Alături de „Legea salarizării unice”, cu mare cotcodac a fost adoptată „Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia European şi Fondul Monetar Internaţional”
Poate vă amintiţi cu cât aplomb combătea premierul Emil Boc, o dată cu „pensiile nesimţite”, şi salariile la fel de nesimţite „din agenţii”, cu care se va termina după promulgarea legii etc. şi bla-bla-bla.
Am citit şi eu, ieri, actul normativ cu titlul cel lung de mai sus, deja promulgat. Ştiţi care este cea mai mare tragedie? În afară de desfiinţarea şi restructurarea unor agenţii cu adevărat mari consumatoare de fonduri publice, este desfiinţat sau restructurat (prin disponibilizări masive) şi prin comasare sub altă „pălărie” un lung pomelnic de instituţii care numai supra-dimensionate d.p. d.p.v. al organigramei nu sunt şi în care numai „salarii nesimţite” nu se poate susţine că există.
De pildă:
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare (finanţată până în prezent integral din venituri proprii, ea va fi finanţată de acum încolo de Guvern, ca şi alte instituţii „reorganizate”!!!); Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor; Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni; Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării; Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică; Arhivele Naţionale; Centrele regionale de formare continuă pentru administraţia publica locală; Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice; Institutul Naţional de Cercetare în Domeniul Conservării şi Restaurării; Oficiul Român pentru Drepturile de Autor; Institutul de Memorie Culturală; Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România; Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate; Institutul Diplomatic Român; Centrul Român pentru Promovarea Comerţului; Institutul Limbii Române; Comisia Naţională a României pentru UNESCO; Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină "Grigore Antipa"; Institutul Naţional de Cercetare; Biroul Român de Metrologie Legală; Institutul de Sănătate Publică Iaşi; Institutul de Sănătate Publică „Prof. dr. Iuliu Moldovan” Cluj-Napoca; Centrul de Sănătate Publică Târgu Mureş; Centrul de Sănătate Publică Sibiu; Centrul de Consultanţă pentru Programe Culturale Europene; Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii; Centrul European de Cultură din Sinaia; Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc; Centrul Naţional al Cinematografiei; Centrul Naţional al Dansului; Administraţia Fondului Cultural Naţional s.a.m.d.
Multe dintre organismele şi instituţiile de mai sus şi multe altele, neenumerate, s-au autofinanţat până în prezent, deci nici nu se pune problema că au grevat Bugetul Statului cu „salarii nesimţite”.
Multe altele, după cum se observă, sunt din domenii precum Cultura, Cercetarea, Sănătatea, în care se ştie cam ce fel de salarii profund „anti-româneşti” există.
Şi atunci? Care este raţiunea pentru care - sub pretextul desfiinţării „salariilor nesimţite din agenţii” - sunt aruncaţi pe drumuri 9.000 de bugetari cu nimic sau aproape nimic diferiţi de ceilalţi bugetari? Şi de ce acum, în plină criză, şi de locuri de muncă, şi de posibilităţi de a li se acorda o minimă formă de protecţie socială, până îşi găsesc, eventual, o slujbă?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 6 noiembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
duminică, 15 noiembrie 2009
Cum am ratat ocazia sa devin turist mitingist pedelist
Ieri, in jur de ora 13.00, am primit un telefon de pe un numar pe care nu il aveam in agenda. Pentru ca eram in toiul unei expuneri si asupra mea erau atintite cateva zeci de perechi de ochi, am raspuns scurt si - fara sa-i las ragaz interlocutorului sa spuna ceva - am zis iute ca nu pot vorbi, insa voi suna eu la acel numar cat de repede pot. Am putut sa telefonez peste cca o jumatate de ora si a raspuns imediat o doamna cu voce suava. Mi-a marturisit ca nu dansa ma sunase, de fapt, mai devreme, ci fiica. Doamne, apara! - imi zic. Si ce treaba are fiica dumneavoastra cu mine? Pai vrea sa va invite duminica la Craiova... Ce sa fac eu la Craiova cu fiica doamnei? - mi-a trecut iute prin cap si poate ca mi-ar mai fi trecut si altele, daca doamna cu care dialogam nu ar fi facut in timp util o precizare deosebit de importanta, care m-a readus in realitate: la Craiova, la miting... face PD-L un miting mare... dar o sa va sune fiica mea peste o ora, daca nu va deranjeaza. Nu ma deranjeaza, doamna, abia astept.
In fine, sa n-o lungesc, nu trece ora si ma suna fiica. Se prezinta frumos, ca si mama, si ma intreaba fara niciun preludiu daca merg duminica la miting, la Craiova. Ce sa fac eu la un miting, PD-L sau nePeDeLe? - imi venea sa o intreb (la fel cum imi venise sa o intreb si pe mama), insa se vede treaba ca una gandeam si alta spuneam, pentru ca m-am auzit intreband, la randu-mi, suav: E un miting mare, nu? Adica unul regional? Vine si domnul Presedinte? Da, va fi un miting foarte mare, vine domnul Presedinte, m-a asigurat fiica. Da', da eu nu pot, duminica lucrez ...nu stiu daca pot sa fac schimb de tura, m-am pomenit indrugand (sincer, m-am minunat si eu de unde s-a iţit ideea asta cu tura, pentru ca n-am lucrat niciodata in schimburi). Va pot lasa un numar de telefon la care sa ma sunati daca reusiti sa rezolvati cu serviciul? Desigur... o sa va sun imediat ce rezolv cu schimbul de tura, iar daca nu se va putea sub nicio forma, ma voi uita cu nesat la TV, sa vad mitingul ... dar as vrea sa stiti inca de pe acum ca sunt alaturi de dumneavoastra si de domnul Presedinte! - m-am mai pomenit vorbind "ca televizorul". Din frumoasa reactie vocala a fiicei am dedus ca am facut-o foarte-foarte fericita si deosebit de optimista.
Asta a fost ... si m-am marturisit public aici pentru a-mi spala pacatul minciunii din conversatia cu fiica; iar pentru ca tacamul sa fie complet si lucrurile cat se poate de clare, as adauga la conversatia cu fiica (si mama) urmatoarele:
Domnisoara, Doamna, cel pentru care este organizat "marele miting" de la Craiova nu merita nici cat negru sub unghie cheltuielile si efortul transportului a mii de oameni, din toata regiunea Olteniei, catre orasul vechii "Bănii" si retur.
Cel despre care vorbim a inselat asteptarile a milioane de oameni - printre care ma numar si eu - si continua sa dezamageasca in cel mai jalnic si penibil hal din toate cate sunt posibile; ma simt deosebit de frustrat ca n-am timp si spatiu sa scriu si sa vorbesc la infinit despre sansa ratata a lui Traian Basescu...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 26 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
In fine, sa n-o lungesc, nu trece ora si ma suna fiica. Se prezinta frumos, ca si mama, si ma intreaba fara niciun preludiu daca merg duminica la miting, la Craiova. Ce sa fac eu la un miting, PD-L sau nePeDeLe? - imi venea sa o intreb (la fel cum imi venise sa o intreb si pe mama), insa se vede treaba ca una gandeam si alta spuneam, pentru ca m-am auzit intreband, la randu-mi, suav: E un miting mare, nu? Adica unul regional? Vine si domnul Presedinte? Da, va fi un miting foarte mare, vine domnul Presedinte, m-a asigurat fiica. Da', da eu nu pot, duminica lucrez ...nu stiu daca pot sa fac schimb de tura, m-am pomenit indrugand (sincer, m-am minunat si eu de unde s-a iţit ideea asta cu tura, pentru ca n-am lucrat niciodata in schimburi). Va pot lasa un numar de telefon la care sa ma sunati daca reusiti sa rezolvati cu serviciul? Desigur... o sa va sun imediat ce rezolv cu schimbul de tura, iar daca nu se va putea sub nicio forma, ma voi uita cu nesat la TV, sa vad mitingul ... dar as vrea sa stiti inca de pe acum ca sunt alaturi de dumneavoastra si de domnul Presedinte! - m-am mai pomenit vorbind "ca televizorul". Din frumoasa reactie vocala a fiicei am dedus ca am facut-o foarte-foarte fericita si deosebit de optimista.
Asta a fost ... si m-am marturisit public aici pentru a-mi spala pacatul minciunii din conversatia cu fiica; iar pentru ca tacamul sa fie complet si lucrurile cat se poate de clare, as adauga la conversatia cu fiica (si mama) urmatoarele:
Domnisoara, Doamna, cel pentru care este organizat "marele miting" de la Craiova nu merita nici cat negru sub unghie cheltuielile si efortul transportului a mii de oameni, din toata regiunea Olteniei, catre orasul vechii "Bănii" si retur.
Cel despre care vorbim a inselat asteptarile a milioane de oameni - printre care ma numar si eu - si continua sa dezamageasca in cel mai jalnic si penibil hal din toate cate sunt posibile; ma simt deosebit de frustrat ca n-am timp si spatiu sa scriu si sa vorbesc la infinit despre sansa ratata a lui Traian Basescu...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 26 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Şansa vieţii lui Traian Băsescu
După ce - joia şi vinerea trecută - am folosit aceeaşi formulare cu referire la Mircea Geoană şi Crin Antonescu, e vremea să scriu despre şansa vieţii lui Traian Băsescu.
Ei bine, nu pot nicicum să spun despre Traian Băsescu că-şi joacă în această campanie electorală şansa vieţii, dintr-un motiv cât se poate de simplu: Traian Băsescu şi-a jucat deja şansa vieţii, şi încă vreme de cinci ani, cât a deţinut funcţia de preşedinte al României. Şi-a jucat-o prost, a ratat-o, a compromis-o, a irosit-o, şi-a bătut joc de ea sau cum vreţi să mai formulaţi:
- venit la putere pe fondul votului negativ îndreptat, în 2004, împotriva PSD şi a candidatului său, Adrian Năstase;
- a denunţat pe bună dreptate, însă complet zadarnic, „sistemul ticăloşit”; acum e tot mai evident că a formulat acest „denunţ” doar pentru a avea un argument solid pentru care revendica Puterea;
- a promis o autentică luptă împotriva corupţiei, încununată de ţepe în Piaţa Victoriei, dar a transformat lupta împotriva corupţiei într-o luptă pentru orice afacere - de regulă cu bani publici - în care nu erau (încă) implicaţi exponenţii clientelei cercului lui de interese şi cercului lui de partid; în cele din urmă, a reuşit să înlocuiască ceea ce înainte se numea „mafia PSD” cu ceea ce acum se numeşte „mafia PD-L”;
- s-a implicat nu doar ilegal şi imoral, ci şi complet anapoda, de cele mai multe ori complet ilogic în facerea şi desfacerea de guverne, facerea şi desfacerea de dosare, numirea şi răsnumirea în funcţii a unor fideli şi viitori fideli etc.;
- şi-a făcut un prost renume băgându-se în tot şi în toate, de cele mai multe ori precum musca în lapte, fără nicio abilitare legală, fără nicio logică, parcă fără niciun discernământ;
- s-a comportat ca şi cum „fişa postului” înaltei demnităţi de şef al statului ar fi obligat ca ocupantul ei să fie necioplit, să bea, să hăhăie, să behăie (în cârciumă cu Becali, după care să urce la volan) şi să se bată pe burtă cu toată plebea - inclusiv cu mari interlopi ai unei anume minorităţi -, cu orice prilej ivit ori inventat;
- şi-a bătut joc (şi îşi bate în continuare) de un prim-ministru ca Emil Boc, care, chiar dacă nu ar fi strălucit, ar fi putut fi un premier bunişor, însă niciodată în fruntea unei cârdăşii care include tripleta (unii zic triada) Blaga-Berceanu-Videanu;
- şi-a bătut joc de instituţia consilierului şi de cea a şefului cancelariei, luându-şi-o aproape pe Elena Udrea, folosind-o ca „trompetă”, numind-o apoi ministru, întâi peste un minister, apoi peste două, după ce tocmai fusese demisă odată cu întreg Guvernul;
- a girat, tot pentru o funcţie de ministru, pe Monica Iacob Ridzi şi şi-a încununat opera de „numiri” punându-şi fiica întâi secretar general al Organizaţiei de Tineret a PD-L, apoi direct europarlamentar;
- şi-a bătut joc de propriul partid şi de munca de multe ori onestă a multor membri ai săi, într-o manieră de ne-i-ma-gi-nat (nu am loc să dezvolt, prin urmare mă voi referi numai la una dintre recentele mari „greşeli” făcute de Traian Băsescu: după ce a spus la Radio România că în 7 decembrie, indiferent dacă va câştiga sau nu alegerile, va dizolva Parlamentul, toţi liderii de frunte ai PD-L s-au simţit datori să întărească ceea ce a zis preşedintele, poezia fiind „aşa e normal” etc., deşi oricine ştie că asta ar fi profund anti-constituţional; a doua zi, cu seninătate, dându-şi seama că totuşi e prea de tot ceea ce susţinuse, Traian Băsescu a întors-o exact la 180 de grade; liderii PD-L n-au mai putut retracta ce susţinuseră şi au rămas în ofsaid, într-un penibil absolut);
- „a interpretat” mereu Constituţia într-o manieră nu doar profund ilegală, ci şi într-una care insultă deosebit de grav inteligenţa românilor, considerându-i - la grămadă, deopotrivă - fie slugile lui din PD-L, fie proşti „de bubuie”;
- ultima mare ticăloşie, organizarea referendumului pentru un Parlament unicameral „mai mic” nu este decât o diversiune ordinară, în scop de a abate atenţia de la eşecul total al mandatului prezidenţial care tocmai se încheie;
- şi-a bătut joc de aşteptările poporului care l-a susţinut la referendumul de demitere a sa şi de speranţele că vom scăpa de minciună, demagogie şi populism ieftin...
...şi poate mai presus de toate, şi cu asta închei, ca un corolar, Traian Băsescu ne-a făcut să constatăm că se poate şi mai rău decât pe vremea PSD - pe care îl consideram răul absolut în materie de Putere absolută care corupe absolut - şi chiar a PCR, care niciodată n-ar fi numit în posturi cheie de reprezentare naţională sau internaţională paraşutele pe care le vedem acum, puse în toate poziţiile, oficiale şi neoficiale...
În turul II - dacă Traian Băsescu se califică, ceea ce mie mi s-ar părea complet anormal - votez împotriva lui, cu Crin Antonescu sau Mircea Geoană, după caz.
Dacă ar fi să-mi bat şi eu joc, aş spune că sunt în stare să votez până şi cu Becali sau Vadim, pentru ca balamucul să fie total şi recunoscut oficial.
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima dată în 26 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Şansa vieţii lui Crin Antonescu
„A copilărit într-o casă aflată într-o curte mare, unde mai locuiau încă 12 familii. Construcţiile, acum naţionalizate, fuseseră făcute în perioada interbelică de proprietarul unei fabrici de covrigi, pentru angajaţii lui. «Era acolo o lume foarte colorată, un fel de Românie în miniatură. Şoferi, profesori, muncitori, casnice, români, bulgari, lipoveni... Şi apa şi instalaţiile sanitare erau în curte. Pentru adulţi era un adevărat infern, gălăgia nu se oprea aproape niciodată, dar pentru copii era un paradis. Curtea avea trei ieşiri, te puteai juca în voie şi puteai scăpa uşor cu fuga ori de câte ori scoteai din sărite pe cineva» Va locui acolo până în 1977, când casele au fost demolate.” (fragment din biografia a lui Crin Antonescu)
*
Crin Antonescu, preşedintele PNL, candidează cu şanse reale la Preşedinţia României. Îl recomandă pentru cea mai înaltă funcţie în stat profilul de intelectual, abilităţile de excelent orator, îndelungata experienţă parlamentară (1992-prezent) şi cea de ministru al Tineretului şi Sportului (1997-2000 - deşi a fost acuzat că „nu a făcut nimic ca ministru”, renta viageră pentru sportivii de performanţă care există până astăzi şi mărirea spectaculoasă a baremurilor de premiere pentru marii sportivi - pe deplin meritate! - datează din timpul ministeriatului lui Crin Antonescu), timpul îndelungat în care a fost lider de grup parlamentar al partidului său...
Îl recomandă, de asemenea, modul deosebit de elegant în care a câştigat preşedinţia Partidului Naţional Liberal, în competiţie cu fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu; contează mult, desigur, susţinerea unui partid nu la de mare precum PSD, însă care are un electorat al lui, de bază, care va vota „cu liberalii” până va închide ochii...
Şi mai mult, poate, decât cele de mai sus, pe Crin Antonescu îl recomandă pentru Preşedinţia României modul excelent în care a reuşit să coaguleze în jurul său toată actuala Opoziţie din Parlament, convingând-o să-i susţină propunerile, atât în privinţa moţiunii de cenzură care a doborât Guvernul, a propunerii ca premier lui Klaus Johannis etc. (merite incontestabile are, aici, şi celălalt candidat important al Opoziţiei - Mircea Geoană).
Întrucât nu a avut şi nu are afaceri, locuieşte la bloc ca tot orăşeanul „simplu” s.a.m.d., puţine lucruri i s-ar putea reproşa în campanie lui Crin Antonescu: repetarea a doi ani de facultate, „chiulul” din Parlament şi susţinerea de care se bucură din partea lui Dinu Patriciu.
Mie, unuia, mi s-au părut cât se poate de plauzibile explicaţiile lui Crin Antonescu, referitoare la repetarea anilor II şi IV de facultate: el şi doi sau trei prieteni s-au hotărât pur şi simplu să repete anul II, deşi în sesiunea din iarnă trecuseră toate examenele cu notă maximă; „Acest lucru se poate verifica in foaia matricola” - a spus Antonescu, şi nu mă îndoiesc că va fi verificat de cine e interesat. Anul IV, Crin Antonescu susţine că l-a repetat pentru că tocmai se căsătorise; a vrut să evite o repartizare cine ştie pe unde, preferând să devină absolvent o dată cu soţia. Explicaţiile sunt susţinute de faptul că, în 1978, Crin Antonescu a câştigat locul I la Olimpiada Naţională la Istorie, iar în anul următor a intrat al doilea la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este acesta un profil de repetent?
Referitor la chiulul dintr-un Parlament a cărui activitate normală a fost excepţia, şi nu regula, imputarea mi se pare cel puţin bizară, iar a-l acuza pe Crin Antonescu că e susţinut de Dinu Patriciu mi se pare dovada supremă că „Noi nu ne vindem ţara!” e încă dureros de actual...
În această toamnă, în alegerile prezidenţiale, Crin Antonescu îşi joacă şansa vieţii lui şi joacă şansa vieţii intelectualului român, mai obidit decât ţăranul şi muncitorul român tocmai pentru că are şi alt gen de aspiraţii şi idealuri decât cele strict pământeşti. Şi asta, fără a se considera omul providenţial...
În turul I al alegerilor prezidenţiale, Crin Antonescu are votul meu necondiţionat; la fel şi în turul II, dacă se califică.
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 23 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
*
Crin Antonescu, preşedintele PNL, candidează cu şanse reale la Preşedinţia României. Îl recomandă pentru cea mai înaltă funcţie în stat profilul de intelectual, abilităţile de excelent orator, îndelungata experienţă parlamentară (1992-prezent) şi cea de ministru al Tineretului şi Sportului (1997-2000 - deşi a fost acuzat că „nu a făcut nimic ca ministru”, renta viageră pentru sportivii de performanţă care există până astăzi şi mărirea spectaculoasă a baremurilor de premiere pentru marii sportivi - pe deplin meritate! - datează din timpul ministeriatului lui Crin Antonescu), timpul îndelungat în care a fost lider de grup parlamentar al partidului său...
Îl recomandă, de asemenea, modul deosebit de elegant în care a câştigat preşedinţia Partidului Naţional Liberal, în competiţie cu fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu; contează mult, desigur, susţinerea unui partid nu la de mare precum PSD, însă care are un electorat al lui, de bază, care va vota „cu liberalii” până va închide ochii...
Şi mai mult, poate, decât cele de mai sus, pe Crin Antonescu îl recomandă pentru Preşedinţia României modul excelent în care a reuşit să coaguleze în jurul său toată actuala Opoziţie din Parlament, convingând-o să-i susţină propunerile, atât în privinţa moţiunii de cenzură care a doborât Guvernul, a propunerii ca premier lui Klaus Johannis etc. (merite incontestabile are, aici, şi celălalt candidat important al Opoziţiei - Mircea Geoană).
Întrucât nu a avut şi nu are afaceri, locuieşte la bloc ca tot orăşeanul „simplu” s.a.m.d., puţine lucruri i s-ar putea reproşa în campanie lui Crin Antonescu: repetarea a doi ani de facultate, „chiulul” din Parlament şi susţinerea de care se bucură din partea lui Dinu Patriciu.
Mie, unuia, mi s-au părut cât se poate de plauzibile explicaţiile lui Crin Antonescu, referitoare la repetarea anilor II şi IV de facultate: el şi doi sau trei prieteni s-au hotărât pur şi simplu să repete anul II, deşi în sesiunea din iarnă trecuseră toate examenele cu notă maximă; „Acest lucru se poate verifica in foaia matricola” - a spus Antonescu, şi nu mă îndoiesc că va fi verificat de cine e interesat. Anul IV, Crin Antonescu susţine că l-a repetat pentru că tocmai se căsătorise; a vrut să evite o repartizare cine ştie pe unde, preferând să devină absolvent o dată cu soţia. Explicaţiile sunt susţinute de faptul că, în 1978, Crin Antonescu a câştigat locul I la Olimpiada Naţională la Istorie, iar în anul următor a intrat al doilea la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Este acesta un profil de repetent?
Referitor la chiulul dintr-un Parlament a cărui activitate normală a fost excepţia, şi nu regula, imputarea mi se pare cel puţin bizară, iar a-l acuza pe Crin Antonescu că e susţinut de Dinu Patriciu mi se pare dovada supremă că „Noi nu ne vindem ţara!” e încă dureros de actual...
În această toamnă, în alegerile prezidenţiale, Crin Antonescu îşi joacă şansa vieţii lui şi joacă şansa vieţii intelectualului român, mai obidit decât ţăranul şi muncitorul român tocmai pentru că are şi alt gen de aspiraţii şi idealuri decât cele strict pământeşti. Şi asta, fără a se considera omul providenţial...
În turul I al alegerilor prezidenţiale, Crin Antonescu are votul meu necondiţionat; la fel şi în turul II, dacă se califică.
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 23 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Şansa vieţii lui Mircea Geoană
Pentru că Mircea Geoană vine astăzi la Vâlcea, nu pot rata ocazia de a scrie ceea ce cred despre el şi despre şansele lui la Preşedinţia României, în alegerile care se apropie.
Dintre toţi principalii contracandidaţi, Mircea Geoană ar fi, de departe, cel mai „calificat”, în orice caz mult mai calificat decât a fost la vremea lui Traian Băsescu şi decât este Crin Antonescu. L-ar recomanda pentru funcţia de preşedinte al ţării multele funcţii deţinute pe relaţii externe, îndelungata carieră de diplomat (ambasador al României, şi nu oriunde, ci în capitala celei mai mari puteri a lumii), funcţia de ministru de Externe, deţinută între 2000 şi 2004, adică în vremuri în care s-au întrunit condiţiile de integrare în NATO şi s-au negociat capitolele în vederea aderării la Uniunea Europeană.
În plan politic, cu toate câte se spun despre el - că ar fi ezitant etc. - şi cu toată eticheta deloc măgulitoare pe care Ion Iliescu i-a aplicat-o pe frunte, să nu uităm că Mircea Geoană este cel care l-a învins pe Ion Iliescu, în martie 2005, în alegerile pentru preşedinţia PSD. Nimeni din acest colos de partid nu a îndrăznit măcar să spere că ar putea câştiga o competiţie de alegeri interne împotriva lui Ion Iliescu. Cu toate câte s-au spus şi câte s-au scris, că ar fi existat un „complot”, că Ion Iliescu ar fi fost trădat s.a.m.d., ceea ce a rămas în picioare este faptul că Mircea Geoană este preşedintele celui mai mare partid din România (cu toate problemele şi nevoia lui de reformare), iar Ion Iliescu este cel care îl susţine public. E puţin lucru acesta?
Spre deosebire de toţi contracandidaţii săi, inclusiv de preşedintele în funcţie, Mircea Geoană beneficiază de susţinerea unui partid cu o extraordinară capacitate de mobilizare la toate evenimentele pe care le organizează şi în special la alegeri.
Ce i se reproşează şi i se va reproşa în campanie lui Mircea Geoană? În primul rând, i se va reproşa continuu că se află sub scorul partidului, că nu este „locomotivă”, apoi, că a fost la guvernare până mai deunăzi, laolaltă cu cel pe care vrea să-l înlocuiască în funcţia supremă în Stat. De asemenea - ca şi lui Ion Iliescu - i s-ar putea imputa că la umbra preşedinţiei sale încă stau bine-merci mult prea mulţi oameni care n-au ce căuta într-un partid social-democrat modern, cu pretenţii europene. Nu ştiu, de asemenea, cum va putea explica preşedintele Geoană - şi să fie şi credibil - de ce o organizaţie puternică a PSD, cum este Bucureştiul, a ajuns să fie condusă de Marian Vanghelie. În fine, nu ştiu cu ce fel de argumente ar putea aduce Mircea Geoană alături de el intelectuali care nici nu se gândesc să susţină un lider care lasă impresia că poate fi influenţat în orice decizie de „exoticul” primar al sectorului 5...
Dincolo de toate, Mircea Geoană îşi joacă în această toamnă şansa vieţii lui: are ocazia unică de a deveni preşedintele României, însă la fel de bine poate avea neşansa de a nu mai fi nimic din 6 decembrie încolo (cred că sunteţi de acord cu mine că dacă va pierde alegerile, va fi „mâncat de viu” de propriul partid).
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Dintre toţi principalii contracandidaţi, Mircea Geoană ar fi, de departe, cel mai „calificat”, în orice caz mult mai calificat decât a fost la vremea lui Traian Băsescu şi decât este Crin Antonescu. L-ar recomanda pentru funcţia de preşedinte al ţării multele funcţii deţinute pe relaţii externe, îndelungata carieră de diplomat (ambasador al României, şi nu oriunde, ci în capitala celei mai mari puteri a lumii), funcţia de ministru de Externe, deţinută între 2000 şi 2004, adică în vremuri în care s-au întrunit condiţiile de integrare în NATO şi s-au negociat capitolele în vederea aderării la Uniunea Europeană.
În plan politic, cu toate câte se spun despre el - că ar fi ezitant etc. - şi cu toată eticheta deloc măgulitoare pe care Ion Iliescu i-a aplicat-o pe frunte, să nu uităm că Mircea Geoană este cel care l-a învins pe Ion Iliescu, în martie 2005, în alegerile pentru preşedinţia PSD. Nimeni din acest colos de partid nu a îndrăznit măcar să spere că ar putea câştiga o competiţie de alegeri interne împotriva lui Ion Iliescu. Cu toate câte s-au spus şi câte s-au scris, că ar fi existat un „complot”, că Ion Iliescu ar fi fost trădat s.a.m.d., ceea ce a rămas în picioare este faptul că Mircea Geoană este preşedintele celui mai mare partid din România (cu toate problemele şi nevoia lui de reformare), iar Ion Iliescu este cel care îl susţine public. E puţin lucru acesta?
Spre deosebire de toţi contracandidaţii săi, inclusiv de preşedintele în funcţie, Mircea Geoană beneficiază de susţinerea unui partid cu o extraordinară capacitate de mobilizare la toate evenimentele pe care le organizează şi în special la alegeri.
Ce i se reproşează şi i se va reproşa în campanie lui Mircea Geoană? În primul rând, i se va reproşa continuu că se află sub scorul partidului, că nu este „locomotivă”, apoi, că a fost la guvernare până mai deunăzi, laolaltă cu cel pe care vrea să-l înlocuiască în funcţia supremă în Stat. De asemenea - ca şi lui Ion Iliescu - i s-ar putea imputa că la umbra preşedinţiei sale încă stau bine-merci mult prea mulţi oameni care n-au ce căuta într-un partid social-democrat modern, cu pretenţii europene. Nu ştiu, de asemenea, cum va putea explica preşedintele Geoană - şi să fie şi credibil - de ce o organizaţie puternică a PSD, cum este Bucureştiul, a ajuns să fie condusă de Marian Vanghelie. În fine, nu ştiu cu ce fel de argumente ar putea aduce Mircea Geoană alături de el intelectuali care nici nu se gândesc să susţină un lider care lasă impresia că poate fi influenţat în orice decizie de „exoticul” primar al sectorului 5...
Dincolo de toate, Mircea Geoană îşi joacă în această toamnă şansa vieţii lui: are ocazia unică de a deveni preşedintele României, însă la fel de bine poate avea neşansa de a nu mai fi nimic din 6 decembrie încolo (cred că sunteţi de acord cu mine că dacă va pierde alegerile, va fi „mâncat de viu” de propriul partid).
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Sondajele de opinie - manipulările care nu mai ţin
În toate alegerile de până acum am avut parte de atâtea sondaje de opinie mincinoase, încât nimeni sau aproape nimeni nu mai crede în aceste „barometre” care ar trebui să ne spună cu exctitate destul de mare, dinainte, ceea ce ne interesează şi urmează să aflăm exact şi oficial numai la o dată anume.
În funcţie de sondaje de opinie profesionist realizate (corecte şi oneste, în acelaşi timp), liderii politici, partidele şi alianţele de partide îşi pot elabora şi ajusta strategiile de campanie, se pot organiza mai bine în anume direcţii şi mai puţin în altele (care nu susţin „cauza”), pot schimba lideri, practici, se pot reforma, replia, relansa etc. etc., iar opinia publică îşi satisface cu o clipă mai devreme curiozitatea în privinţa viitorului celor pe care şi-i doreşte în frunte ori de care vrea să scape cât mai curând cu putinţă.
Tot la fel, în funcţie de sondaje corecte, candidaturile fără nicio şansă (pe cele „exotice” nu le luăm în considerare, întrucât candidaţi cum au fost Aurel Rădulescu şi Raj Tunaru la alegerile din 2004 pot apărea mereu) ar putea fi descurajate, întrucât bănuiesc că ar fi tot mai puţini cei care ar cheltui sume impresionante pentru a obţine sub 1% din sufragiile electoratului. Dacă sondajele ar fi corecte, cohortele de consilieri personali, firmele de consultaţă, unii ziarişti (chiar şi celebri manelişti!) nu ar mai avea niciun „viitor pecuniar” doar stând prin preajma unor candidaţi ca Gigi Becali.
Ce se întâmplă în realitate, în România? În virtutea „şmecheriei”- în fond, prostiei - care face ca toate să fie pe dos decât normalul, sondajele de la noi nu sunt făcute pentru a informa, ci pentru a dezinforma. Mai exact, sondajele sunt gândite şi aplicate (subiecţii, întrebările şi interpretările sunt adaptate în acest sens) astfel încât să anunţe exact ceea ce îi interesează să „se afle” pe cei ce comandă sondajele (institute de sondare a opiniei publice cu adevărat imparţiale n-am auzit să existe în România, iar sondajele realizate de instituţiii străine de profil sunt şi ele „românizate” de nici nu le mai recunoşti printre cele autohtone).
Prin sondajele de opinie de la noi consider că se urmăresc două-trei principale scopuri:
- manipularea opiniei publice (mai exact a masei de alegători, de regulă mai puţin instruiţi) care trebuie determinată ori să nu se prezinte la vot pentru că „nu contează ce votează” ori să se încoloneze disciplinat în spatele „învingătorului” dinainte stabilit
- supraevaluarea performanţelor şi potenţialelor proprii, în scopul descurajării adversarilor şi atragerii „sponsorilor”
Ca multe alte lucruri nefireşti în această ţară, şi practica sondajelor de opinie mincinoase va dispărea încet-încet din peisajul dezolant, al politizării totale, care ne sufocă. Cred că, în această toamnă, institutele de sondare a opiniei publice se vor acoperi pentru ultima dată atât de mult, atât de... „din cap până în picioare” de ridicolul în care le va pune rezultatul oficial al alegerilor.
Susţin că este imposibil ca „finalul” să fie cel pe care „învingătorii” îl anunţa acum (în toate sau în aproape toate sondajele de opinie) cu un argument cât se poate de simplu: „proştii” care vor vota nu se vor mai lăsa nici pe departe manipulaţi ca până acum; ba, dimpotrivă, ei îmi par mai hotărâţi ca oricând să le dea o lecţie manipulatorilor...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
În funcţie de sondaje de opinie profesionist realizate (corecte şi oneste, în acelaşi timp), liderii politici, partidele şi alianţele de partide îşi pot elabora şi ajusta strategiile de campanie, se pot organiza mai bine în anume direcţii şi mai puţin în altele (care nu susţin „cauza”), pot schimba lideri, practici, se pot reforma, replia, relansa etc. etc., iar opinia publică îşi satisface cu o clipă mai devreme curiozitatea în privinţa viitorului celor pe care şi-i doreşte în frunte ori de care vrea să scape cât mai curând cu putinţă.
Tot la fel, în funcţie de sondaje corecte, candidaturile fără nicio şansă (pe cele „exotice” nu le luăm în considerare, întrucât candidaţi cum au fost Aurel Rădulescu şi Raj Tunaru la alegerile din 2004 pot apărea mereu) ar putea fi descurajate, întrucât bănuiesc că ar fi tot mai puţini cei care ar cheltui sume impresionante pentru a obţine sub 1% din sufragiile electoratului. Dacă sondajele ar fi corecte, cohortele de consilieri personali, firmele de consultaţă, unii ziarişti (chiar şi celebri manelişti!) nu ar mai avea niciun „viitor pecuniar” doar stând prin preajma unor candidaţi ca Gigi Becali.
Ce se întâmplă în realitate, în România? În virtutea „şmecheriei”- în fond, prostiei - care face ca toate să fie pe dos decât normalul, sondajele de la noi nu sunt făcute pentru a informa, ci pentru a dezinforma. Mai exact, sondajele sunt gândite şi aplicate (subiecţii, întrebările şi interpretările sunt adaptate în acest sens) astfel încât să anunţe exact ceea ce îi interesează să „se afle” pe cei ce comandă sondajele (institute de sondare a opiniei publice cu adevărat imparţiale n-am auzit să existe în România, iar sondajele realizate de instituţiii străine de profil sunt şi ele „românizate” de nici nu le mai recunoşti printre cele autohtone).
Prin sondajele de opinie de la noi consider că se urmăresc două-trei principale scopuri:
- manipularea opiniei publice (mai exact a masei de alegători, de regulă mai puţin instruiţi) care trebuie determinată ori să nu se prezinte la vot pentru că „nu contează ce votează” ori să se încoloneze disciplinat în spatele „învingătorului” dinainte stabilit
- supraevaluarea performanţelor şi potenţialelor proprii, în scopul descurajării adversarilor şi atragerii „sponsorilor”
Ca multe alte lucruri nefireşti în această ţară, şi practica sondajelor de opinie mincinoase va dispărea încet-încet din peisajul dezolant, al politizării totale, care ne sufocă. Cred că, în această toamnă, institutele de sondare a opiniei publice se vor acoperi pentru ultima dată atât de mult, atât de... „din cap până în picioare” de ridicolul în care le va pune rezultatul oficial al alegerilor.
Susţin că este imposibil ca „finalul” să fie cel pe care „învingătorii” îl anunţa acum (în toate sau în aproape toate sondajele de opinie) cu un argument cât se poate de simplu: „proştii” care vor vota nu se vor mai lăsa nici pe departe manipulaţi ca până acum; ba, dimpotrivă, ei îmi par mai hotărâţi ca oricând să le dea o lecţie manipulatorilor...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Da’ disponibilizaţii unde se duc, când se duc?
Se zice - şi sunt şanse mari ca lucrurile să stea dacă nu exact aşa, în orice caz foarte pe aproape - că în România am avea cam următoarele cifre triste, mult mai dramatice decât căderea Guvernului şi apropierea de nişte alegeri care pot schimba datele problemei:
- cca 4,1 milioane salariaţi (poate numai patru milioane, de când cu crizele - cea economică şi cea politică)
- cca. 5,8 milioane pensionari (poate aproape de şase milioane, pentru că toţi cei care au avut posibilitatea să se pensioneze în ultimele luni, s-au pensionat, fie şi „pe caz de boală”, adică n-au mai aşteptat să-şi piardă locul de muncă după falimentarea firmei ori să fie daţi afară, dacă lucrau la stat)
- cca 5 milioane de copii.
În total, cele trei mari categorii de mai sus însumează cca 15 milioane de români (adăugând cam două milioane de conaţionali care lucrează în afara ţării şi încă aprox. trei milioane de şomeri + alţi oameni fără serviciu sau care lucrează la negru + oameni care au vârsta la care ar trebui să aibă asigurată o pensie, însă nu-s pensionari, ajungem la totalul populaţiei României).
Acestea ar fi datele problemei. Ce avem în continuare? Păi avem un preşedinte şi un Guvern care se pronunţă ferm pentru disponiblizarea altor mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de bugetari, deci de oameni din categoria „salariaţi”. Ţinem minte, deci, două cuvinte: disponibilizăm salariaţi (din agenţii, din administraţia locală şi centrală, în fine nu mai contează de unde). Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că acelor mii, zeci de mii sau sute de mii de salariaţi bugetari care vor fi disponibilizaţi, nu li se vor mai plăti salarii.
Dar dacă nu li se vor mai plăti salarii, nu înseamnă automat că nu vor mai fi încasate nici impozitele pe salariile respective, nici CAS-ul, nici taxa pentru fondul de şomaj, nici altele? Mai mult decât atât: disponibilizarea oricărui număr de salariaţi bugetari nu înseamnă că acel număr de salariaţi bugetari disponibilizaţi se scade din cele doar 4 - 4,1 mil. salariaţi ai ţării? Nu înseamnă că orice disponibilizare se contabilizează dincolo, la categoria „pensionari+şomeri+oameni fără niciun venit”, într-un cuvânt „asistaţi social” - cum îi numeşte preşedintele, cu atâta părintească grijă pentru poporul său? Apoi: unde s-ar putea angaja miile, zecile sau sutele de mii de bugetari care ar trebui disponibilizaţi? În sistemul privat aproape distrus cu totul, ca pe vremea comunismului? Aşa-i că vă vine să zâmbiţi amar?
Şi bomboana de pe colivă: într-o ţară profund îndatorată, cu de două ori şi jumătate mai mulţi „asistaţi social” decât salariaţi (5,8 mil. pensionari+5 mil. copii raportaţi la maxim 4,1 mil salariaţi) cică trebuie să fim cuminţi, să avem cât mai curând Guvern votat de Parlament, pentru „a putea beneficia” de următoarele tranşe de împrumut de la FMI şi Banca Mondială.
Vagile mele cunoştinţe de economie şi de contabilitate îmi spun că nu aceasta era/este calea: disponibilizările din sistemul bugetar nu trebuie începute sub nicio formă înainte de a se da un minim imbold economiei private şi doi, banii împrumutaţi să fi fost folosiţi la investiţii publice oneste, care să menţină şi să creeze locuri de muncă, nu să adâncească disproporţia istorică dintre salariaţi şi „asistaţi” (ce profund jignitoare este această catalogare pentru oameni care au contribuit o viaţă la fondul de pensii!)...
Nu ne spune si logica elementara ca reducerea disproportiei dintre salariati si "asistati" trebuie facuta prin "inmultirea" salariatilor, si nu prin scaderea numarului lor, mai ales ca orice scadere a numarului de salariati (de orice fel, inclusiv bugetari) este adunare dincolo, la "asistati"?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 20 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
- cca 4,1 milioane salariaţi (poate numai patru milioane, de când cu crizele - cea economică şi cea politică)
- cca. 5,8 milioane pensionari (poate aproape de şase milioane, pentru că toţi cei care au avut posibilitatea să se pensioneze în ultimele luni, s-au pensionat, fie şi „pe caz de boală”, adică n-au mai aşteptat să-şi piardă locul de muncă după falimentarea firmei ori să fie daţi afară, dacă lucrau la stat)
- cca 5 milioane de copii.
În total, cele trei mari categorii de mai sus însumează cca 15 milioane de români (adăugând cam două milioane de conaţionali care lucrează în afara ţării şi încă aprox. trei milioane de şomeri + alţi oameni fără serviciu sau care lucrează la negru + oameni care au vârsta la care ar trebui să aibă asigurată o pensie, însă nu-s pensionari, ajungem la totalul populaţiei României).
Acestea ar fi datele problemei. Ce avem în continuare? Păi avem un preşedinte şi un Guvern care se pronunţă ferm pentru disponiblizarea altor mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de bugetari, deci de oameni din categoria „salariaţi”. Ţinem minte, deci, două cuvinte: disponibilizăm salariaţi (din agenţii, din administraţia locală şi centrală, în fine nu mai contează de unde). Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că acelor mii, zeci de mii sau sute de mii de salariaţi bugetari care vor fi disponibilizaţi, nu li se vor mai plăti salarii.
Dar dacă nu li se vor mai plăti salarii, nu înseamnă automat că nu vor mai fi încasate nici impozitele pe salariile respective, nici CAS-ul, nici taxa pentru fondul de şomaj, nici altele? Mai mult decât atât: disponibilizarea oricărui număr de salariaţi bugetari nu înseamnă că acel număr de salariaţi bugetari disponibilizaţi se scade din cele doar 4 - 4,1 mil. salariaţi ai ţării? Nu înseamnă că orice disponibilizare se contabilizează dincolo, la categoria „pensionari+şomeri+oameni fără niciun venit”, într-un cuvânt „asistaţi social” - cum îi numeşte preşedintele, cu atâta părintească grijă pentru poporul său? Apoi: unde s-ar putea angaja miile, zecile sau sutele de mii de bugetari care ar trebui disponibilizaţi? În sistemul privat aproape distrus cu totul, ca pe vremea comunismului? Aşa-i că vă vine să zâmbiţi amar?
Şi bomboana de pe colivă: într-o ţară profund îndatorată, cu de două ori şi jumătate mai mulţi „asistaţi social” decât salariaţi (5,8 mil. pensionari+5 mil. copii raportaţi la maxim 4,1 mil salariaţi) cică trebuie să fim cuminţi, să avem cât mai curând Guvern votat de Parlament, pentru „a putea beneficia” de următoarele tranşe de împrumut de la FMI şi Banca Mondială.
Vagile mele cunoştinţe de economie şi de contabilitate îmi spun că nu aceasta era/este calea: disponibilizările din sistemul bugetar nu trebuie începute sub nicio formă înainte de a se da un minim imbold economiei private şi doi, banii împrumutaţi să fi fost folosiţi la investiţii publice oneste, care să menţină şi să creeze locuri de muncă, nu să adâncească disproporţia istorică dintre salariaţi şi „asistaţi” (ce profund jignitoare este această catalogare pentru oameni care au contribuit o viaţă la fondul de pensii!)...
Nu ne spune si logica elementara ca reducerea disproportiei dintre salariati si "asistati" trebuie facuta prin "inmultirea" salariatilor, si nu prin scaderea numarului lor, mai ales ca orice scadere a numarului de salariati (de orice fel, inclusiv bugetari) este adunare dincolo, la "asistati"?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 20 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Să vizităm frumuseţile Patriei noastre pedeliste!
Mestecând sprinţar din picioarele-i scurte şi molfăind seminţe de dovleac găsite în căptuşeala pufoaicei, Ion al lu’ Pleaţă frământa harnic, dis de dimineaţă, glodul uliţei. După „eşecele” ruşinoase, publice, de aseară de la cârciumă - deh, sat şi comună pesedoaie, unde portocaliul n-are aproape nicio şansă de afirmare - se hotărâse să o ia din poartă-n poartă, să-i consulte, unul câte unul, pe toţi. Cine ştie, poate reuşeşte să mai adune zece şi, împreună cu ăilalţi unsprezece pe care îi are pe listă, încropeşte numărul şi umple „rata”, aşa cum s-a angajat plenar în faţa domnului diputat, de faţă şi cu organele locale ale Partidului.
La poarta lui Culiţă Posmag, unde strigă şi şuieră îndelung, fără să-i răspundă nimeni, se pomeni atacat de o haită de maidanezi foarte agresivi, de toate mărimile, toţi graşi ca pepenii, cum numai la Râmnic mai văzuse. Îi drăcui şi îi înjură cum se cuvine, cu „ăi de-i are” cu tot, însă, prudent, intră repede în curte, la adăpost.
- Care eşti, mă? - se aude vocea hârâită a lui Posmag, apărut în izmene pe prispa iluminată.
- Io sânt...
- Ce vrei, vere, la patru din noapte, iar n-ai ţâgări?
- Auzi, bă? Mergi în excursie?
- Ce-ai, mă, Ioane? De excursie am io chef pă ploaia asta? Bă, io fusăi în excursie asară ... adusăi o cotigă de osieci...
- Lasă, bă, excursu’ ăla după lemne şi bureţi de fag, că de-alea faci de când te ştiu! Io te invit să te plimbi cu autocaru’, bă, să vezi lumea!
- Bă, n-oi fi vrând să merg în excursie cum ne ducea învăţătoarea când eram la şcoală?
- Ba da, mă, Posmage, în excursie mergem, da’ nu pe hududoaiele din spatele şcolii, cum crezi tu... mergem departe, bă, mergem cu o rată frumoasă de-i zâce autocar.
- Bă, io n-am bani de rată, dă-te dreacu cu rata ta! Io şi la Vâlcea merg cu trenu fără bani...
- Nu, mă, că nu plăteşti, nu ie cu bani...
- Da cu ce e, mă? Vrea sămânţă de dovleac? Nuci nu mai am, că le-am dat pă o găleată cu sare...
- Nu vrea, Ioane, nimic...
- Cum, mă, să mergem cu rata şi să nu plătim nimic? Păi nu ne vede şoferu’ că ne urcăm fără bilet?
- Şoferu’ ştie... nu cere bani de la noi ...i-a plătit Partidu’ la patronu’ lui.
- Care partid, mă, Ioane?
- Pedeleu’...
- Al dracu’, Ioane, cu pedeleu’ tău în spinare cu tot! Păi nu erai cu liberalii?
- ...dă-i, bă, în p... mea, că mi-a dat o cutie de chibrite într-o pungă goală... le-am zâs că să-mi dea şi lumânare încailea...
- ...
- Mergi sau nu, că n-am timp să mă rog de tine?
- Unde să merg?
- În mă-ta-n c...! În excursie, n-auzi bine?
- Unde e excursia asta?
- La Curtea de Argeş, la mânăstire, mă.., e mişto... mergem şi la o fântână a lu' unu, Manole...
- Bine, bă, merg la mănăstire, da' la fântână nu mă duc, ca fântână am şi io... auzi, mă? da’ partidu’ ăsta nou, al tău, ne dă şi el să lingem o bere, cum dau ăilalţi?
- Ne dă, bă, şi mici, şi bere, şi găleţi cu ligheane, şi pă dracu’ să te pieptene. Să fii gata la şapte... la pod, la Popa, că acolo vine rata... dacă te întreabă cineva să spui că votezi cu Băsescu!
- De ce, bă, să votez cu Băsescu? Că să râde de lume?
- Bă, aşa spui, că altfel îmi faci mie probleme la Partid...votezi cu cine vrei, da’ dacă mergi în excursie, spui că votezi cu Băsescu! Bă, ţi-e clar?
- Bine, bă, Ioane, da’ să ştii că nu mă convingi nici în auticaru' ăla de zâsăşi... io tot cu Iliescu votez. În 2004 nu l-au mai pus hoţii ăia mai tineri pe buletinu’ de vot, da’ l-am trecut io cu pixu’ în locu’ lu Năstase şi tot l-am votat...
- Bou eşti, mă! Hai, pa, mă duc să le zic şi lu Fudulici cu Jurebie dacă merge...
Valentin Smedescu
PS: Felicitări Organizaţiei PD-L Vâlcea pentru excelenta implementare la nivel judeţean a Programului Naţional „Să vizităm frumuseţile Patriei noastre pedeliste!”. Oamenii muncii de la sate sunt foarte încântaţi de Program şi vă roagă, dacă se poate, să organizaţi excursiile mai mult duminica, întrucât sâmbăta mai au de muncă. La alegerile prezidenţiale, Vâlcea rurală va vota, în ordine, Geoană, Antonescu, Băsescu, însă sper ca asta să nu vă demobilizeze în organizarea de excursii atât de cultural-educative şi moca pe deasupra!
(editorial publicat prima data in 19 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
La poarta lui Culiţă Posmag, unde strigă şi şuieră îndelung, fără să-i răspundă nimeni, se pomeni atacat de o haită de maidanezi foarte agresivi, de toate mărimile, toţi graşi ca pepenii, cum numai la Râmnic mai văzuse. Îi drăcui şi îi înjură cum se cuvine, cu „ăi de-i are” cu tot, însă, prudent, intră repede în curte, la adăpost.
- Care eşti, mă? - se aude vocea hârâită a lui Posmag, apărut în izmene pe prispa iluminată.
- Io sânt...
- Ce vrei, vere, la patru din noapte, iar n-ai ţâgări?
- Auzi, bă? Mergi în excursie?
- Ce-ai, mă, Ioane? De excursie am io chef pă ploaia asta? Bă, io fusăi în excursie asară ... adusăi o cotigă de osieci...
- Lasă, bă, excursu’ ăla după lemne şi bureţi de fag, că de-alea faci de când te ştiu! Io te invit să te plimbi cu autocaru’, bă, să vezi lumea!
- Bă, n-oi fi vrând să merg în excursie cum ne ducea învăţătoarea când eram la şcoală?
- Ba da, mă, Posmage, în excursie mergem, da’ nu pe hududoaiele din spatele şcolii, cum crezi tu... mergem departe, bă, mergem cu o rată frumoasă de-i zâce autocar.
- Bă, io n-am bani de rată, dă-te dreacu cu rata ta! Io şi la Vâlcea merg cu trenu fără bani...
- Nu, mă, că nu plăteşti, nu ie cu bani...
- Da cu ce e, mă? Vrea sămânţă de dovleac? Nuci nu mai am, că le-am dat pă o găleată cu sare...
- Nu vrea, Ioane, nimic...
- Cum, mă, să mergem cu rata şi să nu plătim nimic? Păi nu ne vede şoferu’ că ne urcăm fără bilet?
- Şoferu’ ştie... nu cere bani de la noi ...i-a plătit Partidu’ la patronu’ lui.
- Care partid, mă, Ioane?
- Pedeleu’...
- Al dracu’, Ioane, cu pedeleu’ tău în spinare cu tot! Păi nu erai cu liberalii?
- ...dă-i, bă, în p... mea, că mi-a dat o cutie de chibrite într-o pungă goală... le-am zâs că să-mi dea şi lumânare încailea...
- ...
- Mergi sau nu, că n-am timp să mă rog de tine?
- Unde să merg?
- În mă-ta-n c...! În excursie, n-auzi bine?
- Unde e excursia asta?
- La Curtea de Argeş, la mânăstire, mă.., e mişto... mergem şi la o fântână a lu' unu, Manole...
- Bine, bă, merg la mănăstire, da' la fântână nu mă duc, ca fântână am şi io... auzi, mă? da’ partidu’ ăsta nou, al tău, ne dă şi el să lingem o bere, cum dau ăilalţi?
- Ne dă, bă, şi mici, şi bere, şi găleţi cu ligheane, şi pă dracu’ să te pieptene. Să fii gata la şapte... la pod, la Popa, că acolo vine rata... dacă te întreabă cineva să spui că votezi cu Băsescu!
- De ce, bă, să votez cu Băsescu? Că să râde de lume?
- Bă, aşa spui, că altfel îmi faci mie probleme la Partid...votezi cu cine vrei, da’ dacă mergi în excursie, spui că votezi cu Băsescu! Bă, ţi-e clar?
- Bine, bă, Ioane, da’ să ştii că nu mă convingi nici în auticaru' ăla de zâsăşi... io tot cu Iliescu votez. În 2004 nu l-au mai pus hoţii ăia mai tineri pe buletinu’ de vot, da’ l-am trecut io cu pixu’ în locu’ lu Năstase şi tot l-am votat...
- Bou eşti, mă! Hai, pa, mă duc să le zic şi lu Fudulici cu Jurebie dacă merge...
Valentin Smedescu
PS: Felicitări Organizaţiei PD-L Vâlcea pentru excelenta implementare la nivel judeţean a Programului Naţional „Să vizităm frumuseţile Patriei noastre pedeliste!”. Oamenii muncii de la sate sunt foarte încântaţi de Program şi vă roagă, dacă se poate, să organizaţi excursiile mai mult duminica, întrucât sâmbăta mai au de muncă. La alegerile prezidenţiale, Vâlcea rurală va vota, în ordine, Geoană, Antonescu, Băsescu, însă sper ca asta să nu vă demobilizeze în organizarea de excursii atât de cultural-educative şi moca pe deasupra!
(editorial publicat prima data in 19 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Cârmaciul şi-a pierdut busola şi şi-a pus foc la pupa
S-au spus şi se spun despre el multe (cu voia dvs, în această introducere, voi menţiona numai câteva lucruri pozitive):
- că e demn urmaş al lui Ion Iliescu în privinţa popularităţii, a prizei pe care o are la mase
- că e un om puternic şi curajos, care a înfruntat mările lumii etc. etc. şi care va conduce neabătut România pe noi culmi de progres şi civilizaţie
- că are un extraordinar fler politic şi că e un zoon politikon cum nu prea mai există prin ţară
- că are mereu un as în mânecă şi, în consecinţă, este mereu surprinzător, cu cel puţin o mutare în faţa adversarilor politici şi a clasei politice, în general
- că este incoruptibil şi că luptă împotriva corupţiei, fiind doar o chestiune de timp până va instala nişte ţepe în Piaţa Guvernului
- că n-are „mamă, n-are tată” când vine vorba de interesul naţional
- că, de bun ce este, va câştiga fără probleme, fluierând, şi al doilea mandat la Cotroceni
- şi multe altele...
*
Deşi simptome apăruseră mai demult, abia aseară - în timpul „consultărilor” în care a adus la cunoştinţa noii majorităţi parlamentare că nu e de acord cu nominalizarea primarului Sibiului pentru funcţia de premier independent al unui guvern de tehnocraţi - preşedintele Traian Băsescu a produs dovada indubitabilă că nu acţionează în interesul naţional.
După părerea mea, Cârmaciul suprem şi-a pierdut busola şi şi-a pus foc la pupa: a intrat pueril în una dintre cele mai bine întinse capcane, simplă în aparenţă, însă cu ecouri ample (poate la fel de mari precum au fost, la vremea lor, propunerile de vot uninominal şi acum ideea de Parlament mai mic).
Prin nominalizarea lui Klaus Johannis susţinut de întreg Parlamentul în afară de PD-L, Crin Antonescu (sau cine l-o fi învăţat să facă asta) a făcut o propunere „toxică” pentru presedinte, însă in acelasi timp de nerefuzat. Problema e că i-a făcut-o unui om care, totuşi, a refuzat-o...
În plan electoral, de data aceasta, pe Traian Băsescu îl vor crede şi mai puţini că un guvern alcătuit din politicieni e mai bun decât un guvern de tehnicieni (condus de un premier precum primarul Sibiului, pe lângă care bietul Boc pare o glumă tristă). În afară de cei mult prea implicaţi în PD-L sau în interese colaterale acestui partid, sunt convins că foarte mulţi români vor înţelege, acum, că oricât de „jucător” ar fi preşedintele, el nu poate interpreta Constituţia doar cum îi vine lui bine la socoteală: litera şi spiritul actualei Constituţii a României sunt în sensul că nu preşedintele alege premierul, ci că el desemnează premierul susţinut de partidul care are majoritate sau, dacă nu există un astfel de partid, de premierul desemnat de de majoritatea parlamentară.
În plan juridic, ar fi doar o chestiune de zile până ce Curtea Constituţională - sesizată de noua majoritate parlamentară - să se pronunţe în sensul sus-menţionat, că preşedintele nu-şi poate alege premierul pe care îl vrea, oricât de mult şi l-ar dori.
Dar poate că Traian Băsescu, imprevizibil cum e, se răzgândeşte, (se) plânge puţin că l-a luat valul, şi - in extremis - îşi salvează pupa...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 15 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
- că e demn urmaş al lui Ion Iliescu în privinţa popularităţii, a prizei pe care o are la mase
- că e un om puternic şi curajos, care a înfruntat mările lumii etc. etc. şi care va conduce neabătut România pe noi culmi de progres şi civilizaţie
- că are un extraordinar fler politic şi că e un zoon politikon cum nu prea mai există prin ţară
- că are mereu un as în mânecă şi, în consecinţă, este mereu surprinzător, cu cel puţin o mutare în faţa adversarilor politici şi a clasei politice, în general
- că este incoruptibil şi că luptă împotriva corupţiei, fiind doar o chestiune de timp până va instala nişte ţepe în Piaţa Guvernului
- că n-are „mamă, n-are tată” când vine vorba de interesul naţional
- că, de bun ce este, va câştiga fără probleme, fluierând, şi al doilea mandat la Cotroceni
- şi multe altele...
*
Deşi simptome apăruseră mai demult, abia aseară - în timpul „consultărilor” în care a adus la cunoştinţa noii majorităţi parlamentare că nu e de acord cu nominalizarea primarului Sibiului pentru funcţia de premier independent al unui guvern de tehnocraţi - preşedintele Traian Băsescu a produs dovada indubitabilă că nu acţionează în interesul naţional.
După părerea mea, Cârmaciul suprem şi-a pierdut busola şi şi-a pus foc la pupa: a intrat pueril în una dintre cele mai bine întinse capcane, simplă în aparenţă, însă cu ecouri ample (poate la fel de mari precum au fost, la vremea lor, propunerile de vot uninominal şi acum ideea de Parlament mai mic).
Prin nominalizarea lui Klaus Johannis susţinut de întreg Parlamentul în afară de PD-L, Crin Antonescu (sau cine l-o fi învăţat să facă asta) a făcut o propunere „toxică” pentru presedinte, însă in acelasi timp de nerefuzat. Problema e că i-a făcut-o unui om care, totuşi, a refuzat-o...
În plan electoral, de data aceasta, pe Traian Băsescu îl vor crede şi mai puţini că un guvern alcătuit din politicieni e mai bun decât un guvern de tehnicieni (condus de un premier precum primarul Sibiului, pe lângă care bietul Boc pare o glumă tristă). În afară de cei mult prea implicaţi în PD-L sau în interese colaterale acestui partid, sunt convins că foarte mulţi români vor înţelege, acum, că oricât de „jucător” ar fi preşedintele, el nu poate interpreta Constituţia doar cum îi vine lui bine la socoteală: litera şi spiritul actualei Constituţii a României sunt în sensul că nu preşedintele alege premierul, ci că el desemnează premierul susţinut de partidul care are majoritate sau, dacă nu există un astfel de partid, de premierul desemnat de de majoritatea parlamentară.
În plan juridic, ar fi doar o chestiune de zile până ce Curtea Constituţională - sesizată de noua majoritate parlamentară - să se pronunţe în sensul sus-menţionat, că preşedintele nu-şi poate alege premierul pe care îl vrea, oricât de mult şi l-ar dori.
Dar poate că Traian Băsescu, imprevizibil cum e, se răzgândeşte, (se) plânge puţin că l-a luat valul, şi - in extremis - îşi salvează pupa...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 15 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
O zi istorică, după 20 de ani
Am auzit, auzim şi vom auzi multă vreme de acum încolo tot felul de acuzaţii, explicaţii şi jubilări în legătură cu moţiunea de cenzură de ieri, care a dus la demiterea Guvernului.
Învinşii - PD-L şi Traian Băsescu - vor susţine - cel puţin în campania electorală prezidenţială care tocmai începe, dar şi după ce vor pierde alegerile viitoare - că Sfântul Guvern Boc a căzut doborât fiind de o monstruoasă coaliţie PNL-PSD-UDMR, „care se opune reformării statului”, se opune „eliminării pensiilor nesimţite” etc. etc.
Învingătorii - în special PSD şi PNL, mai puţin UDMR (care, deşi n-ar trebui să existe ca partid creat pe criterii etnice, dovedeşte mult mai multă responsabilitate, simţ civic şi coerenţă în interesul public decât partidele de români „verzi” din Parlament) - se vor umfla în pene şi vor susţine discursuri sforăitoare (în care cred foarte-foarte puţin sau deloc), cum că au demis „cel mai incompetent Guvern de după 1989”; poate vor bălmăji ceva şi referitor la faptul că democraţia a învins, că „dictatorul” e aproape pus pe fugă s.a.m.d.
Pe lângă eşecul Guvernului de Coaliţie pe care l-a girat (în mare măsură, PSD s-a eschivat de răspunderea celor nouă luni de guvernare) şi pe lângă eşecul Guverului Boc II, căruia i-a dat credit nelimitat, preşedintele Traian Băsescu a suferit un uriaş eşec personal. Dar, despre asta, cu altă ocazie.
*
Dincolo de toate cele de mai sus, dincolo de premierul şi de Guvernul care va fi propus - şi, poate, votat de Parlament - dincolo de criza economică şi de criza politică etc., ceea ce s-a întâmplat ieri constituie un eveniment isoric de maximă importanţă pentru ţară. Din 1990 până în prezent au fost introduse, la adresa guvernelor care au condus România, multe moţiuni de cenzură. Niciuna nu a trecut, până ieri, şi nu doar pentru că Opoziţia - indiferent din cine a fost constituită ea - nu ar fi avut suficiente voturi. De fiecare dată când Opoziţia ar fi putut dărâma Guvernul, s-au găsit iubitori de arginţi sau de alte beneficii ori sinecuri, care să trădeze şi interesul naţional, şi interesul de partid, şi care să voteze numai în interes personal ori de grup, poate şi îmbogăţindu-se astfel.
Cu toate că şi de această dată s-a încercat şi chiar s-a reuşit cumpărarea de voturi - practică ticăloasă, profund ilegală şi antidemocratică, specifică mai degrabă subculturilor lumii - iată că, per total, figura n-a mai ţinut. La 20 de ani de la căderea oficială a comunismului în România, învaţă şi politicienii noştri - şi, o dată cu ei, poporul întreg - că este normal ca Guvernul, Executivul, să răspundă în faţa Parlamentului, Legislativului, şi să NU (mai) răspundă în faţa unui om, indiferent cine e el: şef de partid, de stat sau şi una şi alta. În nicio ţară din lume nu s-a prăbuşit şandramaua dacă Guvernul a căzut, doborât de o moţiune de cenzură sau pentru că nu a mai avut susţinere parlamentară, însă de multe ţări din lume s-a ales praful pentru lungi perioade de timp tocmai fiindcă Guvernul n-a dat socoteală Parlamentului.
Dacă priviţi lista alăturată a guvernelor care au condus România în întreg secolul trecut şi în secolul acesta, veţi constata că Guvernul Boc II - demis ieri prin moţiune de cenzură votată democratic de Parlament - nu este decât unul din multele guverne care au condus ţara puţin şi prost, iar acum lasă loc de mai bine. Lasă loc măcar de o nouă speranţă, de care ne cam lipsise...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 14 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Învinşii - PD-L şi Traian Băsescu - vor susţine - cel puţin în campania electorală prezidenţială care tocmai începe, dar şi după ce vor pierde alegerile viitoare - că Sfântul Guvern Boc a căzut doborât fiind de o monstruoasă coaliţie PNL-PSD-UDMR, „care se opune reformării statului”, se opune „eliminării pensiilor nesimţite” etc. etc.
Învingătorii - în special PSD şi PNL, mai puţin UDMR (care, deşi n-ar trebui să existe ca partid creat pe criterii etnice, dovedeşte mult mai multă responsabilitate, simţ civic şi coerenţă în interesul public decât partidele de români „verzi” din Parlament) - se vor umfla în pene şi vor susţine discursuri sforăitoare (în care cred foarte-foarte puţin sau deloc), cum că au demis „cel mai incompetent Guvern de după 1989”; poate vor bălmăji ceva şi referitor la faptul că democraţia a învins, că „dictatorul” e aproape pus pe fugă s.a.m.d.
Pe lângă eşecul Guvernului de Coaliţie pe care l-a girat (în mare măsură, PSD s-a eschivat de răspunderea celor nouă luni de guvernare) şi pe lângă eşecul Guverului Boc II, căruia i-a dat credit nelimitat, preşedintele Traian Băsescu a suferit un uriaş eşec personal. Dar, despre asta, cu altă ocazie.
*
Dincolo de toate cele de mai sus, dincolo de premierul şi de Guvernul care va fi propus - şi, poate, votat de Parlament - dincolo de criza economică şi de criza politică etc., ceea ce s-a întâmplat ieri constituie un eveniment isoric de maximă importanţă pentru ţară. Din 1990 până în prezent au fost introduse, la adresa guvernelor care au condus România, multe moţiuni de cenzură. Niciuna nu a trecut, până ieri, şi nu doar pentru că Opoziţia - indiferent din cine a fost constituită ea - nu ar fi avut suficiente voturi. De fiecare dată când Opoziţia ar fi putut dărâma Guvernul, s-au găsit iubitori de arginţi sau de alte beneficii ori sinecuri, care să trădeze şi interesul naţional, şi interesul de partid, şi care să voteze numai în interes personal ori de grup, poate şi îmbogăţindu-se astfel.
Cu toate că şi de această dată s-a încercat şi chiar s-a reuşit cumpărarea de voturi - practică ticăloasă, profund ilegală şi antidemocratică, specifică mai degrabă subculturilor lumii - iată că, per total, figura n-a mai ţinut. La 20 de ani de la căderea oficială a comunismului în România, învaţă şi politicienii noştri - şi, o dată cu ei, poporul întreg - că este normal ca Guvernul, Executivul, să răspundă în faţa Parlamentului, Legislativului, şi să NU (mai) răspundă în faţa unui om, indiferent cine e el: şef de partid, de stat sau şi una şi alta. În nicio ţară din lume nu s-a prăbuşit şandramaua dacă Guvernul a căzut, doborât de o moţiune de cenzură sau pentru că nu a mai avut susţinere parlamentară, însă de multe ţări din lume s-a ales praful pentru lungi perioade de timp tocmai fiindcă Guvernul n-a dat socoteală Parlamentului.
Dacă priviţi lista alăturată a guvernelor care au condus România în întreg secolul trecut şi în secolul acesta, veţi constata că Guvernul Boc II - demis ieri prin moţiune de cenzură votată democratic de Parlament - nu este decât unul din multele guverne care au condus ţara puţin şi prost, iar acum lasă loc de mai bine. Lasă loc măcar de o nouă speranţă, de care ne cam lipsise...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 14 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
„Lăsaţi-l aici, să-i pută şi lui!”
Cum au venit aşa o să şi treacă toate: şi guvernul minoritar, şi moţiunea, şi pretextul bocist că Opoziţia vrea să dărâme guvernul pentru că acesta se luptă să desfiinţeze pensiile „nesimţite”. O să vină şi alegerile din 22 noiembrie şi 6 decembrie (până la primul tur nu mai sunt decât vreo 40 de zile) şi o să treacă şi ele...
Întâmplare sau nu, exact la împlinirea celor 20 de ani brucanieni lucrurile stau complet diferit nu numai faţă de cum stăteau în decembrie 1989, ci şi de toate situaţiile critice prin care a trecut România în ultimele două decenii. Astăzi se discută şi se votează moţiunea: teoretic, ea va trece, practic - nu se ştie, pentru că la noi nimic nu e dus până la capăt, aşa cum ar trebui. Şi dacă moţiunea este adoptată, şi dacă este respinsă, până nu vom avea rezultatul definitiv al alegerilor prezidenţiale lucrurile nu vor fi deloc clare: în caz că moţiunea e votată, legal şi normal ar fi ca preşedintele - după consultări cu partidele parlamentare - să desemneze un nou premier, care să alcătuiască un nou guvern, susţinut de o nouă majoritate parlamentară, nu pentru a „rezista” până la alegeri, ci pe termen nedeterminat (ideea de „bună guvernare” compromisă fiind, se mai pune doar problema supravieţuirii rămăşiţelor economiei naţionale şi a oamenilor crunt loviţi de sărăcie).
Dar preşedintele poate să se manifeste din nou ca „jucător” şi să numească premier pe cine vrea el, poate chiar pe Emil Boc, din nou, pentru că greu ar găsi un specialist mai bun în combaterea orală - şi a crizei, şi a adversarilor politici, şi a sindicatelor, şi a tonomatelor, şi a tot ce mişcă împotriva PD-L. În acest caz, până la impunerea unui Guvern Boc III sau chiar Boc IV, Cabinetul Boc II rămâne la comandă (cu atribuţii restrânse) şi nu văd cum ar mai putea fi debarcat în timp util.
În tot răul este însă şi un mare bine: oricât ar vota împotriva altor două guverne (Boc II şi Boc IV), Parlamentul nu poate fi dizolvat de preşedinte pentru că ne aflăm în ultimele şase luni de mandat prezidenţial.
Şi am ajuns la ora adevărului: (re)alegerea preşedintelui, deziderat căruia i se subordonează fiecare respiraţie a fiecărui politician, activist sau afacerist adaptat în a supravieţui în cloaca politicii româneşti de până acum.
Ei bine, aşa cum au evoluat şi cum se prezintă lucrurile acum, eu nu mai înţeleg care este, pentru PD-L şi pentru comandantul său suprem, miza eventualei câştigări a alegerilor de către Traian Băsescu. La ce le va servi, presupunând că actualul preşedinte va fi reales? Mai crede cineva ca el va mai avea autoritatea, credibilitatea şi legitimitatea (pe care le-a avut şi şi-a cam bătut joc de ele) să gireze o nouă majoritate, care să susţină un nou guvern, bocist sau nu? Va mai avea formidabilul suport popular din iarna lui 2004?
Mulţi s-au exprimat în sensul că ar fi foarte bine ca Traian Băsescu să nu mai candideze, pur şi simplu, şi să se retragă demn din competiţie. Nu sunt de aceeaşi părere: consider că se impune ca el să lupte până la capăt, să câştige sau nu, însă să-şi ducă crucea până la ţărm, fie şi numai pentru a menţine similitudinea cu tot ceea ce a făcut până acum, dar şi pentru a fi in ton cu povestirea* cu câinele de vânătoare.
Numai pierzând alegerile, actualul preşedinte se va mai trezi din beţia puterii şi nu va mai putea ridica pretenţii justificate să fie premier, ministru sau te miri ce altceva...
_________________
*Într-o seară, înfometaţi şi îngheţaţi bocnă, mai mulţi vânători s-au adăpostit într-o cabană, la căldură, şi au început să înfulece tot ce le-a pus cabanierul la dispoziţie. Cu ei aveau şi un câine şi nu s-au îndurat să-l lase în viscolul de afară, ba chiar au început să-l îndoape cu de-ale gurii, astfel că, ghiftuit şi obosit şi el, câinele nu li s-a mai împleticit printre picioare, ci a adormit-lemn, sub masă. La scurt timp, interiorul cabanei s-a împuţit în aşa hal, că vânătorii au început de îndată verificări amănunţite, să vadă de unde vine duhoarea; nu le-a fost greu să descopere imediat că patrupedul - umflat de mâncare şi dormind profund - scăpa rafale de flatulaţii, gazând încăpărea. Daţi-l afară! Scoateţi javra de aici! Ieşi, potaie! - s-au auzit strigăte care însoţeau înjurăturile şi şuturile aplicate potăii nesimţitoare. Însă, imediat, peste toate a tunat vocea de bas a starostelui grupului, întâmplător şi stăpânul câinelui: Lăsaţi-l aici, să-i pută şi lui!!!
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 13 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Întâmplare sau nu, exact la împlinirea celor 20 de ani brucanieni lucrurile stau complet diferit nu numai faţă de cum stăteau în decembrie 1989, ci şi de toate situaţiile critice prin care a trecut România în ultimele două decenii. Astăzi se discută şi se votează moţiunea: teoretic, ea va trece, practic - nu se ştie, pentru că la noi nimic nu e dus până la capăt, aşa cum ar trebui. Şi dacă moţiunea este adoptată, şi dacă este respinsă, până nu vom avea rezultatul definitiv al alegerilor prezidenţiale lucrurile nu vor fi deloc clare: în caz că moţiunea e votată, legal şi normal ar fi ca preşedintele - după consultări cu partidele parlamentare - să desemneze un nou premier, care să alcătuiască un nou guvern, susţinut de o nouă majoritate parlamentară, nu pentru a „rezista” până la alegeri, ci pe termen nedeterminat (ideea de „bună guvernare” compromisă fiind, se mai pune doar problema supravieţuirii rămăşiţelor economiei naţionale şi a oamenilor crunt loviţi de sărăcie).
Dar preşedintele poate să se manifeste din nou ca „jucător” şi să numească premier pe cine vrea el, poate chiar pe Emil Boc, din nou, pentru că greu ar găsi un specialist mai bun în combaterea orală - şi a crizei, şi a adversarilor politici, şi a sindicatelor, şi a tonomatelor, şi a tot ce mişcă împotriva PD-L. În acest caz, până la impunerea unui Guvern Boc III sau chiar Boc IV, Cabinetul Boc II rămâne la comandă (cu atribuţii restrânse) şi nu văd cum ar mai putea fi debarcat în timp util.
În tot răul este însă şi un mare bine: oricât ar vota împotriva altor două guverne (Boc II şi Boc IV), Parlamentul nu poate fi dizolvat de preşedinte pentru că ne aflăm în ultimele şase luni de mandat prezidenţial.
Şi am ajuns la ora adevărului: (re)alegerea preşedintelui, deziderat căruia i se subordonează fiecare respiraţie a fiecărui politician, activist sau afacerist adaptat în a supravieţui în cloaca politicii româneşti de până acum.
Ei bine, aşa cum au evoluat şi cum se prezintă lucrurile acum, eu nu mai înţeleg care este, pentru PD-L şi pentru comandantul său suprem, miza eventualei câştigări a alegerilor de către Traian Băsescu. La ce le va servi, presupunând că actualul preşedinte va fi reales? Mai crede cineva ca el va mai avea autoritatea, credibilitatea şi legitimitatea (pe care le-a avut şi şi-a cam bătut joc de ele) să gireze o nouă majoritate, care să susţină un nou guvern, bocist sau nu? Va mai avea formidabilul suport popular din iarna lui 2004?
Mulţi s-au exprimat în sensul că ar fi foarte bine ca Traian Băsescu să nu mai candideze, pur şi simplu, şi să se retragă demn din competiţie. Nu sunt de aceeaşi părere: consider că se impune ca el să lupte până la capăt, să câştige sau nu, însă să-şi ducă crucea până la ţărm, fie şi numai pentru a menţine similitudinea cu tot ceea ce a făcut până acum, dar şi pentru a fi in ton cu povestirea* cu câinele de vânătoare.
Numai pierzând alegerile, actualul preşedinte se va mai trezi din beţia puterii şi nu va mai putea ridica pretenţii justificate să fie premier, ministru sau te miri ce altceva...
_________________
*Într-o seară, înfometaţi şi îngheţaţi bocnă, mai mulţi vânători s-au adăpostit într-o cabană, la căldură, şi au început să înfulece tot ce le-a pus cabanierul la dispoziţie. Cu ei aveau şi un câine şi nu s-au îndurat să-l lase în viscolul de afară, ba chiar au început să-l îndoape cu de-ale gurii, astfel că, ghiftuit şi obosit şi el, câinele nu li s-a mai împleticit printre picioare, ci a adormit-lemn, sub masă. La scurt timp, interiorul cabanei s-a împuţit în aşa hal, că vânătorii au început de îndată verificări amănunţite, să vadă de unde vine duhoarea; nu le-a fost greu să descopere imediat că patrupedul - umflat de mâncare şi dormind profund - scăpa rafale de flatulaţii, gazând încăpărea. Daţi-l afară! Scoateţi javra de aici! Ieşi, potaie! - s-au auzit strigăte care însoţeau înjurăturile şi şuturile aplicate potăii nesimţitoare. Însă, imediat, peste toate a tunat vocea de bas a starostelui grupului, întâmplător şi stăpânul câinelui: Lăsaţi-l aici, să-i pută şi lui!!!
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 13 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Ce şi unde a greşit Emilian Frâncu
Semnam, în 8 septembrie a.c., în acest colţ de pagină, editorialul „Un Emilian Frâncu rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear”. Prin el, pe scurt, încercam să transmit opinia mea că lui Emilian Frâncu nu-i trebuie reproşate mici păcate omeneşti, reale sau inventate, ci mai ales faptul că a încercat să învingă PSD şi apoi PD-L cu armele acestora (după părerea mea şi liderii PD-L încearcă tot asta şi le va ieşi pe nas cu vârf şi îndesat).
În calitatea sa de liberal şi de preşedinte al PNL Vâlcea şi cu atât mai mult în demnităţile de deputat şi (ulterior) senator, am aşteptat de la Emilian Frâncu reuşite diferite de cele de care am avut parte.
Pentru mine, de pildă, ar fi contat infinit mai mult:
- o activitate parlamentară susţinută, conform „fişei postului” de deputat, respectiv senator (nu întrebări şi interpelări a la Vlădoiu!)
- iniţiative legislative care să îndrepte cât mai multe din strâmbătăţile acestei ţări
- discursuri memorabile de la tribuna Parlamentului, bazate pe cele mai sănătoase dintre principiile liberale, pe promovarea liberalismului autentic şi a unei existenţe scoase de sub ingerinţele politicului
- promovarea meritocraţiei şi nu a aceluiaşi sistem de tristă amintire (PCR - „pile, cârdăşii, relaţii” - de care nu mai scăpăm)
- anturaje mai puţin dubioase, prieteni adevăraţi, nu fripturişti, colegi-membri ai unei echipe, nu aplaudaci de râsu’-plânsu’; mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să nu tolereze în preajma sa şi mai ales în conducerea PNL Vâlcea chordate şi alte nevertebrate, supravieţuitoare sub orice scaun de preşedinte
- ...şi mi-aş mai fi dorit ca Emilian Frâncu să fie în media locale şi mai ales naţionale o prezenţă discretă, însă bine conturată, o voce puternic individualizată ... pe scurt, ca să înţelegeţi exact, mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să reprezinte Vâlcea şi pe vâlceni aşa cum nu mă aşteptam să-i reprezinte niciun alt parlamentar, de la care nu puteam avea asemenea „mari pretenţii”.
Pentru mine - probabil, nici pentru alţii - nu au contat deloc sau aproape deloc zecile sau sutele de miliarde pe care Emilian Frâncu le-a adus pentru judeţ şi pentru localităţile lui, între care şi Râmnicu-Vâlcea. Pe lângă că această practică adânc înrădăcinată în România, acest „lobby” se situează periculos de aproape de infracţiunea de trafic de influenţă (finanţările pentru investiţii publice nu se fac pe bază de „intervenţii” la primul-ministru sau la miniştri), ea e şi profund contra-productivă: nimeni, niciodată, nu va putea „aduce” toate fondurile de care au nevoie administraţiile judeţene/ locale - ceea ce va crea in permanenţă comparaţii, nemulţumiri, scandaluri, bârfe, frustrări s.a.m.d., justificate sau nu - şi nici vorbă ca investiţiile publice să fie făcute în funcţie de priorităţile absolute, reale, ale cetăţenilor şi comunităţilor, în general. De ce - de pildă - într-o comună sunt bani pentru a fi vopsit acoperişul bisericii in galben sau roşu, iar în alta, învecinată, cetăţenii ies la asfalt fremătând noroaiele cu cizme de cauciuc? Pentru că primarul fiecăreia dintre cele două localităţi este liberal sau pesedist ori viceversa? Primarii şi administraţiile locale nu trebuie „miluite” cu miliarde liberale, pesediste sau de altă culoare iluzorie (banii vin tot de la buget). Primarilor şi administraţiilor locale le trebuie pusă undiţa în mână şi le trebuie creat cadrul legislativ propice pescuitului, adică prinderii de peşte (şi nu proliferării de „peşti” ori pescari-braconieri).
În fine, pentru mine nu au contat deloc - şi chiar mi-au căzut rău de tot la „digestie” - promisiunile electorale ale lui Emilian Frâncu, care, deşi candida la Senat, promitea lucruri care ţin cel mult de atribuţiile şi „posibilităţile” primarilor şi ale consiliilor locale (apă, canal, pietruiri, asfaltări, renovări de biserici, cămine culturale etc. etc.).
Mai scriam în editorialul din 8 septembrie că ar fi fost de dorit ca Emilian Frâncu să se gândească serios să nu candideze, să nu-l aducă pe Cristian Buican în postura de învingător care se (va) bate cu Ion Cîlea pe sărăcia de buget al judeţului, pentru a-şi mulţumi cumva susţinătorii...
Aştept cu mare interes să văd cum va reuşi Emilian Frâncu, în calitatea lui de senator liberal, să fie ce n-a reuşit să fie până în prezent.
Cu la fel de mare interes aştept concretizarea tuturor promisiunilor de „mai bine” ale lui Cristian Buican, pentru „supuşii” săi liberali.
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 29 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
În calitatea sa de liberal şi de preşedinte al PNL Vâlcea şi cu atât mai mult în demnităţile de deputat şi (ulterior) senator, am aşteptat de la Emilian Frâncu reuşite diferite de cele de care am avut parte.
Pentru mine, de pildă, ar fi contat infinit mai mult:
- o activitate parlamentară susţinută, conform „fişei postului” de deputat, respectiv senator (nu întrebări şi interpelări a la Vlădoiu!)
- iniţiative legislative care să îndrepte cât mai multe din strâmbătăţile acestei ţări
- discursuri memorabile de la tribuna Parlamentului, bazate pe cele mai sănătoase dintre principiile liberale, pe promovarea liberalismului autentic şi a unei existenţe scoase de sub ingerinţele politicului
- promovarea meritocraţiei şi nu a aceluiaşi sistem de tristă amintire (PCR - „pile, cârdăşii, relaţii” - de care nu mai scăpăm)
- anturaje mai puţin dubioase, prieteni adevăraţi, nu fripturişti, colegi-membri ai unei echipe, nu aplaudaci de râsu’-plânsu’; mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să nu tolereze în preajma sa şi mai ales în conducerea PNL Vâlcea chordate şi alte nevertebrate, supravieţuitoare sub orice scaun de preşedinte
- ...şi mi-aş mai fi dorit ca Emilian Frâncu să fie în media locale şi mai ales naţionale o prezenţă discretă, însă bine conturată, o voce puternic individualizată ... pe scurt, ca să înţelegeţi exact, mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să reprezinte Vâlcea şi pe vâlceni aşa cum nu mă aşteptam să-i reprezinte niciun alt parlamentar, de la care nu puteam avea asemenea „mari pretenţii”.
Pentru mine - probabil, nici pentru alţii - nu au contat deloc sau aproape deloc zecile sau sutele de miliarde pe care Emilian Frâncu le-a adus pentru judeţ şi pentru localităţile lui, între care şi Râmnicu-Vâlcea. Pe lângă că această practică adânc înrădăcinată în România, acest „lobby” se situează periculos de aproape de infracţiunea de trafic de influenţă (finanţările pentru investiţii publice nu se fac pe bază de „intervenţii” la primul-ministru sau la miniştri), ea e şi profund contra-productivă: nimeni, niciodată, nu va putea „aduce” toate fondurile de care au nevoie administraţiile judeţene/ locale - ceea ce va crea in permanenţă comparaţii, nemulţumiri, scandaluri, bârfe, frustrări s.a.m.d., justificate sau nu - şi nici vorbă ca investiţiile publice să fie făcute în funcţie de priorităţile absolute, reale, ale cetăţenilor şi comunităţilor, în general. De ce - de pildă - într-o comună sunt bani pentru a fi vopsit acoperişul bisericii in galben sau roşu, iar în alta, învecinată, cetăţenii ies la asfalt fremătând noroaiele cu cizme de cauciuc? Pentru că primarul fiecăreia dintre cele două localităţi este liberal sau pesedist ori viceversa? Primarii şi administraţiile locale nu trebuie „miluite” cu miliarde liberale, pesediste sau de altă culoare iluzorie (banii vin tot de la buget). Primarilor şi administraţiilor locale le trebuie pusă undiţa în mână şi le trebuie creat cadrul legislativ propice pescuitului, adică prinderii de peşte (şi nu proliferării de „peşti” ori pescari-braconieri).
În fine, pentru mine nu au contat deloc - şi chiar mi-au căzut rău de tot la „digestie” - promisiunile electorale ale lui Emilian Frâncu, care, deşi candida la Senat, promitea lucruri care ţin cel mult de atribuţiile şi „posibilităţile” primarilor şi ale consiliilor locale (apă, canal, pietruiri, asfaltări, renovări de biserici, cămine culturale etc. etc.).
Mai scriam în editorialul din 8 septembrie că ar fi fost de dorit ca Emilian Frâncu să se gândească serios să nu candideze, să nu-l aducă pe Cristian Buican în postura de învingător care se (va) bate cu Ion Cîlea pe sărăcia de buget al judeţului, pentru a-şi mulţumi cumva susţinătorii...
Aştept cu mare interes să văd cum va reuşi Emilian Frâncu, în calitatea lui de senator liberal, să fie ce n-a reuşit să fie până în prezent.
Cu la fel de mare interes aştept concretizarea tuturor promisiunilor de „mai bine” ale lui Cristian Buican, pentru „supuşii” săi liberali.
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 29 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Două camere, o cameră ori o cămară?
A trebuit să ne apropiem mult, mult de tot de data alegerilor prezidenţiale, pentru ca alte idei stupide (un Parlament cu o cameră este mai bun ca unul cu două camere... mai puţini parlamentari sunt mai buni decât mai mulţi parlamentari, pentru că «ne costă» mai puţin!) să acapareze agenda publică a lui „stupid people” şi să divizeze încă o dată, profund, România.
*
În Ardealul în care m-am născut, instaurarea comunismului a adus - ca peste tot în ţară - multă suferinţă şi multe lipsuri mai ales foştilor români cu oarecare „stare” („burjuilor” sau („chiaburilor”), cărora înainte nu le lipsea nimic din cele necesare existenţei de zi cu zi, însă nici pe departe nu erau cu adevărat bogaţi. Aveam o rudă ceva mai îndepărtată, pare-mi-se o mătuşă de-a bunicii, căreia Partidul găsise oportun să-i ia nu doar casa şi pământul, ci să o dea şi afară din învâţământ, să-i confişte şi aproape toate obiectele de uz casnic şi gospodăreasc. Mai rămăsese cu doar câteva fleacuri care nu-i interesaseră pe oamenii muncii venţi să „naţionalizeze” până şi lenjeriile de pe pat şi cocoşul din coteţ. Între aceste fleacuri, scăpase de „naţionalizare” şi un vechi difuzor. Ştiţi la ce serveşte un difuzor instalat în circuitul unei staţii de radioficare sau doar de amplificare: la el se poate auzi tot ceea ce se transmite pe cablu (emisiuni radio sau alte transmisiuni făcute dintr-un „studio” improvizat de pildă la nivelul unei localităţi, al unei fabrici, al unui hipermarket etc.). Ca să-şi asigure existenţa pentru încă o zi-două-trei, mătuşa de care vă povestesc tot încerca să vândă în piaţa de vechituri difuzorul „nenaţionalizat”. Treceau zilele şi nimeni nu se dovedea, însă, interesat să cumpere vechitura inutilă: era şi normal, ce puteai să asculţi la difuzor, în afară de propagandă agresivă şi veşti dintre cele mai „patriotice”, de pildă că alţi şi alţi duşmani ai poporului, uneltitori în cârdăşie cu cercurile capitaliste şi imperialiste au fost prinşi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi (toate astea întâmplându-se, nu arareori, în aceeaşi noapte).
Care credeţi că a fost, în această situaţie, „reclama” mătuşii pentru prăpăditul de difuzor pe care nu voia să-l cumpere nimeni? Le zicea potenţialilor cumpărători, cu voce de milog, cam aşa: „Luaţi difuzorul ăsta ...îl vând ieftin, deşi e foarte bun ...e mai bun decât aparatul de radio!!!”
*
Cum să fie „mai bun” Parlamentul unicameral decât Parlamentul bicameral? Cum să fie „mai bine” cu parlamentari mai puţini, decât cu parlamentari mai mulţi?
De acord, au ajuns în Parlamentul României (şi-i compromit pe zi ce trece ultimele rămăşiţe de credibilitate) fel de fel de ...cocalari intelectuali şi piţipoance pe măsură, cu nimic reprezentativi pentru spiritul, cultura şi aspiraţiile acestui popor. Dar asta înseamnă că Parlamentul trebuie tăiat în două, iar jumătatea rămasă vie trebuie aşezată pe aceleaşi baze ca M.A.N.? Nu cumva - în acest elan proletar-populist-proletcultist-colectivist - nu ne mai rămâne decât un pas mic până la momentul în care, în loc de Parlament bicameral, poporul să vrea un Parlament uni-cămară-studio, prevăzut cu difuzor precum al mătuşii?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 28 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
*
În Ardealul în care m-am născut, instaurarea comunismului a adus - ca peste tot în ţară - multă suferinţă şi multe lipsuri mai ales foştilor români cu oarecare „stare” („burjuilor” sau („chiaburilor”), cărora înainte nu le lipsea nimic din cele necesare existenţei de zi cu zi, însă nici pe departe nu erau cu adevărat bogaţi. Aveam o rudă ceva mai îndepărtată, pare-mi-se o mătuşă de-a bunicii, căreia Partidul găsise oportun să-i ia nu doar casa şi pământul, ci să o dea şi afară din învâţământ, să-i confişte şi aproape toate obiectele de uz casnic şi gospodăreasc. Mai rămăsese cu doar câteva fleacuri care nu-i interesaseră pe oamenii muncii venţi să „naţionalizeze” până şi lenjeriile de pe pat şi cocoşul din coteţ. Între aceste fleacuri, scăpase de „naţionalizare” şi un vechi difuzor. Ştiţi la ce serveşte un difuzor instalat în circuitul unei staţii de radioficare sau doar de amplificare: la el se poate auzi tot ceea ce se transmite pe cablu (emisiuni radio sau alte transmisiuni făcute dintr-un „studio” improvizat de pildă la nivelul unei localităţi, al unei fabrici, al unui hipermarket etc.). Ca să-şi asigure existenţa pentru încă o zi-două-trei, mătuşa de care vă povestesc tot încerca să vândă în piaţa de vechituri difuzorul „nenaţionalizat”. Treceau zilele şi nimeni nu se dovedea, însă, interesat să cumpere vechitura inutilă: era şi normal, ce puteai să asculţi la difuzor, în afară de propagandă agresivă şi veşti dintre cele mai „patriotice”, de pildă că alţi şi alţi duşmani ai poporului, uneltitori în cârdăşie cu cercurile capitaliste şi imperialiste au fost prinşi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi (toate astea întâmplându-se, nu arareori, în aceeaşi noapte).
Care credeţi că a fost, în această situaţie, „reclama” mătuşii pentru prăpăditul de difuzor pe care nu voia să-l cumpere nimeni? Le zicea potenţialilor cumpărători, cu voce de milog, cam aşa: „Luaţi difuzorul ăsta ...îl vând ieftin, deşi e foarte bun ...e mai bun decât aparatul de radio!!!”
*
Cum să fie „mai bun” Parlamentul unicameral decât Parlamentul bicameral? Cum să fie „mai bine” cu parlamentari mai puţini, decât cu parlamentari mai mulţi?
De acord, au ajuns în Parlamentul României (şi-i compromit pe zi ce trece ultimele rămăşiţe de credibilitate) fel de fel de ...cocalari intelectuali şi piţipoance pe măsură, cu nimic reprezentativi pentru spiritul, cultura şi aspiraţiile acestui popor. Dar asta înseamnă că Parlamentul trebuie tăiat în două, iar jumătatea rămasă vie trebuie aşezată pe aceleaşi baze ca M.A.N.? Nu cumva - în acest elan proletar-populist-proletcultist-colectivist - nu ne mai rămâne decât un pas mic până la momentul în care, în loc de Parlament bicameral, poporul să vrea un Parlament uni-cămară-studio, prevăzut cu difuzor precum al mătuşii?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 28 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Cine ne-a hainit conducătorii?
Probabil nu toţi cititorii noştri ştiu cine a fost Ionel Pop. Pentru cine nu ştie, mă voi mărgini să spun doar câteva cuvinte care în niciun caz nu pot reda adevărata dimensiune umană, culturală şi politică a marelul scriitor (cel despre care vorbesc eu acum) între altele, secretarul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.
Tânăr student - înainte de a deveni avocat celebru şi titanul literaturii cinegetice româneşti (între avocatură şi activitatea scriitoricească a fost şi deţinut politic, nişte ani, doar pentru că era nepotul lui Iuliu Maniu, fratele mamei) - Ionel Pop începuse să scrie la cotidianele Partidului Naţional Român „Lupta” din Budapesta şi „Românul” din Arad . Scria nu pentru a fi remunerat, ci pentru că se regăsea în doctrina şi idealurile acestei formaţiuni politice, militante pentru emaniciparea românilor transilvăneni şi pentru unirea cu ţara. Potrivit lui Valentin Borda, „scria cu aplomb, convingere şi talent ...articolele tânărului publicist bucurându-se de aprecierea redacţiilor şi a publicului cititor al gazetelor respective, primind chiar semnale de simpatie, încurajare şi preţuire”.
În 1911, Ionel Pop era student la Universitatea din Berlin. În preajma Crăciunului, s-a pomenit cu un mandat poştal în valoare de 100 de mărci de aur, trimise de către administraţia gazetei Partidului Naţional Român din Arad (la care colabora) şi cu o scrisoare deosebit de măgulitoare din partea lui Vasile Goldiş, directorul publicaţiei, care îi spunea că articolele sale sunt mult apreciate de conducerea redacţiei şi de cititorii ei.
Fireşte, Ionel Pop s-a bucurat de banii primiţi şi de scrisoare şi s-a şi grăbit să-i scrie unchiului despre ce cinste a avut parte. În câteva zile, i-a venit răspunsul unchiului Iuliu Maniu, care îl felicita în cuvinte calde, însă adăuga: „Scriind tu, în materie politică, în ziarul Partidului Naţional Român, ai o activitate politică. Or, să ştii pentru totdeauna că nu ai voie să primeşti, să ai, niciun fel de beneficiu, niciun fel de folos material, mare sau mic, de pe urma activităţii tale politice. Te rog, deci, dragă Ionel, să restitui imediat cele 100 de mărci gazetei «Românul» şi să-i mulţumeşti frumos fratelui Goldiş pentru gândul bun şi cinstea pe care ţi-a făcut-o...” *
*
Comisia de ancheta a activitătii şi cheltuielilor Ministerului Turismului a solicitat ieri Camerei Deputaţilor să facă demersurile pentru începerea urmăririi penale împotriva ministrului Elena Udrea şi să aprobe revocarea acesteia din funcţie.
„Comisia Vanghelie, condusă de Ludovic Orban, a fost înfiinţată de către PSD şi PNL pentru fabricarea, cu orice preţ, de acuzaţii penale la adresa mea”, a declarat tot aseară Elena Udrea.
„Raportul prezentat de Ludovic Orban nu aduce nicio noutate”, a continuat Elena Udrea. Mai mult, spune ministrul, „de două luni de zile am tot explicat şi am demonstrat, în sute de răspunsuri pe care le-am formulat către mass-media şi către Comisie, că, la Ministerul Turismului, activitatea se desfăşoară în deplină legalitate”.
*
Găsiţi vreun termen de comparaţie între cum înţelegeau unii lideri politici români să facă politică în urmă cu un secol şi cum înţeleg s-o facă acum?
Cine ne-a ticăloşit sistemul?
Cine ne-a hainit în aşa hal conducătorii?
Valentin Smedescu
_______________________________
*Susan, Dumitru, Ionel Pop sau recuperarea timpului pierdut, Deva, 1997
(editorial publicat prima data in 24 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Tânăr student - înainte de a deveni avocat celebru şi titanul literaturii cinegetice româneşti (între avocatură şi activitatea scriitoricească a fost şi deţinut politic, nişte ani, doar pentru că era nepotul lui Iuliu Maniu, fratele mamei) - Ionel Pop începuse să scrie la cotidianele Partidului Naţional Român „Lupta” din Budapesta şi „Românul” din Arad . Scria nu pentru a fi remunerat, ci pentru că se regăsea în doctrina şi idealurile acestei formaţiuni politice, militante pentru emaniciparea românilor transilvăneni şi pentru unirea cu ţara. Potrivit lui Valentin Borda, „scria cu aplomb, convingere şi talent ...articolele tânărului publicist bucurându-se de aprecierea redacţiilor şi a publicului cititor al gazetelor respective, primind chiar semnale de simpatie, încurajare şi preţuire”.
În 1911, Ionel Pop era student la Universitatea din Berlin. În preajma Crăciunului, s-a pomenit cu un mandat poştal în valoare de 100 de mărci de aur, trimise de către administraţia gazetei Partidului Naţional Român din Arad (la care colabora) şi cu o scrisoare deosebit de măgulitoare din partea lui Vasile Goldiş, directorul publicaţiei, care îi spunea că articolele sale sunt mult apreciate de conducerea redacţiei şi de cititorii ei.
Fireşte, Ionel Pop s-a bucurat de banii primiţi şi de scrisoare şi s-a şi grăbit să-i scrie unchiului despre ce cinste a avut parte. În câteva zile, i-a venit răspunsul unchiului Iuliu Maniu, care îl felicita în cuvinte calde, însă adăuga: „Scriind tu, în materie politică, în ziarul Partidului Naţional Român, ai o activitate politică. Or, să ştii pentru totdeauna că nu ai voie să primeşti, să ai, niciun fel de beneficiu, niciun fel de folos material, mare sau mic, de pe urma activităţii tale politice. Te rog, deci, dragă Ionel, să restitui imediat cele 100 de mărci gazetei «Românul» şi să-i mulţumeşti frumos fratelui Goldiş pentru gândul bun şi cinstea pe care ţi-a făcut-o...” *
*
Comisia de ancheta a activitătii şi cheltuielilor Ministerului Turismului a solicitat ieri Camerei Deputaţilor să facă demersurile pentru începerea urmăririi penale împotriva ministrului Elena Udrea şi să aprobe revocarea acesteia din funcţie.
„Comisia Vanghelie, condusă de Ludovic Orban, a fost înfiinţată de către PSD şi PNL pentru fabricarea, cu orice preţ, de acuzaţii penale la adresa mea”, a declarat tot aseară Elena Udrea.
„Raportul prezentat de Ludovic Orban nu aduce nicio noutate”, a continuat Elena Udrea. Mai mult, spune ministrul, „de două luni de zile am tot explicat şi am demonstrat, în sute de răspunsuri pe care le-am formulat către mass-media şi către Comisie, că, la Ministerul Turismului, activitatea se desfăşoară în deplină legalitate”.
*
Găsiţi vreun termen de comparaţie între cum înţelegeau unii lideri politici români să facă politică în urmă cu un secol şi cum înţeleg s-o facă acum?
Cine ne-a ticăloşit sistemul?
Cine ne-a hainit în aşa hal conducătorii?
Valentin Smedescu
_______________________________
*Susan, Dumitru, Ionel Pop sau recuperarea timpului pierdut, Deva, 1997
(editorial publicat prima data in 24 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Singura soluţie, înc-o prostituţie?
Ca o mare izbândă - cu nimic mai prejos decât toate realizărili actualei Puteri - a fost anunţată ieri concluzia „Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice”. Comisia asta, despre a cărei existenţă, sincer să fiu, nu aveam habar, şi-a prezentat raportul referitor la analiza riscurilor şi inechităţilor sociale din România, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu şi a primului-ministru Emil Boc.
Documentul prezentat la Cotroceni contine şi propunerea de „legalizare a sexului comercial”, nu şi intermedierea de servicii sexuale, ca „posibilitate de control a bolilor cu transmitere sexuala”. Raportul avertizează însă că această propunere ar trebui dezbătută, căci „impunerea unei astfel de măsuri în absenţa unei analize bazate pe experienţa altor state şi în funcţie de particularităţile României ar putea genera totuşi efecte nedorite".
Comisia prezidentiala propune, de asemenea, „înfiinţarea de servicii şi centre de specialitate prin intermediul cărora femeile care practică sexul comercial să poată beneficia pe lângă serviciile de asistenţă medicală, socială şi psihologică şi de prezervative oferite gratis”.
Vă mărturisesc fără menajamente că eu, unul, am rămas mut din cel puţin două motive:
1. se dovedeşte că avea dreptate aia mică a preşedintelui, în campania electorală pentru Parlamentul European, când „s-a scăpat” că drogurile uşoare ar trebui legalizate aşa cum ştia ea că s-au legalizat în SUA; oare ce-o înţelege badea Pafnutie din Cucoiu-Vâlcea din toată trebuşoara asta? Nu i-ar putea trece prin mintea-i puţină la simţire că familia prezidenţială e una de smuciţi? Iar dacă da, cum l-am convinge că nu e aşa?
2. asta e durerea numărul unu a ţării, că nu e legalizat „sexul comercial”? că pe amărâtele de prostituate le exploatează numai peştii lor şi nu le exploatează şi Statul, adică politicienii, care să împartă apoi unor ministere precum al Turismului plus-valoarea produsă de prostituate? că nu există şi deci trebuie înfiinţate servicii şi centre de specialitate pentru ca prostituatele să poată beneficia de asistenţă medicală, socială şi psihologică şi de prezervative oferite gratis?
Care va să zică România, ce n-a fost în stare să aibă servicii medicale, sociale şi de asistenţă pentru populaţie, în general, să îşi înfinţeze aşa ceva pentru a legaliza prostituţia? Şi să mai investească şi în prezervative, pe deasupra? Altfel o pasc „riscuri” şi „avem inechităţi sociale”?
Mi se pare că propuneri precum cea a „Comisiei..” denotă o disperare acută şi cred că nu e departe momentul când vom avea „rapoarte de comisii” care să susţină că şi homosexualilor le trebuie asistenţă şi prezervative cu miros de banane, că şi pedofilii, zoofilii, necrofilii şi coprofilii trebuie să intre în legalitate, dacă plătesc prăpăditului ăstuia de Stat o oareşce taxă de protecţie...
În fine, o altă concluzie după ziua de ieri, ar putea fi aceea că preşedintele României are consilieri profesionişti, care lucrează cu temei nu să-l ajute, ci să-l piardă: cu asumarea raportului privind legalizarea drogurilor şi a prostituţiei, „invectiva” că „Traian Băsescu stă la uşa bordelului politicii româneşti ca o codoaşă bătrână” devine amuzat de dureroasă, trist de veselă, halucinant de reală...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 23 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Documentul prezentat la Cotroceni contine şi propunerea de „legalizare a sexului comercial”, nu şi intermedierea de servicii sexuale, ca „posibilitate de control a bolilor cu transmitere sexuala”. Raportul avertizează însă că această propunere ar trebui dezbătută, căci „impunerea unei astfel de măsuri în absenţa unei analize bazate pe experienţa altor state şi în funcţie de particularităţile României ar putea genera totuşi efecte nedorite".
Comisia prezidentiala propune, de asemenea, „înfiinţarea de servicii şi centre de specialitate prin intermediul cărora femeile care practică sexul comercial să poată beneficia pe lângă serviciile de asistenţă medicală, socială şi psihologică şi de prezervative oferite gratis”.
Vă mărturisesc fără menajamente că eu, unul, am rămas mut din cel puţin două motive:
1. se dovedeşte că avea dreptate aia mică a preşedintelui, în campania electorală pentru Parlamentul European, când „s-a scăpat” că drogurile uşoare ar trebui legalizate aşa cum ştia ea că s-au legalizat în SUA; oare ce-o înţelege badea Pafnutie din Cucoiu-Vâlcea din toată trebuşoara asta? Nu i-ar putea trece prin mintea-i puţină la simţire că familia prezidenţială e una de smuciţi? Iar dacă da, cum l-am convinge că nu e aşa?
2. asta e durerea numărul unu a ţării, că nu e legalizat „sexul comercial”? că pe amărâtele de prostituate le exploatează numai peştii lor şi nu le exploatează şi Statul, adică politicienii, care să împartă apoi unor ministere precum al Turismului plus-valoarea produsă de prostituate? că nu există şi deci trebuie înfiinţate servicii şi centre de specialitate pentru ca prostituatele să poată beneficia de asistenţă medicală, socială şi psihologică şi de prezervative oferite gratis?
Care va să zică România, ce n-a fost în stare să aibă servicii medicale, sociale şi de asistenţă pentru populaţie, în general, să îşi înfinţeze aşa ceva pentru a legaliza prostituţia? Şi să mai investească şi în prezervative, pe deasupra? Altfel o pasc „riscuri” şi „avem inechităţi sociale”?
Mi se pare că propuneri precum cea a „Comisiei..” denotă o disperare acută şi cred că nu e departe momentul când vom avea „rapoarte de comisii” care să susţină că şi homosexualilor le trebuie asistenţă şi prezervative cu miros de banane, că şi pedofilii, zoofilii, necrofilii şi coprofilii trebuie să intre în legalitate, dacă plătesc prăpăditului ăstuia de Stat o oareşce taxă de protecţie...
În fine, o altă concluzie după ziua de ieri, ar putea fi aceea că preşedintele României are consilieri profesionişti, care lucrează cu temei nu să-l ajute, ci să-l piardă: cu asumarea raportului privind legalizarea drogurilor şi a prostituţiei, „invectiva” că „Traian Băsescu stă la uşa bordelului politicii româneşti ca o codoaşă bătrână” devine amuzat de dureroasă, trist de veselă, halucinant de reală...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 23 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Noi ,,votim”, nu citim?
Săptămâna trecută - printre multe alte numere ale circului cotidian - a trecut parcă nebăgată în seamă propunerea democrat-liberalului Cristian Preda de introducere a dreptului de vot de la 16 ani.
Argumentul suprem adus de europarlamentarul PD-L a fost acela al corelării dreptului la vot cu dreptul la muncă. “Dacă un tânăr poate munci legal de la 16 ani, de ce n-ar putea el şi vota de la aceeaşi vârstă?” - se întreabă filozofic Cristian Preda, într-o postare pe blogul personal.
Impune actualul stadiu de evoluţie a democraţiei româneşti post-decembriste reducerea vârstei de la care se dobândeşte dreptul de vot? I-ar fi mai bine electoratului şi i-ar fi mai bine ţării dacă elevii de clasele a IX-a - a X-a şi cei ce şi-au luat adio de la carte şi îşi exercită (mai mult sau mai puţin încrezători în viitorul lor şi al patriei), concomitent, şi “dreptul la muncă” şi “dreptul la vot” ?
Eu cred că răspunsul la aceste două întrebări este categoric “nu” şi, mai mult decât atât, suspectez propunerea europarlamentarului Preda de scopuri care n-au nimic de-a face cu democraţia şi cu grija faţă de tineri, ci numai şi numai cu interesul de partid.
De ce cred asta? Pentru că de viitorul adolescenţilor (şi al tinerilor şi al adulţilor săi) Statul român e atât de preocupat, încât grija-i dă pe afară de multă ce e: Statul oferă dreptul la muncă, dar nu dă aproape nicio şansă de angajare şi de activitate decent efectuată şi remunerată; nu dă nicio şansă nu doar tinerilor, ci nici adulţilor care vor să exercite onest o profesie ori o meserie, în funcţie de pregătirea lor profesională; Statul nu dă nicio şansă încă din momentul angajării unui tânăr sau vârstnic, eveniment care niciodată nu are la bază doar criterii de competenţă...
De ce ar fi cineva interesat, atunci, de scăderea vârstei de vot de la 18 la 16 ani?
E mai simplu decât pare la prima vedere: pentru că în luptele electorale care se vor purta de-acum încolo va conta mult fiecare votant contribuabil la zestrea de voturi care va face diferenţa între Putere şi Opoziţie (nu e exclus sa o facă şi între libertate şi puşcărie).
Dacă mulţi pensionari şi o parte din adulţi sunt convinşi să voteze (cu cine trebuie) de idealuri reprezentate de plasa de partid (cu zahăr, făină, ulei şi, poate, salam), Doamne, cu câte argumente ,doctrinare” mai pot fi aduşi adolescenţii la vot! De pildă cu telefoane mobile, tombole şi alte lucruri pe care şi le-ar dori, ca să nu mai vorbesc de posibilele ecouri ale unor ,,îndemnuri” bine intenţionate, venite din partea unor personalităţi culturale precum Florin Salam, Nicolae Guţă, Adi de Vito, Verdy de la Vâlcea, Rudy de la Vâlcea (aştia doi îs mai noi) etc. ori ale unor frumuseţi cum nu mai există, ca Sexi Brăileanca, Simona Sensual, Prinţesa de Aur şi alte ....piţipoance celebre.
Asta fără să mai socotim câte voturi neprihănite - în favoarea democraţiei, desigur - ar putea smulge generaţiei de 16-18 ani deja celebrul europarlamentar “Paris Hilton din Carpaţi”!!!
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Argumentul suprem adus de europarlamentarul PD-L a fost acela al corelării dreptului la vot cu dreptul la muncă. “Dacă un tânăr poate munci legal de la 16 ani, de ce n-ar putea el şi vota de la aceeaşi vârstă?” - se întreabă filozofic Cristian Preda, într-o postare pe blogul personal.
Impune actualul stadiu de evoluţie a democraţiei româneşti post-decembriste reducerea vârstei de la care se dobândeşte dreptul de vot? I-ar fi mai bine electoratului şi i-ar fi mai bine ţării dacă elevii de clasele a IX-a - a X-a şi cei ce şi-au luat adio de la carte şi îşi exercită (mai mult sau mai puţin încrezători în viitorul lor şi al patriei), concomitent, şi “dreptul la muncă” şi “dreptul la vot” ?
Eu cred că răspunsul la aceste două întrebări este categoric “nu” şi, mai mult decât atât, suspectez propunerea europarlamentarului Preda de scopuri care n-au nimic de-a face cu democraţia şi cu grija faţă de tineri, ci numai şi numai cu interesul de partid.
De ce cred asta? Pentru că de viitorul adolescenţilor (şi al tinerilor şi al adulţilor săi) Statul român e atât de preocupat, încât grija-i dă pe afară de multă ce e: Statul oferă dreptul la muncă, dar nu dă aproape nicio şansă de angajare şi de activitate decent efectuată şi remunerată; nu dă nicio şansă nu doar tinerilor, ci nici adulţilor care vor să exercite onest o profesie ori o meserie, în funcţie de pregătirea lor profesională; Statul nu dă nicio şansă încă din momentul angajării unui tânăr sau vârstnic, eveniment care niciodată nu are la bază doar criterii de competenţă...
De ce ar fi cineva interesat, atunci, de scăderea vârstei de vot de la 18 la 16 ani?
E mai simplu decât pare la prima vedere: pentru că în luptele electorale care se vor purta de-acum încolo va conta mult fiecare votant contribuabil la zestrea de voturi care va face diferenţa între Putere şi Opoziţie (nu e exclus sa o facă şi între libertate şi puşcărie).
Dacă mulţi pensionari şi o parte din adulţi sunt convinşi să voteze (cu cine trebuie) de idealuri reprezentate de plasa de partid (cu zahăr, făină, ulei şi, poate, salam), Doamne, cu câte argumente ,doctrinare” mai pot fi aduşi adolescenţii la vot! De pildă cu telefoane mobile, tombole şi alte lucruri pe care şi le-ar dori, ca să nu mai vorbesc de posibilele ecouri ale unor ,,îndemnuri” bine intenţionate, venite din partea unor personalităţi culturale precum Florin Salam, Nicolae Guţă, Adi de Vito, Verdy de la Vâlcea, Rudy de la Vâlcea (aştia doi îs mai noi) etc. ori ale unor frumuseţi cum nu mai există, ca Sexi Brăileanca, Simona Sensual, Prinţesa de Aur şi alte ....piţipoance celebre.
Asta fără să mai socotim câte voturi neprihănite - în favoarea democraţiei, desigur - ar putea smulge generaţiei de 16-18 ani deja celebrul europarlamentar “Paris Hilton din Carpaţi”!!!
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Responsabilitatea care striveşte
Cum s-o fi întâmplat de a ajuns şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie un om precum Nicolae Sărdărescu?
Să fi fost liderii politici şi administrativi ai judeţului şi ai municipiului Râmnicu-Vâlcea atât de ocupaţi cu campania electorală şi cu propriile trebuşoare de partid, încât să nu mai fi avut vreme să lupte pentru a-şi impune proprii oameni?
Să fi fost oamenii de afaceri atât de ocupaţi cu criza, încât - nici ei - să nu-şi fi găsit măcar o seară în care „să negocieze" ca la tarabă şi cu cine trebuie numirea altui comisar-şef la IPJ?
Să nu (mai) fi avut capii lumii interlope chiar niciun cuvânt de spus în această ultimă ascensiune în importanta funcţie sus-menţionată?
Habar nu am care este răspunsul la întrebările de mai sus şi întrucât - cum, necum - Nicolae Sărdărescu şi-a luat deja funcţia în primire, consider mai important să privim spre viitor, nu spre trecut. Înainte de concurs, noul şef al IPJ Vâlcea a făcut nişte declaraţii pe care le-am publicat şi noi şi nu am ratat ocazia de a le sublinia gravitatea. Nicolae Sărdărescu susţinea că va aduce autoritate şi disciplină în rândul Poliţiei vâlcene: „Sunt două elemente care au lipsit în anumite momente la poliţia din Vâlcea. Voi face schimbări majore, reforme în statul de funcţii, în organigramă. Nu intră în calculele mele o restructurare, dar vreau să spun că voi încerca să aduc profesionalismul. În acest moment este foarte jos nivelul profesional al poliţiei vâlcene”
Dacă aceste declaraţii ar fi fost făcute de către un om de pe stradă, sigur că ele puteau fi lesne calificate drept aiureli ori măcar exagerări. Când, însă, astfel de „vorbe grele” vin din partea unui comisar-şef care a fost adjunctul a doi şefi ai IPJ şi acum a ajuns el însuşi şeful IPJ, orizontul de aşteptare este atât de mare, că poate strivi în orice moment: tot vâlceanul se va gândi că şeful suprem al instituţiei numită Poliţie ştie că aceasta nu mai are nici autoritate şi nu mai manifestă nici disciplină că doar - afara percepţiilor pe care le avem fiecare - o recunoştea însuşi Nicolae Sărdărescu, înainte de concursul care l-a consacrat drept şef.
Pe lângă asta, ieri, noul comandant al Poliţiei Vâlcea a mai făcut o declaraţie foarte importantă: „Nu voi asculta de nicio comandă politică sau vreo presiune economică sau de altă natură”
Vă mărturisesc sincer că eu, unul, chiar aşteptam astfel de declaraţii şi sunt sincer nerăbdător să văd cum îi va reda cms. sef. Sărdărescu Poliţiei vâlcene autoritatea, disciplina şi profesionalismul pierdute nu doar în mandatele precedenţilor şefi ai IPJ Vâlcea, ci în zecile de ani în care această instituţie numai exclusiv în slujba cetăţenilor nu s-a aflat.
Valentin Smedescu
PS: cu mai mult de un an în urmă, un prieten îmi spunea că, pentru comanda IPJ Vâlcea, cel mai nimerit ar fi Nicolae Sărdărescu, că este un bun profesionist, recunoscut ca atare de toţi subordonaţii, inclusiv de poliţiştii de la comune, că nu este e corupt ş.a.m.d.
M-aş bucura să fie aşa, însă prietenul meu mi-a mai vorbit odată elogios despre cineva (ajuns azi mare lider vâlcean). După ce i-am spus că lucrurile nu stau astfel, n-a mai vorbit cu mine câteva luni, de supărare că-i critic „idolul” .
Acum, prietenul meu se întreabă frecvent cum de s-a putut înşela atât de tare în privinţa ticălosului de „idol cu chip cioplit”...
(editorial publicat prima data in 17 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Să fi fost liderii politici şi administrativi ai judeţului şi ai municipiului Râmnicu-Vâlcea atât de ocupaţi cu campania electorală şi cu propriile trebuşoare de partid, încât să nu mai fi avut vreme să lupte pentru a-şi impune proprii oameni?
Să fi fost oamenii de afaceri atât de ocupaţi cu criza, încât - nici ei - să nu-şi fi găsit măcar o seară în care „să negocieze" ca la tarabă şi cu cine trebuie numirea altui comisar-şef la IPJ?
Să nu (mai) fi avut capii lumii interlope chiar niciun cuvânt de spus în această ultimă ascensiune în importanta funcţie sus-menţionată?
Habar nu am care este răspunsul la întrebările de mai sus şi întrucât - cum, necum - Nicolae Sărdărescu şi-a luat deja funcţia în primire, consider mai important să privim spre viitor, nu spre trecut. Înainte de concurs, noul şef al IPJ Vâlcea a făcut nişte declaraţii pe care le-am publicat şi noi şi nu am ratat ocazia de a le sublinia gravitatea. Nicolae Sărdărescu susţinea că va aduce autoritate şi disciplină în rândul Poliţiei vâlcene: „Sunt două elemente care au lipsit în anumite momente la poliţia din Vâlcea. Voi face schimbări majore, reforme în statul de funcţii, în organigramă. Nu intră în calculele mele o restructurare, dar vreau să spun că voi încerca să aduc profesionalismul. În acest moment este foarte jos nivelul profesional al poliţiei vâlcene”
Dacă aceste declaraţii ar fi fost făcute de către un om de pe stradă, sigur că ele puteau fi lesne calificate drept aiureli ori măcar exagerări. Când, însă, astfel de „vorbe grele” vin din partea unui comisar-şef care a fost adjunctul a doi şefi ai IPJ şi acum a ajuns el însuşi şeful IPJ, orizontul de aşteptare este atât de mare, că poate strivi în orice moment: tot vâlceanul se va gândi că şeful suprem al instituţiei numită Poliţie ştie că aceasta nu mai are nici autoritate şi nu mai manifestă nici disciplină că doar - afara percepţiilor pe care le avem fiecare - o recunoştea însuşi Nicolae Sărdărescu, înainte de concursul care l-a consacrat drept şef.
Pe lângă asta, ieri, noul comandant al Poliţiei Vâlcea a mai făcut o declaraţie foarte importantă: „Nu voi asculta de nicio comandă politică sau vreo presiune economică sau de altă natură”
Vă mărturisesc sincer că eu, unul, chiar aşteptam astfel de declaraţii şi sunt sincer nerăbdător să văd cum îi va reda cms. sef. Sărdărescu Poliţiei vâlcene autoritatea, disciplina şi profesionalismul pierdute nu doar în mandatele precedenţilor şefi ai IPJ Vâlcea, ci în zecile de ani în care această instituţie numai exclusiv în slujba cetăţenilor nu s-a aflat.
Valentin Smedescu
PS: cu mai mult de un an în urmă, un prieten îmi spunea că, pentru comanda IPJ Vâlcea, cel mai nimerit ar fi Nicolae Sărdărescu, că este un bun profesionist, recunoscut ca atare de toţi subordonaţii, inclusiv de poliţiştii de la comune, că nu este e corupt ş.a.m.d.
M-aş bucura să fie aşa, însă prietenul meu mi-a mai vorbit odată elogios despre cineva (ajuns azi mare lider vâlcean). După ce i-am spus că lucrurile nu stau astfel, n-a mai vorbit cu mine câteva luni, de supărare că-i critic „idolul” .
Acum, prietenul meu se întreabă frecvent cum de s-a putut înşela atât de tare în privinţa ticălosului de „idol cu chip cioplit”...
(editorial publicat prima data in 17 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Stimaţi tovarăşi, ne e bine!
Vai de capul nostru de ignoranţi, nerecunoscători şi uituci de-a dreptul ce suntem, fi-ne-ar memoria de râsul curcilor!
Să uităm noi cât de bine ne-a fost şi ne e de când îl avem în capul s(t)atului ştiţi dvs. pe cine!
A trebuit ca domnul preşedinte însuşi să vină în faţa Parlamentului şi să spună naţiei cât de bine îi este (pentru că ea, naţia, se vede că e cam nesimţită şi - ce s-o mai ocolim - nu îşi dă seama cât de bine condusă e, cât e de norocoasă că are conducătorii pe care îi are, instituţiile pe care le are s.a.m.d.) ca să ne aducem aminte, pas cu pas, de multele şi răsunătoarele succesuri repurtate de România în ultimul mandat prezidenţial.
Vă rog să mă credeţi că îmi este imposibil să mă hotărăsc cu ce să încep şi cu ce să închei în aceste câteva rânduri: un amestec hidos de populisme de doi bani, de asumare a tot ce a fost bun (aderarea la UE, în special) şi de minimizare sau de punere în cârca sistemului ticăloşit a tot ce e rău, consideraţii personale de tot râsul (despre sănătate, învăţământ, demografie, mediul rural, cota unică, „procese economice şi sociale ale ţării”) şi descoperiri epocale, în genul „mediul rural e de trei ori mai sărac decât mediul urban”, asezonate cu promisiuni gen „vom asigura...”, „va trebui...”
Am mai aflat că dacă până în 2004 nu se punea problema ca un ministru să fie cercetat sau judecat, acum nu mai avem nicio problemă: oricine poate fi cercetat - ne-a spus preşedintele - şi nu ne rămâne decât să privim optimişti spre mileniul patru, când, în actualul ritm, vom avea şi condamnări (asta n-a zis-o, o simţim noi).
„Instanţa de judecată este locul în care apar tergiversări” a mai descoperit preşedintele, după cinci ani de mandat, şi a înfierat bine de tot Justiţia, la modul general, să se înveţe minte şi să nu mai facă aşa ceva. Despre succesul fără egal în lume al condamnării comunismului şi al transferului de arhive de la SRI la CNSAS, despre „adoptarea strategiei de securitate naţională a României”, „reconfigurarea şi întinerirea serviciilor de informaţii” şi nici referitor la politica externă - unde suntem tari de tot! - nu mai are rost să scriu, că sigur nu o pot face aşa bine cum a vorbit preşedintele!
Ştiţi ceva? Mie mi se pare că aseară, în Parlamentul României, l-am văzut vorbind pe fostul preşedinte al RSR, tovarăşul ...escu, încercând să le comunice unor proşti (nu cred că nu aţi simţit ca şi mine, că ne ia de proşti) că nici nu ştiu ce pierd dacă nu-l vor mai vrea, mereu şi mereu, în fruntea ţării.
Ei bine, eu cred că „proştii ştie”!
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 16 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Să uităm noi cât de bine ne-a fost şi ne e de când îl avem în capul s(t)atului ştiţi dvs. pe cine!
A trebuit ca domnul preşedinte însuşi să vină în faţa Parlamentului şi să spună naţiei cât de bine îi este (pentru că ea, naţia, se vede că e cam nesimţită şi - ce s-o mai ocolim - nu îşi dă seama cât de bine condusă e, cât e de norocoasă că are conducătorii pe care îi are, instituţiile pe care le are s.a.m.d.) ca să ne aducem aminte, pas cu pas, de multele şi răsunătoarele succesuri repurtate de România în ultimul mandat prezidenţial.
Vă rog să mă credeţi că îmi este imposibil să mă hotărăsc cu ce să încep şi cu ce să închei în aceste câteva rânduri: un amestec hidos de populisme de doi bani, de asumare a tot ce a fost bun (aderarea la UE, în special) şi de minimizare sau de punere în cârca sistemului ticăloşit a tot ce e rău, consideraţii personale de tot râsul (despre sănătate, învăţământ, demografie, mediul rural, cota unică, „procese economice şi sociale ale ţării”) şi descoperiri epocale, în genul „mediul rural e de trei ori mai sărac decât mediul urban”, asezonate cu promisiuni gen „vom asigura...”, „va trebui...”
Am mai aflat că dacă până în 2004 nu se punea problema ca un ministru să fie cercetat sau judecat, acum nu mai avem nicio problemă: oricine poate fi cercetat - ne-a spus preşedintele - şi nu ne rămâne decât să privim optimişti spre mileniul patru, când, în actualul ritm, vom avea şi condamnări (asta n-a zis-o, o simţim noi).
„Instanţa de judecată este locul în care apar tergiversări” a mai descoperit preşedintele, după cinci ani de mandat, şi a înfierat bine de tot Justiţia, la modul general, să se înveţe minte şi să nu mai facă aşa ceva. Despre succesul fără egal în lume al condamnării comunismului şi al transferului de arhive de la SRI la CNSAS, despre „adoptarea strategiei de securitate naţională a României”, „reconfigurarea şi întinerirea serviciilor de informaţii” şi nici referitor la politica externă - unde suntem tari de tot! - nu mai are rost să scriu, că sigur nu o pot face aşa bine cum a vorbit preşedintele!
Ştiţi ceva? Mie mi se pare că aseară, în Parlamentul României, l-am văzut vorbind pe fostul preşedinte al RSR, tovarăşul ...escu, încercând să le comunice unor proşti (nu cred că nu aţi simţit ca şi mine, că ne ia de proşti) că nici nu ştiu ce pierd dacă nu-l vor mai vrea, mereu şi mereu, în fruntea ţării.
Ei bine, eu cred că „proştii ştie”!
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 16 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
O poveste de plâns, cu poliţişti
Rău trebuie să stea lucrurile la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Vâlcea: numai în ultimii doi ani, comisarul-şef de până în ianuarie 2008, Adrian Cazan, a fost demis, comisarul-şef Florian Marin a demisionat recent (şi Doamne fereşte să nu se confirme şi veştile proaste care circulă pe ici, pe colo), iar unul dintre adjuncţii de la comanda IPJ (cms. sef. Daniel Munteanu) a fost arestat pentru fapte de corupţie, la scurt timp după ce se pensionase „pe motive medicale”.
Acum, la mai puţin de o săptămână de concursul în urma căruia vom avea un nou comisar-şef, declaraţiile celor doi candidaţi la funcţia supremă în IPJ Vâlcea sunt de-a dreptul halucinante.
Cms. şef Sărdărescu (adjunct al lui Adrian Cazan, apoi al lui Florian Marin, per total din martie 2006 si până în prezent, iar acum comandant interimar):
„Voi face schimbări majore, reforme în statul de funcţii, în organigramă... voi încerca să aduc profesionalismul. În acest moment este foarte jos nivelul profesional al poliţiei vâlcene”
Păi dacă mai sunt atâtea de rezolvat doar pentru ca IPJ sa-si porneasca motoarele, sa intre in functiune, ce ne facem ... domnilor? Obligaţia către contribuabili când ne-o mai onorăm, dacă reforma ne ţine atât de încremeniţi în proiecte?
Având în vedere că „tradiţia” de dată mai recentă a Inspectoratului de Poliţie Vâlcea „impune” ca niciun comandant să nu stea în funcţie mai mult de doi ani - Domnule cms. şef Sărdărescu - ar trebui să vă grăbiţi cu „schimbările majore”, cu „reformele”, cu “aducerea profesionalismului” şi cu ridicarea nivelului profesional de-acolo, de „foarte jos” de unde e, că timpul zboară şi acuşi-acuşi se face 2011...
*
Dacă am tratat cu oarecare amuzament declaraţiile cms. şef Sărdărescu - pentru că ele, realmente, bine-dispun pe oricine care, în aproape 20 de ani, a auzit şapte comandaţi ai IPJ Vâlcea spunând că vor face reforme şi alte minuni asemănătoare - declaraţia cms. şef Neaţă ne-a lăsat în primă fază cu gura căscată, după care ne-a deprimat profund:
„Ştiu, din păcate, că acest concurs este organizat doar pentru cineva anume, ca acel cineva să câştige, dar eu sper ca, în ultimul ceas, acest concurs să fie unul echitabil pentru toţi candidaţii”.
Hmmm! - mi-am zis -, deci tot la fel a rămas şi la ei, la organu’ de ordine şi siguranţă publică. Nu s-a schimbat nimic în 20 de ani, aşa cum nu s-a schimbat nimic cam pe nicăieri în instituţiile publice şi în mentalităţile celor care le ţin în arendă ca pe moşii ori le păstoresc ca pe propriile turme de oi...
Trist, foarte trist, Domnu’ Neaţă! Sicer să fiu cu Dvs, dacă gândiţi aşa - şi, cu siguranţă, sunteţi îndreptăţit să o faceţi - nu înţeleg de ce vă mai complicaţi să daţi examen...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 10 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Acum, la mai puţin de o săptămână de concursul în urma căruia vom avea un nou comisar-şef, declaraţiile celor doi candidaţi la funcţia supremă în IPJ Vâlcea sunt de-a dreptul halucinante.
Cms. şef Sărdărescu (adjunct al lui Adrian Cazan, apoi al lui Florian Marin, per total din martie 2006 si până în prezent, iar acum comandant interimar):
„Voi face schimbări majore, reforme în statul de funcţii, în organigramă... voi încerca să aduc profesionalismul. În acest moment este foarte jos nivelul profesional al poliţiei vâlcene”
Păi dacă mai sunt atâtea de rezolvat doar pentru ca IPJ sa-si porneasca motoarele, sa intre in functiune, ce ne facem ... domnilor? Obligaţia către contribuabili când ne-o mai onorăm, dacă reforma ne ţine atât de încremeniţi în proiecte?
Având în vedere că „tradiţia” de dată mai recentă a Inspectoratului de Poliţie Vâlcea „impune” ca niciun comandant să nu stea în funcţie mai mult de doi ani - Domnule cms. şef Sărdărescu - ar trebui să vă grăbiţi cu „schimbările majore”, cu „reformele”, cu “aducerea profesionalismului” şi cu ridicarea nivelului profesional de-acolo, de „foarte jos” de unde e, că timpul zboară şi acuşi-acuşi se face 2011...
*
Dacă am tratat cu oarecare amuzament declaraţiile cms. şef Sărdărescu - pentru că ele, realmente, bine-dispun pe oricine care, în aproape 20 de ani, a auzit şapte comandaţi ai IPJ Vâlcea spunând că vor face reforme şi alte minuni asemănătoare - declaraţia cms. şef Neaţă ne-a lăsat în primă fază cu gura căscată, după care ne-a deprimat profund:
„Ştiu, din păcate, că acest concurs este organizat doar pentru cineva anume, ca acel cineva să câştige, dar eu sper ca, în ultimul ceas, acest concurs să fie unul echitabil pentru toţi candidaţii”.
Hmmm! - mi-am zis -, deci tot la fel a rămas şi la ei, la organu’ de ordine şi siguranţă publică. Nu s-a schimbat nimic în 20 de ani, aşa cum nu s-a schimbat nimic cam pe nicăieri în instituţiile publice şi în mentalităţile celor care le ţin în arendă ca pe moşii ori le păstoresc ca pe propriile turme de oi...
Trist, foarte trist, Domnu’ Neaţă! Sicer să fiu cu Dvs, dacă gândiţi aşa - şi, cu siguranţă, sunteţi îndreptăţit să o faceţi - nu înţeleg de ce vă mai complicaţi să daţi examen...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 10 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Un Emilian Frâncu rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear
Mai e puţin şi în Organizaţia PNL Vâlcea vor avea loc alegeri pentru funcţia de preşedinte şi pentru structurile de conducere.
Pentru preşedinţie, din câte se aud şi se văd până acum, se vor confrunta pe viaţă şi mai ales pe moarte senatorul Emilian Frâncu, liderul în exerciţiu, şi deputatul Cristian Buican, şalanger.
Da, mai ales pe moarte pare confruntarea, în preludiul căreia nu doar spaţiul tipografic şi cel audiovizual vâlcean, dar inclusiv mediul virtual (mondial, evident) suportă multe. De cinci zile, de pildă, Internetul oferă cui vrea să vadă (şi se descurcă în a căuta) un filmuleţ de 22 de secunde, cu care se speră ca senatorului Frâncu să-i fie tăiat definitiv apetitul de a mai candida la preşedinţia partidului. Ce vedem în film? Vedem un Emilian Frâncu tânăr şi neliniştit, cu mustaţă şi mult păr (pe cap, nu vă gândiţi la prostii!) negru ca pana corbului, dând indicaţii unei „dansatoare” şi cameramanului care filmează. Dansatoarea pare să susţină o probă de lucru şi e atât de lascivă şi de grăbită să urmeze preţioasele indicaţii, încât te aştepţi din moment în moment să-i sară lui Emilian Frâncu nu doar în braţe, ci să i se înfigă direct în cap, ca o căpuşă! Nu-i sare însă nici în braţe nici în cap, pentru că filmuleţul se termină abrupt, lăsându-ne pe ecran un Emilian Frâncu „cu mâna întinsă, ca a regelui Lear”. Asta e tot, însă numai deocamdată, probabil.
*
Contestatarii lui Emilian Frâncu nu-i reproşează, aşadar, liderului că a încercat să învingă PSD (într-o oarecare măsură a şi reuşit), cu armele acestuia: „miliarde aduse pentru judeţ...”, nu ştiu câte sute sau mii de întrebări, interpelări, declaraţii politice (asemeni celor ale lui Aurel Vlădoiu), promisiuni peste promisiuni, făcute cu ocazia pupăturilor inutile aplicate pe obrajii uscaţi de suferinţă ai tuturor bătrânicilor de pe coclaurii judeţului, politizarea inutilă a evenimentelor sociale, culturale, până şi a sfintelor slujbe religioase din te miri ce cătun atârnat în vârf de deal sau munte ori pierdut prin sudul sărac şi crunt oropsit al Vâlcii... nu-i reproşează, mai ales, că în niciuna din campaniile electorale de până acum şi, în general, în niciuna din miile sale de activităţi şi de intervenţii în media, în public şi cu atât mai puţin în Parlament, nu a promovat şi nu a susţinut aproape în niciun fel adevăratele principii ale liberalismului, nu a propus şi nu a aplicat măsuri liberale, singurele în măsură să scoată judeţul Vâlcea şi România din criza profundă în care se zbat ... că nu a promovat meritocraţia şi s-a înconjurat de „prieteni” care nici măcar prieteni nu-i sunt şi îi înfig cuţitul în spate fără nici cea mai mică remuşcare...
Din aceste motive - şi din multe altele, nu doar pentru că e mai bine să pari învins acolo unde victoria e păgubitoare - dacă aş fi în locul lui Emilian Frâncu m-aş gândi serios să nu mai candidez, adică să fiu liberal autentic şi atât, nu preşedinte peste o organizaţie tot atât de liberală precum e cea a PSD sau a PD-L (sau şi mai puţin liberală de atât).
Asta în ce-l priveşte pe Emilian Frâncu, pentru că în privinţa lui Cristian Buican, lucrurile sunt si mai clare: pe scurt, dacă aş fi Cristian Buican, nici prin cap nu mi-ar trece să candidez la preşedinţia unei organizaţii cum e PNL Vâlcea, când n-am niciun fel de argumente (doctrinare - nici atât, nici măcar cât Emilian Frâncu!) şi vreau să fiu preşedinte ca să mă bat ulterior cu Ion Cîlea pe sărăcia de buget al judeţului, să-mi mulţumesc cumva susţinătorii...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 8 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Pentru preşedinţie, din câte se aud şi se văd până acum, se vor confrunta pe viaţă şi mai ales pe moarte senatorul Emilian Frâncu, liderul în exerciţiu, şi deputatul Cristian Buican, şalanger.
Da, mai ales pe moarte pare confruntarea, în preludiul căreia nu doar spaţiul tipografic şi cel audiovizual vâlcean, dar inclusiv mediul virtual (mondial, evident) suportă multe. De cinci zile, de pildă, Internetul oferă cui vrea să vadă (şi se descurcă în a căuta) un filmuleţ de 22 de secunde, cu care se speră ca senatorului Frâncu să-i fie tăiat definitiv apetitul de a mai candida la preşedinţia partidului. Ce vedem în film? Vedem un Emilian Frâncu tânăr şi neliniştit, cu mustaţă şi mult păr (pe cap, nu vă gândiţi la prostii!) negru ca pana corbului, dând indicaţii unei „dansatoare” şi cameramanului care filmează. Dansatoarea pare să susţină o probă de lucru şi e atât de lascivă şi de grăbită să urmeze preţioasele indicaţii, încât te aştepţi din moment în moment să-i sară lui Emilian Frâncu nu doar în braţe, ci să i se înfigă direct în cap, ca o căpuşă! Nu-i sare însă nici în braţe nici în cap, pentru că filmuleţul se termină abrupt, lăsându-ne pe ecran un Emilian Frâncu „cu mâna întinsă, ca a regelui Lear”. Asta e tot, însă numai deocamdată, probabil.
*
Contestatarii lui Emilian Frâncu nu-i reproşează, aşadar, liderului că a încercat să învingă PSD (într-o oarecare măsură a şi reuşit), cu armele acestuia: „miliarde aduse pentru judeţ...”, nu ştiu câte sute sau mii de întrebări, interpelări, declaraţii politice (asemeni celor ale lui Aurel Vlădoiu), promisiuni peste promisiuni, făcute cu ocazia pupăturilor inutile aplicate pe obrajii uscaţi de suferinţă ai tuturor bătrânicilor de pe coclaurii judeţului, politizarea inutilă a evenimentelor sociale, culturale, până şi a sfintelor slujbe religioase din te miri ce cătun atârnat în vârf de deal sau munte ori pierdut prin sudul sărac şi crunt oropsit al Vâlcii... nu-i reproşează, mai ales, că în niciuna din campaniile electorale de până acum şi, în general, în niciuna din miile sale de activităţi şi de intervenţii în media, în public şi cu atât mai puţin în Parlament, nu a promovat şi nu a susţinut aproape în niciun fel adevăratele principii ale liberalismului, nu a propus şi nu a aplicat măsuri liberale, singurele în măsură să scoată judeţul Vâlcea şi România din criza profundă în care se zbat ... că nu a promovat meritocraţia şi s-a înconjurat de „prieteni” care nici măcar prieteni nu-i sunt şi îi înfig cuţitul în spate fără nici cea mai mică remuşcare...
Din aceste motive - şi din multe altele, nu doar pentru că e mai bine să pari învins acolo unde victoria e păgubitoare - dacă aş fi în locul lui Emilian Frâncu m-aş gândi serios să nu mai candidez, adică să fiu liberal autentic şi atât, nu preşedinte peste o organizaţie tot atât de liberală precum e cea a PSD sau a PD-L (sau şi mai puţin liberală de atât).
Asta în ce-l priveşte pe Emilian Frâncu, pentru că în privinţa lui Cristian Buican, lucrurile sunt si mai clare: pe scurt, dacă aş fi Cristian Buican, nici prin cap nu mi-ar trece să candidez la preşedinţia unei organizaţii cum e PNL Vâlcea, când n-am niciun fel de argumente (doctrinare - nici atât, nici măcar cât Emilian Frâncu!) şi vreau să fiu preşedinte ca să mă bat ulterior cu Ion Cîlea pe sărăcia de buget al judeţului, să-mi mulţumesc cumva susţinătorii...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 8 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)