase, de ce au pierdut, de fapt, competiţia electorală.
N-au pierdut-o acum. Au pierdut-o nefiresc, puţin câte puţin, în fiecare zi care s-a scurs de la ratarea firească, în 2004, a Preşedinţiei României; au ratat-o făcând zid, în Parlament, în jurul unui Adrian Năstase incapabil să se ia singur de gât cu procurorii (instrumentaţi politic sau nu, nu contează când eşti necorupt), pentru a-şi demonstra nevinovăţia; au ratat-o susţinând netransparent, tot în Parlament, Guvernul Tăriceanu, în schimbul unor miliarde direcţionate către administraţii locale, care, de cele mai multe ori, au vopsit doar gardul, iar „vopseaua” a fost sălbatic dijmuită, jefuită de-a binelea, de către clientela politică; au ratat-o în momentul în care „reforma” partidului a adus în prim-plan oameni “noi” precum eternul Viorel Hrebenciuc, dar mai ales precum fascinantul Marean Vanghelie, lăsat de capul lui, să-şi zburde almanahele, corcoduşele şi „goagălurile” pe ecranele televiziunilor (laolaltă cu consideraţii semidocte despre numiri de miniştri, arhiva “doi şi-un sfert”, servicii secrete s.a.m.d.); au pierdut-o mizând pe oameni precum generalii Oprea, Iordănescu, Onţanu, Dumitru Iliescu, Cătălin Voicu (l-aţi văzut pe cel din urmă - nominalizat acu’ un an pentru a deveni ministru de Interne, ca şi Gabriel Oprea - ce interlop arăta in ipostaza de „invitat” luat pe sus de către DNA?); au pierdut-o aruncându-se cu capul înainte la guvernare, alături de PD-L, hămesiţi şi (poate de aceea) parcă mai iraţionali decât oricând; au pierdut şi datorită trecutului care-l prinde din urmă pe preşedintele de onoare, Ion Iliescu, deşi acesta a fost, este şi pare-se că va fi - paradoxal - omul cel mai raţional în cel mai iraţional Partid.
Dar mai mult decât orice, PSD a pierdut alegerile pentru că (încă) liderul său s-a dovedit mult mai slab decât îşi putea imagina cineva (cred că nu e poveste că Mircea Geoană n-a fost în stare să pună în operă ceea ce-l învăţaseră consilierii americani, pentru cazul în care Traian Băsescu l-ar fi întrebat despre vizita la Vântu: să meargă la el, la pupitru, să-l bată prieteneşte pe umăr şi să-i spună dezaprobator, moralizator, poate şi superior:
„Traiane, tot securist ai rămas...”).
Din „fericire”, chiar dacă PSD nu învaţă nimic din „greşeli”, ecosistemul politic nu se strică defel: PD-L face „greşeli” la fel sinucigaşe, care-l vor costa la fel de mult, poate mai curând de patru ani. „Prietenii ştiu de ce”.
(Curierul de Ramnic, 15 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/si-o-merita-din-plin-26752/2009-12-15)
N-au pierdut-o acum. Au pierdut-o nefiresc, puţin câte puţin, în fiecare zi care s-a scurs de la ratarea firească, în 2004, a Preşedinţiei României; au ratat-o făcând zid, în Parlament, în jurul unui Adrian Năstase incapabil să se ia singur de gât cu procurorii (instrumentaţi politic sau nu, nu contează când eşti necorupt), pentru a-şi demonstra nevinovăţia; au ratat-o susţinând netransparent, tot în Parlament, Guvernul Tăriceanu, în schimbul unor miliarde direcţionate către administraţii locale, care, de cele mai multe ori, au vopsit doar gardul, iar „vopseaua” a fost sălbatic dijmuită, jefuită de-a binelea, de către clientela politică; au ratat-o în momentul în care „reforma” partidului a adus în prim-plan oameni “noi” precum eternul Viorel Hrebenciuc, dar mai ales precum fascinantul Marean Vanghelie, lăsat de capul lui, să-şi zburde almanahele, corcoduşele şi „goagălurile” pe ecranele televiziunilor (laolaltă cu consideraţii semidocte despre numiri de miniştri, arhiva “doi şi-un sfert”, servicii secrete s.a.m.d.); au pierdut-o mizând pe oameni precum generalii Oprea, Iordănescu, Onţanu, Dumitru Iliescu, Cătălin Voicu (l-aţi văzut pe cel din urmă - nominalizat acu’ un an pentru a deveni ministru de Interne, ca şi Gabriel Oprea - ce interlop arăta in ipostaza de „invitat” luat pe sus de către DNA?); au pierdut-o aruncându-se cu capul înainte la guvernare, alături de PD-L, hămesiţi şi (poate de aceea) parcă mai iraţionali decât oricând; au pierdut şi datorită trecutului care-l prinde din urmă pe preşedintele de onoare, Ion Iliescu, deşi acesta a fost, este şi pare-se că va fi - paradoxal - omul cel mai raţional în cel mai iraţional Partid.
Dar mai mult decât orice, PSD a pierdut alegerile pentru că (încă) liderul său s-a dovedit mult mai slab decât îşi putea imagina cineva (cred că nu e poveste că Mircea Geoană n-a fost în stare să pună în operă ceea ce-l învăţaseră consilierii americani, pentru cazul în care Traian Băsescu l-ar fi întrebat despre vizita la Vântu: să meargă la el, la pupitru, să-l bată prieteneşte pe umăr şi să-i spună dezaprobator, moralizator, poate şi superior:
„Traiane, tot securist ai rămas...”).
Din „fericire”, chiar dacă PSD nu învaţă nimic din „greşeli”, ecosistemul politic nu se strică defel: PD-L face „greşeli” la fel sinucigaşe, care-l vor costa la fel de mult, poate mai curând de patru ani. „Prietenii ştiu de ce”.
(Curierul de Ramnic, 15 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/si-o-merita-din-plin-26752/2009-12-15)
Niste infami
Am mai scris, odata, povestioara de mai jos, şi într-un ziar tipărit, şi în Internet (parcă tot ca introducere la ceva ce vream să evidenţiez). N-o mai regăsesc în spaţiul virtual (probabil s-a pierdut), deci o reiau, pentru că chiar trebuie ştiută. Povestioara ne-a rămas de la Mihail Sadoveanu, eu am citit-o într-o nuvelă cinegetică de-a marelui scriitor, fără să-i desluşesc vreodată originea. Poate nici nu contează.
Se spune că în expediţia sa împotriva perşilor, Alexandru cel Mare a ajuns, într-o zi, într-un orăşel pustiu, unde nimeni nu a opus nicio rezistenţă temutelor falange macedonene. Complet derutaţi, cotropitorii au ajuns în cele din urmă la curtea mai-marelui locului, unde era „adunare generală”, toată suflarea cetăţii asistând la modul cum se împarte dreptatea. Stăpânul teritoriului, care era - fireşte - şi judecătorul suprem, avea de judecat o pricină deosebit de grea şi chibzuia indelung. Problema era următoarea: cineva vânduse un teren; în timp ce-l ara, cumpărătorul găsise o comoară, scoasă la iveală de plug; s-a dus cu comoara la cel ce-i vânduse terenul, insistând să o primească, pentru că el cumpărase doar pământul, nu şi comoara; vânzătorul nici nu voia să audă că i se cuvine aurul: vânduse terenul, solul şi subsolul laolaltă, şi sub nicio formă nu accepta că ar mai avea vreun drept asupra comorii. În fine, judecătorul - profitând de intrarea războinică a invadatorilor în cetatea sa paşnică - îl întreabă pe Alexandru cum se rezolvă astfel de speţe spinoase în lumea civilizată din care venea marele conducător de oşti. La noi e simplu, răspunde fără ezitare macedoneanul: dacă împricinaţii nu se omoară între ei pentru comoară, îi omoară împăratul şi le ia tot! Şi în ţara ta încălzeşte Soarele? Creşte iarba, înfrunzeşte pădurea? Pământul nu se cască, larg, să-i înghită pe ticăloşi? - s-a minunat judecătorul. Nu, nu se întâmplă nimic din toate astea - a zâmbit împăratul. Înţeleg ...s-a luminat judecătorul, după o clipă de reflecţie. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ţine cont că în ţara ta, Mărite Împărat, sunt şi necuvântătoare...
*
Curtea Constituţională a României judecă o situaţie deosebit de gravă şi încă o dată foarte degradantă pentru România europeană: acuzaţii de fraudă majoră la alegerile de duminica trecută, în care ne-am ales conducătorul. „Comoara” pe care se bat pe viaţă şi pe moarte acuzaţii şi acuzatorii nu este evaluabilă nici în aur, nici în argint, nici în valute: pentru oamenii simpli ai acestei ţări, e evaluabilă doar în lacrimi, în suferinţă, în boli, în sudoare, în foame, în sărăcie, în disperare, în lipsuri şi nevoi cât nu cuprinde gândul; pentru ei, pentru acuzatori şi acuzaţi, nenorocita de „comoară” este Puterea, este dreptul de a dispune de ultimele resurse ale acestei ţări, de ultimii creiţari care se vor aduna din puţinele taxe şi impozite care vor mai putea fi plătite, dar şi de cea mai ticăloasă explicaţie pentru dorinţa cu care revendică Puterea: interesul naţional!!!.
Vi-l imaginaţi pe vreunul dintre vinovaţii de situaţia actuală (fără preşedinte validat, cu alegeri contestate, fără guvern, fără buget, fără dreptul de a primi tranşa de împrumut la FMI, din care să se plătească pensiile şi salariile) spunând: „ajunge! îmi ajunge!”?
Eu nu mi-l imaginez pe nicinul cu această si asa tardiva tresărire de raţiune, dar nici nu cred că pământul se va căsca, larg, hain, să-i înghită pe toţi...
(Curierul de Ramnic, 10 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/niste-infami-26676/2009-12-10)
Se spune că în expediţia sa împotriva perşilor, Alexandru cel Mare a ajuns, într-o zi, într-un orăşel pustiu, unde nimeni nu a opus nicio rezistenţă temutelor falange macedonene. Complet derutaţi, cotropitorii au ajuns în cele din urmă la curtea mai-marelui locului, unde era „adunare generală”, toată suflarea cetăţii asistând la modul cum se împarte dreptatea. Stăpânul teritoriului, care era - fireşte - şi judecătorul suprem, avea de judecat o pricină deosebit de grea şi chibzuia indelung. Problema era următoarea: cineva vânduse un teren; în timp ce-l ara, cumpărătorul găsise o comoară, scoasă la iveală de plug; s-a dus cu comoara la cel ce-i vânduse terenul, insistând să o primească, pentru că el cumpărase doar pământul, nu şi comoara; vânzătorul nici nu voia să audă că i se cuvine aurul: vânduse terenul, solul şi subsolul laolaltă, şi sub nicio formă nu accepta că ar mai avea vreun drept asupra comorii. În fine, judecătorul - profitând de intrarea războinică a invadatorilor în cetatea sa paşnică - îl întreabă pe Alexandru cum se rezolvă astfel de speţe spinoase în lumea civilizată din care venea marele conducător de oşti. La noi e simplu, răspunde fără ezitare macedoneanul: dacă împricinaţii nu se omoară între ei pentru comoară, îi omoară împăratul şi le ia tot! Şi în ţara ta încălzeşte Soarele? Creşte iarba, înfrunzeşte pădurea? Pământul nu se cască, larg, să-i înghită pe ticăloşi? - s-a minunat judecătorul. Nu, nu se întâmplă nimic din toate astea - a zâmbit împăratul. Înţeleg ...s-a luminat judecătorul, după o clipă de reflecţie. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ţine cont că în ţara ta, Mărite Împărat, sunt şi necuvântătoare...
*
Curtea Constituţională a României judecă o situaţie deosebit de gravă şi încă o dată foarte degradantă pentru România europeană: acuzaţii de fraudă majoră la alegerile de duminica trecută, în care ne-am ales conducătorul. „Comoara” pe care se bat pe viaţă şi pe moarte acuzaţii şi acuzatorii nu este evaluabilă nici în aur, nici în argint, nici în valute: pentru oamenii simpli ai acestei ţări, e evaluabilă doar în lacrimi, în suferinţă, în boli, în sudoare, în foame, în sărăcie, în disperare, în lipsuri şi nevoi cât nu cuprinde gândul; pentru ei, pentru acuzatori şi acuzaţi, nenorocita de „comoară” este Puterea, este dreptul de a dispune de ultimele resurse ale acestei ţări, de ultimii creiţari care se vor aduna din puţinele taxe şi impozite care vor mai putea fi plătite, dar şi de cea mai ticăloasă explicaţie pentru dorinţa cu care revendică Puterea: interesul naţional!!!.
Vi-l imaginaţi pe vreunul dintre vinovaţii de situaţia actuală (fără preşedinte validat, cu alegeri contestate, fără guvern, fără buget, fără dreptul de a primi tranşa de împrumut la FMI, din care să se plătească pensiile şi salariile) spunând: „ajunge! îmi ajunge!”?
Eu nu mi-l imaginez pe nicinul cu această si asa tardiva tresărire de raţiune, dar nici nu cred că pământul se va căsca, larg, hain, să-i înghită pe toţi...
(Curierul de Ramnic, 10 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/niste-infami-26676/2009-12-10)
Autoritatea Electorala Permanenta: Am înfrânt!
A fost sau n-a fost? Unii zic că a fost, alţii că, dimpotrivă, nici vorbă de aşa ceva, că totul s-a petrecut cum scrie la Lege: cum adică să se fraudeze alegerile, s-a mai întâmplat vreodată asta?
Da, s-a întâmplat. N-o acuză niciun partid politic, niciun frustrat, niciun prostănac: acuzaţia vine exact de la Autoritatea Electorală Permanentă. Ce aţi spus, Domnu’ de la Coţofenii din Dos? Nu ştiţi ce e AEP? Păi vă citez chiar de pe site-ul instituţiei: Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie nouă, necesară bunei funcţionări a statului de drept şi a democraţiei. Având baza constituţională în art. 73, alin. 3, lit. a din Constituţia României şi reglementarea legală Legea 373/2004, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Electorale Permanente (Hotărâre nr. 2/19.03.2007 a Parlamentului României), Autoritatea Electorală Permanentă este o structură administrativă de gestionare a procesului electoral doar cu atribuţii tehnice şi de educaţie electorală, vizând afirmarea unei culturi politice a participării, precum şi o angajare lucidă, în cunoştinţă de cauză a cetăţenilor. Crearea unui cadru propice tuturor cetăţenilor pentru redescoperirea participării la viaţa politică, pentru înţelegerea mecanismelor democraţiei şi a semnificaţiei votului, precum şi creşterea gradului de încredere şi al ataşamentului lor faţă de sistemul pluralist sunt tot atâtea coordonate ale activităţii instituţiei.
Ştiţi care este cel mai interesant comunicat oficial postat vreodată pe site-ul AEP? Iată-l, e de ieri, adică e proaspăt de tot, deşi se referă la alegerile parlamentare de astă-vară:
Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) informează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, a transmis către Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) constatările făcute în alte 9959 de cazuri posibile de vot multiplu la alegerile din 7 iunie 2009 (acelaşi Cod Numeric Personal apărea de două sau mai multe ori în listele electorale).
Aceste cazuri se adaugă celor 1370 transmise anterior IGPR .
AEP precizează că, în momentul de faţă, se mai fac verificări asupra a 2500 de persoane care apar înscrise de două ori fie numai în listele electorale permanente, fie numai în listele electorale suplimentare. (08.12.2009 - Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice)
Adică Autoritatea Electorală Permanentă zice sec că a dovedit şi a dat pe mâna IGP 13.829 „turişti electorali” care au votat de două sau mai multe ori la alegerile europarlamentare de astă-vară!
Se spune că în alegerile prezidenţiale din 6 decembrie diferenţa dintre cei doi candidaţi a fost de 70.048 voturi (alte 138.476 voturi cică au fost „nule”). Ştiţi că diferenţa a fost, de fapt, de numai 35.024 voturi? Pentru că, dacă într-o competiţie procentuală, îl „cadoriseşti” pe un candidat cu un procent, automat celălalt pierde încă unul (diferenţa se dublează - 51-49, 52-48 s.a.m.d.)?
Ştiţi că dacă, să zicem, cei 13.829 „turişti electorali” de astă-vară ar fi votat duminică de doar câte trei ori fiecare (cum le e obiceiul) ar fi putut aduce o diferenţă între cei doi candidaţi nu de 70.084 voturi, ci de 82.974?
S-au furat sau nu alegerile? Vom afla. Sau poate nu.
(Curierul de Ramnic - 9 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/autoritatea-electorala-permanenta-am-infrant-26634/2009-12-09)
Da, s-a întâmplat. N-o acuză niciun partid politic, niciun frustrat, niciun prostănac: acuzaţia vine exact de la Autoritatea Electorală Permanentă. Ce aţi spus, Domnu’ de la Coţofenii din Dos? Nu ştiţi ce e AEP? Păi vă citez chiar de pe site-ul instituţiei: Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie nouă, necesară bunei funcţionări a statului de drept şi a democraţiei. Având baza constituţională în art. 73, alin. 3, lit. a din Constituţia României şi reglementarea legală Legea 373/2004, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Electorale Permanente (Hotărâre nr. 2/19.03.2007 a Parlamentului României), Autoritatea Electorală Permanentă este o structură administrativă de gestionare a procesului electoral doar cu atribuţii tehnice şi de educaţie electorală, vizând afirmarea unei culturi politice a participării, precum şi o angajare lucidă, în cunoştinţă de cauză a cetăţenilor. Crearea unui cadru propice tuturor cetăţenilor pentru redescoperirea participării la viaţa politică, pentru înţelegerea mecanismelor democraţiei şi a semnificaţiei votului, precum şi creşterea gradului de încredere şi al ataşamentului lor faţă de sistemul pluralist sunt tot atâtea coordonate ale activităţii instituţiei.
Ştiţi care este cel mai interesant comunicat oficial postat vreodată pe site-ul AEP? Iată-l, e de ieri, adică e proaspăt de tot, deşi se referă la alegerile parlamentare de astă-vară:
Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) informează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, a transmis către Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) constatările făcute în alte 9959 de cazuri posibile de vot multiplu la alegerile din 7 iunie 2009 (acelaşi Cod Numeric Personal apărea de două sau mai multe ori în listele electorale).
Aceste cazuri se adaugă celor 1370 transmise anterior IGPR .
AEP precizează că, în momentul de faţă, se mai fac verificări asupra a 2500 de persoane care apar înscrise de două ori fie numai în listele electorale permanente, fie numai în listele electorale suplimentare. (08.12.2009 - Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice)
Adică Autoritatea Electorală Permanentă zice sec că a dovedit şi a dat pe mâna IGP 13.829 „turişti electorali” care au votat de două sau mai multe ori la alegerile europarlamentare de astă-vară!
Se spune că în alegerile prezidenţiale din 6 decembrie diferenţa dintre cei doi candidaţi a fost de 70.048 voturi (alte 138.476 voturi cică au fost „nule”). Ştiţi că diferenţa a fost, de fapt, de numai 35.024 voturi? Pentru că, dacă într-o competiţie procentuală, îl „cadoriseşti” pe un candidat cu un procent, automat celălalt pierde încă unul (diferenţa se dublează - 51-49, 52-48 s.a.m.d.)?
Ştiţi că dacă, să zicem, cei 13.829 „turişti electorali” de astă-vară ar fi votat duminică de doar câte trei ori fiecare (cum le e obiceiul) ar fi putut aduce o diferenţă între cei doi candidaţi nu de 70.084 voturi, ci de 82.974?
S-au furat sau nu alegerile? Vom afla. Sau poate nu.
(Curierul de Ramnic - 9 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/autoritatea-electorala-permanenta-am-infrant-26634/2009-12-09)
Triumful mediocrităţii
O spun din capul locului, să nu existe niciun fel de dubii: nici vorbă să pretind că, dacă alegerile ar fi fost câştigate de Mircea Geoană, ar fi curs lapte şi miere (preşedintele n-are atribuţii în furnizarea de astfel de „bunuri şi servicii” şi nici n-o să aibă, oricât ne iluzionăm că e „jucător”) ori că barem s-ar fi întreprins vreun pas decisiv dincolo de rigidele bariere ale mediocrităţii care ne sufocă.
*
Am asistat la nişte alegeri care, pe lângă că nu rezolvă nimic din ceea ce n-a fost rezolvat în ultimii 20 de ani, consacră - pe lângă minciuna şi populismul instituţionalizate tot ca pe vremea lui Ceauşescu - triumful hâd al mediocrităţii. Al unei mediocrităţi care, pe scurt, crede că menirea preşedintelui este:
- să identifice continuu duşmani ai poporului, până-i epuizează de enumerat, scopul unei vieţi ulterioare fiind, probabil, acela de a-i trăsni, fulgerându-i din ochi-i albaştri
- să aibă dreptate, întotdeanuna dreptatea să fie de partea lui, că doar el luptă pentru tine, pentru mine, pentru fabrici şi uzine
- să facă totul cu poporul, pentru popor şi în numele poporului „suveran”
- să se îndoiască tot timpul că mai mulţi oameni - o majoritate parlamentară, de pildă - pot acţiona în litera şi spiritul Constituţiei (niciodată o majoritate nu va acţiona democratic din simplul motiv că în spatele ei vor sta mereu duşmani ai poporului: Adrian Năstase şi corupţii lui de până în 2004; dup-aia „oligarhii” sau „mogulii” stăpâni de „tonomate” - Patriciu, Voiculescu şi Vântu ...apoi „comuniştii” şi cine ştie cine se va mai ivi, în viitorul sinistru care pândeşte după colţ).
*
Dar mai presus de „fleacurile” de mai sus şi de altele asemenea lor, mediocritatea care triumfă oficial e una care ştie că tot ceea ce contează, de fapt, sunt şmecheria, mica bişniţă din care se nasc marile afaceri, tupeul, „şcoala vieţii”, capacitatea de a te „descurca” în orice împrejurare, de a lăsa impresia că şti, vrei, faci, de a fi dibaci în a acumula continuu, cât mai mult, de a te pricepe când şi cum să înjuri cu maximă eficacitate ...de a sfida profesionalismul, în orice domeniu s-ar manifesta el, de a promova întotdeauna non-valoarea, mereu goală-puşcă sau cu capul „gol” (după caz), dar musai înregimentată politic, exact când, cât şi unde trebuie.
Multe au exprimat trista stare de fapt la care mă refer, însă parcă nimic n-a fost mai grăitor decât melodia de largă respiraţie culturală „Să i-o dăm lui Geoană, să i-o dăm în bot!”, care a răsunat ieri-seară în mii de decibeli nu în Ferentarii lui Marean Vanghelie din sectorul 5, ci în Aleea Modrogan nr. 1, Sector 1, Bucureşti.
E o melodie plină de idealuri, pe măsura unor mari ...idealişti.
Să căzniţi... bineeeee!
(Curierul de Ramnic, 8 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/triumful-mediocritatii-26608/2009-12-08)
*
Am asistat la nişte alegeri care, pe lângă că nu rezolvă nimic din ceea ce n-a fost rezolvat în ultimii 20 de ani, consacră - pe lângă minciuna şi populismul instituţionalizate tot ca pe vremea lui Ceauşescu - triumful hâd al mediocrităţii. Al unei mediocrităţi care, pe scurt, crede că menirea preşedintelui este:
- să identifice continuu duşmani ai poporului, până-i epuizează de enumerat, scopul unei vieţi ulterioare fiind, probabil, acela de a-i trăsni, fulgerându-i din ochi-i albaştri
- să aibă dreptate, întotdeanuna dreptatea să fie de partea lui, că doar el luptă pentru tine, pentru mine, pentru fabrici şi uzine
- să facă totul cu poporul, pentru popor şi în numele poporului „suveran”
- să se îndoiască tot timpul că mai mulţi oameni - o majoritate parlamentară, de pildă - pot acţiona în litera şi spiritul Constituţiei (niciodată o majoritate nu va acţiona democratic din simplul motiv că în spatele ei vor sta mereu duşmani ai poporului: Adrian Năstase şi corupţii lui de până în 2004; dup-aia „oligarhii” sau „mogulii” stăpâni de „tonomate” - Patriciu, Voiculescu şi Vântu ...apoi „comuniştii” şi cine ştie cine se va mai ivi, în viitorul sinistru care pândeşte după colţ).
*
Dar mai presus de „fleacurile” de mai sus şi de altele asemenea lor, mediocritatea care triumfă oficial e una care ştie că tot ceea ce contează, de fapt, sunt şmecheria, mica bişniţă din care se nasc marile afaceri, tupeul, „şcoala vieţii”, capacitatea de a te „descurca” în orice împrejurare, de a lăsa impresia că şti, vrei, faci, de a fi dibaci în a acumula continuu, cât mai mult, de a te pricepe când şi cum să înjuri cu maximă eficacitate ...de a sfida profesionalismul, în orice domeniu s-ar manifesta el, de a promova întotdeauna non-valoarea, mereu goală-puşcă sau cu capul „gol” (după caz), dar musai înregimentată politic, exact când, cât şi unde trebuie.
Multe au exprimat trista stare de fapt la care mă refer, însă parcă nimic n-a fost mai grăitor decât melodia de largă respiraţie culturală „Să i-o dăm lui Geoană, să i-o dăm în bot!”, care a răsunat ieri-seară în mii de decibeli nu în Ferentarii lui Marean Vanghelie din sectorul 5, ci în Aleea Modrogan nr. 1, Sector 1, Bucureşti.
E o melodie plină de idealuri, pe măsura unor mari ...idealişti.
Să căzniţi... bineeeee!
(Curierul de Ramnic, 8 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/triumful-mediocritatii-26608/2009-12-08)
Preşedintele a murit. Trăiască Preşedintele!
Update sambata, 5 decembrie 2009:
Prin gestul deloc inteligent de a se vedea cu controversatul Sorin Ovidiu Vantu (mai ales in seara/ noaptea de dinaintea confruntarii finale), Mircea Geoana a anulat parte din marile eforturi de campanie ale multor - poate prea multor! - oameni de buna-credinta din aceasta tara.
Pentru ca sunt inca departe de a fi convins ca asta va determina, insa, o victorie a lui Traian Basescu, conchid ca lupta se va da maine nu intre inger si demon, ci mai degraba intre un elementar (si naiv) bun-simt si un profund vid dureros, cu exagerate pretentii de normalitate si de incadrare in litera si spiritul Constitutiei si in ratiunea de a exista a tuturor legilor scrise si nescrise ale democratiei...
Cu maxim regret si mare, mare, repulsie pentru tot ceea ce constat ca se intimpla: maine se confrunta un mare rau cu un rau clar mai mic (si, sper, mult mai putin ticalos; sau ticalosit, ca e totuna).
Valentin Smedescu
____________________
Opinia din 3 decembrie:
„Am avut privilegiul de a fi ales preşedinte” este cea mai onestă, cea mai sinceră şi - după părerea mea - cea mai inteligentă propoziţie spusă aseară de Traian Băsescu, în finala electorală cu Mircea Geoană. Că preşedintele pe final de mandat a folosit trecutul („am avut”) şi nu prezentul („am”) mi s-a părut o formulare de maxim bun simţ, însă cred că a fost vorba doar de o întâmplare.
Când scriu, nu s-au consumat decât cca 80 de minute din confruntare, însă mi-am format o părere:
- am văzut, întâi de toate, un Traian Băsescu vorbind de parcă acum candida pentru prima dată la Preşedinţia României, şi nu ca un om care are ce spune după cinci ani de mandat (cea mai “tare” găselniţă mi s-a părut cea cu satul din care trebuie să plece produse gata fabricate sau semi-preparate, „şi nu lapte”; pe-asta ne-a spus-o şi în 2004 şi probabil ne-ar spune-o şi în 2012, daca ar mai putea).
- l-am auzit perorând aceleaşi populisme ieftine, care ţin poate la oameni care muncesc, nu gândesc (ori nu muncesc, însă „fac bani” mai mulţi decât milioane de semeni care trudesc cinstit)
- am constatat aceeaşi agresivitate, aceeaşi intoleranţă, aceeaşi dorinţă de a ţine sub control, însă nu o puternică flotă comercială (nu sariti, nu e o aluzie!), de pildă, ci o biată plută de pescuit pe gârla satului;
- dar mai presus de toate, am văzut un preşedinte încă în funcţie care ne-a condus cinci ani fără să aibă habar (sau se preface că nu are habar) că într-o democraţie, chiar tânără şi necoaptă ca a noastră, Guvernul nu poate fi format de preşedinte, ci de o majoritate parlamentară, că Guvernul nu-i este subordonat preşedintelui, ci dă socoteală Parlamentului şi, în fine, că preşedintele nu este un vechil peste toate cele, inclusiv peste râul şi ramul ţării.
Referitor la contracandidatul lui Traian Băsescu, nu pot spune decât că - până la închiderea ediţiei ziarului nostru - Mircea Geoană nu m-a şocat cu nicio stridenţă, cu nicio idee antidemocratică şi, în general, a vorbit aşa cum trebuie să vorbească orice politician contemporan. A avut abordari strategige, generale, pe teme de maxim interes pentru români. Culmea, mi-a părut debusolat nu de întrebări sau abordări dificile, ci de banalităţi precum numele institutului care a decretat că avem cel mai prost program anticriză. Nu a fost în stare să răspundă nici măcar „la derută”, că nu contează cine a spus acel mare adevăr ...că nu contează culoarea pisicii, ci important e ca ea să prindă şoareci...
Una peste alta, aseară preşedintele a murit. Trăiască preşedintele!
(Curierul de Ramnic, 5 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/presedintele-a-murittraiasca-presedintele-26528/2009-12-06)
Prin gestul deloc inteligent de a se vedea cu controversatul Sorin Ovidiu Vantu (mai ales in seara/ noaptea de dinaintea confruntarii finale), Mircea Geoana a anulat parte din marile eforturi de campanie ale multor - poate prea multor! - oameni de buna-credinta din aceasta tara.
Pentru ca sunt inca departe de a fi convins ca asta va determina, insa, o victorie a lui Traian Basescu, conchid ca lupta se va da maine nu intre inger si demon, ci mai degraba intre un elementar (si naiv) bun-simt si un profund vid dureros, cu exagerate pretentii de normalitate si de incadrare in litera si spiritul Constitutiei si in ratiunea de a exista a tuturor legilor scrise si nescrise ale democratiei...
Cu maxim regret si mare, mare, repulsie pentru tot ceea ce constat ca se intimpla: maine se confrunta un mare rau cu un rau clar mai mic (si, sper, mult mai putin ticalos; sau ticalosit, ca e totuna).
Valentin Smedescu
____________________
Opinia din 3 decembrie:
„Am avut privilegiul de a fi ales preşedinte” este cea mai onestă, cea mai sinceră şi - după părerea mea - cea mai inteligentă propoziţie spusă aseară de Traian Băsescu, în finala electorală cu Mircea Geoană. Că preşedintele pe final de mandat a folosit trecutul („am avut”) şi nu prezentul („am”) mi s-a părut o formulare de maxim bun simţ, însă cred că a fost vorba doar de o întâmplare.
Când scriu, nu s-au consumat decât cca 80 de minute din confruntare, însă mi-am format o părere:
- am văzut, întâi de toate, un Traian Băsescu vorbind de parcă acum candida pentru prima dată la Preşedinţia României, şi nu ca un om care are ce spune după cinci ani de mandat (cea mai “tare” găselniţă mi s-a părut cea cu satul din care trebuie să plece produse gata fabricate sau semi-preparate, „şi nu lapte”; pe-asta ne-a spus-o şi în 2004 şi probabil ne-ar spune-o şi în 2012, daca ar mai putea).
- l-am auzit perorând aceleaşi populisme ieftine, care ţin poate la oameni care muncesc, nu gândesc (ori nu muncesc, însă „fac bani” mai mulţi decât milioane de semeni care trudesc cinstit)
- am constatat aceeaşi agresivitate, aceeaşi intoleranţă, aceeaşi dorinţă de a ţine sub control, însă nu o puternică flotă comercială (nu sariti, nu e o aluzie!), de pildă, ci o biată plută de pescuit pe gârla satului;
- dar mai presus de toate, am văzut un preşedinte încă în funcţie care ne-a condus cinci ani fără să aibă habar (sau se preface că nu are habar) că într-o democraţie, chiar tânără şi necoaptă ca a noastră, Guvernul nu poate fi format de preşedinte, ci de o majoritate parlamentară, că Guvernul nu-i este subordonat preşedintelui, ci dă socoteală Parlamentului şi, în fine, că preşedintele nu este un vechil peste toate cele, inclusiv peste râul şi ramul ţării.
Referitor la contracandidatul lui Traian Băsescu, nu pot spune decât că - până la închiderea ediţiei ziarului nostru - Mircea Geoană nu m-a şocat cu nicio stridenţă, cu nicio idee antidemocratică şi, în general, a vorbit aşa cum trebuie să vorbească orice politician contemporan. A avut abordari strategige, generale, pe teme de maxim interes pentru români. Culmea, mi-a părut debusolat nu de întrebări sau abordări dificile, ci de banalităţi precum numele institutului care a decretat că avem cel mai prost program anticriză. Nu a fost în stare să răspundă nici măcar „la derută”, că nu contează cine a spus acel mare adevăr ...că nu contează culoarea pisicii, ci important e ca ea să prindă şoareci...
Una peste alta, aseară preşedintele a murit. Trăiască preşedintele!
(Curierul de Ramnic, 5 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/presedintele-a-murittraiasca-presedintele-26528/2009-12-06)
Există viaţă şi după alegerile prezidenţiale!
Nu s-a anunţat nimic în legătură cu un inevitabil sfârşit al lumii pentru duminică, 6 decembrie; prin urmare - teoretic, dar şi practic - sunt întrunite toate condiţiile să existe viaţă şi de săptămâna viitoare încolo. Deşi am această certitudine, constat - de la zi la zi, de la oră la oră şi chiar de la minut la minut - stări de fapt care mă bulversează complet şi mă lasă pur şi simplu fără grai: toţi sau aproape toţi actorii politici ai uneia dintre părţile implicate în marea încleştare electorală, ca şi susţinătorii acestora (inclusiv din media), se comportă de parcă planeta îşi trăieşte ultimele zile, iar ei au primit garanţii ferme în ceea ce priveşte statutul lor de unici şi fericiţi supravieţuitori!
E inutil să intru în prea multe amănunte şi nu-mi permite nici spaţiul. Mă rezum să vă prezint constatarea mea tristă că dacă de undeva, de acolo, de sus, vine un ordin (n-am motive a crede că ar fi vorba de rugăminţi) - care le comandă să susţină in corpore că Pământul e pătrat, că Luna luminează, de fapt, Soarele ori că smochinele sunt portocalii, ei bine, asta vor susţine oamenii în cauză, cu fanatism dus dincolo de extrem.
Poate am eu un simţ al umorului mai dezvoltat, poate la fel de dezvoltat îmi este şi simţul ridicolului ...însă, vă rog să mă credeţi că, de multe ori, mă bufneşte efectiv râsul, provocat de ceea ce-mi văd ochii şi de ceea ce-mi aud urechile (la TV, mă refer).
În urmă cu exact 20 de ani, când aveam fix jumătatea vârstei de acum, am văzut - la intrarea în Piaţa Ostroveni - gărzi mixte formate dintr-un poliţist, un para-militar în uniformă gen PTAP şi doi „oameni ai muncii”. „Păzesc comunismul!” - m-am amuzat de unul singur.
Alaltăieri am văzut ceva şi mai dihai decât în urmă cu două decenii: „oameni liberi” protestând „spontan”, „democratic”, „anticomunist” în „diferite oraşe ale ţării”, nu împotriva Puterii, ci împotriva unui gest al Opoziţiei, care mie nu mi s-a părut şi nu mi se pare nici pe departe în neregulă sau antidemocratic...
Oameni buni! Vă repet (şi vă rog) să nu uităm ideea centrală a acestor rânduri: există viaţă şi de duminică încolo! Măcar în aceste ultime trei zile de campanie, nu vă mai lăsaţi prostiţi, nu mai faceţi pe proştii şi nu-i mai trataţi ca pe proşti pe cei de la care aşteptaţi voturi! Campaniile electorale vin şi se duc - se va duce şi această cea mai ticăloasă campanie, mai infamă decât îşi putea imagina o minte foarte bolnavă. Oricum, inevitabil, rămâneţi/ rămânem cu foarte multe probleme nerezolvate, cu bugete insuficiente, cu poliţe de plătit, cu alte schimbări, (poate tot abuzive) şi cu şi mai mari semne de întrebare, cu retractări, detractări şi aruncarea pisicii direct în braţele celui ce pierde - a şi pierdut! - iremediabil partida...
(Curierul de Ramnic, 3 decembrie 2009 - http://ramnic.ro/articole/exista-viata-si-dupa-alegerile-prezidentiale-26503/2009-12-03)
E inutil să intru în prea multe amănunte şi nu-mi permite nici spaţiul. Mă rezum să vă prezint constatarea mea tristă că dacă de undeva, de acolo, de sus, vine un ordin (n-am motive a crede că ar fi vorba de rugăminţi) - care le comandă să susţină in corpore că Pământul e pătrat, că Luna luminează, de fapt, Soarele ori că smochinele sunt portocalii, ei bine, asta vor susţine oamenii în cauză, cu fanatism dus dincolo de extrem.
Poate am eu un simţ al umorului mai dezvoltat, poate la fel de dezvoltat îmi este şi simţul ridicolului ...însă, vă rog să mă credeţi că, de multe ori, mă bufneşte efectiv râsul, provocat de ceea ce-mi văd ochii şi de ceea ce-mi aud urechile (la TV, mă refer).
În urmă cu exact 20 de ani, când aveam fix jumătatea vârstei de acum, am văzut - la intrarea în Piaţa Ostroveni - gărzi mixte formate dintr-un poliţist, un para-militar în uniformă gen PTAP şi doi „oameni ai muncii”. „Păzesc comunismul!” - m-am amuzat de unul singur.
Alaltăieri am văzut ceva şi mai dihai decât în urmă cu două decenii: „oameni liberi” protestând „spontan”, „democratic”, „anticomunist” în „diferite oraşe ale ţării”, nu împotriva Puterii, ci împotriva unui gest al Opoziţiei, care mie nu mi s-a părut şi nu mi se pare nici pe departe în neregulă sau antidemocratic...
Oameni buni! Vă repet (şi vă rog) să nu uităm ideea centrală a acestor rânduri: există viaţă şi de duminică încolo! Măcar în aceste ultime trei zile de campanie, nu vă mai lăsaţi prostiţi, nu mai faceţi pe proştii şi nu-i mai trataţi ca pe proşti pe cei de la care aşteptaţi voturi! Campaniile electorale vin şi se duc - se va duce şi această cea mai ticăloasă campanie, mai infamă decât îşi putea imagina o minte foarte bolnavă. Oricum, inevitabil, rămâneţi/ rămânem cu foarte multe probleme nerezolvate, cu bugete insuficiente, cu poliţe de plătit, cu alte schimbări, (poate tot abuzive) şi cu şi mai mari semne de întrebare, cu retractări, detractări şi aruncarea pisicii direct în braţele celui ce pierde - a şi pierdut! - iremediabil partida...
(Curierul de Ramnic, 3 decembrie 2009 - http://ramnic.ro/articole/exista-viata-si-dupa-alegerile-prezidentiale-26503/2009-12-03)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)