UPU/ SJU Vâlcea are grave probleme structurale, de cultură profesională și organizațională, la care se adaugă lipsa de personal și stresul extrem...

- am experimentat și eu pe viu, azi-după amiază, cum poți muri la coada de la ușa pe care scrie ,,Urgențe minore”...

Am ajuns la Spitalul Județean de Urgență Vâlcea (ca în multe alte dăți din ultimii peste 30 ani) din cauze care pot ține (sau nu) de o afecțiune rară, cu care însă genomul meu a fost ,,binecuvântat”: alergia Alfa Gal (sau Alpha-Gal/ o alergie întârziată, în sensul că apare la 4-6 ore după consumul de carne/ derivate de mamifer - aşa numita "carne roşie)". Însă nu contează cauza pentru care am ajuns la spital - pun mai jos link către ceea ce am scris în 2015, referitor la ,,alergia mea” (ca o paranteză, nu am ajuns la Urgențe pentru că nu am respectat ,,dieta”, ci din motive pe care încă nu le pot desluși; îmi spălam mașina la spălătorie, când am simțit începutul).

Cu urticarie în curs de generalizare pe tot corpul, așadar, trec de Triaj chiar repede, după ce mi se iau parametrii - rețin că saturația e normală, însă ,,cifra mare” a tensiunii depășește 170. Surprinzător, întrucât la toate episoadele precedente, tensiunea ,,mare” se prăbușea brusc sub 80, chiar sub 60 și în câteva rânduri s-a dus către zero, iar tensiunea mea în mod obișnuit nu oscilează aproape niciodată de la 120/ 60 ( max. 70).

Sunt îndrumat ,,pe linia verde” către ,,ultima ușă pe dreapta”, la ,,Urgențe minore”, unde iar găsesc zeci de persoane la coadă - pe băncuțe, în cărucioare, în picioare pe lângă zid - vârstnici, tineri, femei cu copii etc.
Mă pun pe așteptat, mâncărimea de piele (care se îngroașă și se înroșește tot mai vizibil) e tot mai nesuferită și încep să simt și ,,nodul în gât” (pe care îl cunosc atât de bine!; la fel ca pe ,,întunericul” care acoperă vederea, dinspre periferic), ce precedă îngreunarea/ blocarea progresivă a respirației.
După un timp, vine soția să îmi aducă apă (o rugasem să cumpere de la poartă, mă ardea tare gâtul) și când mă vede tot cu fișa în mână, trece val-vârtej printre pacienții mai înghesuiți spre ușă (îmi ia hârtia întocmită la Triaj), ciocănește și intră direct, se scuză și spune că sunt în situație gravă, că sunt la un pas de șoc anafilactic, că am trecut de multe ori prin asta și imploră să fiu tratat.
Imi e rușine, mă gândesc că poate cineva crede că ne prefacem, însă tot eu îmi spun că ar trebui să luăm atitudine toți, mereu, nu doar când suntem în pericol iminent; dar, pe de altă parte, unde am ajunge procedând astfel?