vineri, 18 ianuarie 2013

Biblioteca fără nicio carte, dar cu şi mai „multă carte”

Sursa ilustratie
Ce părere proastă vor fi avut, în copilăria omenirii, strămoşii noştri “binecrescuţi” :) , despre tovarăşii de grotă care începeau a scrijeli şi mâzgăli (la început cu sânge?) pereţii peşterilor: pericolul ca reprezentările ce se doreau doar forme de exprimare (nu şi de comunicare) să evolueze în protoscriere era iminent, parcă plutea în aer! Şi n-au mai trecut „decât” nişte zeci de mii de ani, până ca inevitabilul să se producă.
Ce dramă va fi fost un picuţ mai târziu – adică acu’ 7000 de ani şi mai bine – pe sumerienii „de bine”, când au constatat că pe unii dintre semeni nu îi mai satisfac defel exprimarea prin viu grai şi hăulitura până unde bate ecoul. Şi că acei semeni încep – Doamne, fără ca zeii să-i trăznească! – să zgârie pe tăbliţe de lut, adică să scrie. „Urât”, cu stranii cuneiforme, însă SĂ SCRIE şi – ceea ce este foarte important! – nu numai pentru ei, cât mai ales pentru alţii – stră-stră-stră-…nepoţi, din Mesopotamia ori de aiurea.
Oleacă mai încoace (da’ tot cam pe-atunci, d.p.d.v. al învălmăşitelor milenii ale antichităţii), năpasta a picat iarăşi, de această dată din cerul strălucitorului Ra, iar civilizaţia faraonică a scris povestea în propria-i regie, cu hieroglife şi apoi hieratice, trecând destul de repejor de la suportul piatră funerară ori tăbliţa de lemn (ne)ceruită, la papirus. În acele momente triste, probabil că mulţi vechi egipteni se vor fi simţit greu încercaţi de soartă  - poate au recurs şi la niscai greve, de-asta or fi rămas neterminate piramidele de lângă necropola lui Menkaure? )
Ce deziluzii şi suferinţe va fi provocat şi „etapa următoare”, când oarece futurişti prematur născuţi au făcut ce au făcut şi papirusurile au devenit istorie, fiind inlocuite de pagini legate în volum, e deja foarte greu de cuantificat; durerile lumii – înmiită, înmilionită deja ca populaţie – care dorea să citească toată ziua, buna ziua papirusuri, nu cărţi, cu siguranţă că s-au auzit hăt, în Univers şi chiar dincolo de el (?)
În fine, în zilele noastre, se întâmplă ceva „incredibil”, inimaginabil nu doar ÎHr şi două milenii după aceea, ci nici în veacul abia apus: cărţile în faţa cărora ne închinăm cu toţii nu ne mai sunt suficiente şi încet, dar ferm, ele o iau pe urma tăbliţelor de lut ori lemn şi a papirusurilor, către lada de gunoi a istoriei.
Sursa imaginii
Să nu (ne) plângem, totuşi, şi să nu ne fie teamă de biblioteca fără cărţi, aşa cum le-am pomenit, le-am ţinut în mână, le-am văzut cu ochii (minţii) şi le-am mirosit. Întâi, pentru că procesul de tranziţie este lent şi se va încheia, probabil, după ce bibliotecarii de acum şi cititorii cărţilor tradiţionale ne vom afla cu toţii într-un alt paradis al lui Borges, virtual; în al doilea rând, ceea ce este cel mai important, pentru că totul „se întâmplă” în favoarea utilizatorului modern de informaţie, pentru care cărţile, cu existenţa/ circulaţia lor limitată de spaţiu (distanţă), de timp şi în special de suportul fizic se dovedesc din ce în ce mai insuficiente (am încercat să „scrijelesc” in Internet o ilustrare a fenomenului, parcă am mai pus undeva acest link)


www.istorielocala.ro - site de resurse electronice gratuite, axate pe memoria si cunoasterea locala - continut digital de enciclopedii, carti, periodice, studii imagini etc. imprimate initial pe suport traditional.
Valentin Smedescu
P.S.: iubesc cărţile, le-am iubit dintotdeauna şi le voi iubi mereu  
în prezent, când am puţin timp liber, recitesc London şi, în paralel, „Istoria presei”, de Pamfil Şeicaru. Pe suport tradiţional, desigur, pentru că îmi place aşa, dar şi sa-mi relaxez ochii dupa LCD…

marți, 14 august 2012

„Să fugim din acest grup infracţional organizat!”. De ce vorbim aşa explicit-elevat într-o convorbire uzuală? Să înţeleagă şi miliţienii?

Uneori e chiar foarte indicat ca un JUDECĂTOR cu nume şi prenume să hotărască şi să-şi asume transmiterea către publicul larg a unor probe (înregistrări, stenograme etc.) din proces, care proces altminteri este public. Argumente pro sunt mai multe, nu le dezvolt aici (daca vrei, le voi mentiona).

Este anormal insa ca un “anonimus” (indiferent cine este el) să publice sistematic interceptari, stenograme etc. cu pretenţia că ele au girul unor autorităţi ale statului, cu atat mai mult înainte ca “probele” să fie văzute de către un judecător care să hotărască in privinta lor o cale de urmat.

Rostul probelor in procesul penal nu este sa fie folosite ca instrumente de santaj, constrangere, discreditare, avantaj politic etc. Te asigur (si in calitate de om care intr-un moment al vietii si-a dorit sa fie judecator si s-a pregatit in acest sens) ca una este “transparenta” si cu totul altceva e ceea ce se intampla in Romania .

Pe scurt: judecatorul n-are voie, sub nicio forma, sa se exprime cu privire la vinovatia sau nevinovatia cuiva, altfel decat la finalul procesului pe care il judeca el insusi. Ca regula generala, judecatorul nu se poate pronunta public sub nicio forma nici cu privire la procese in derulare, nici referitor la hotarari date de alti judecatori. 

De ce ar avea liber la ante-”pronuntare” un serviciu secret care “a interceptat” (foarte probabil fara mandat de ascultare) niste oameni, intamplator demnitari? Infractori sau nu – judecatorul ar trebui sa decida asta (apropo: in ceea ce-i priveste pe “puscariabili” – procurorii trebuie sa demonstreze, nu presedintele suspendat sa vitupereze)
Apoi, de ce sa se antepronunte un procuror, mai multi procurori a caror menire este nu sa judece, ci sa produca probe in acuzare (daca aceste probe exista)?
Ceea ce nu-i este permis judecatorului, a fortiori nu le este permis celor din serviciile secrete si procurorilor.
Antepronuntarea (in paralel cu infierarea proletara in “Scanteia”) a fost practica obisnuita in timpul comunismului, cand Partidul dadea sentinta, procurorul cerea condamnarea, iar judecatorul “hotara” in consecinta. Acum ar trebui sa nu mai fie la fel…
Bagi tu mana in foc ca indemnul acesta mobilizator vine dintr-un imbold launtric si nu e facatura ieftina, servita pe post de interceptare spectaculoasa?
Dar de ce am stat pana acum in acest “grup infractional organizat”?
Dar de ce sa fugim si sa nu mergem incet, la pas? Ne fugareste cineva? Ne prinde din urma propria constiinta tocmai acu’?
Si de ce vorbim asa de explicit-elevat intr-o convorbire uzuala? Fiindca trebuie sa inteleaga si militienii? =))
De ce sa nu anuntam Parchetul cat de ticalosi sunt cei ne-au pus ministri?
De ce sa nu organizam o conferinta de presa in care cartile sa fie date pe fata?
Pentru ca, astfel, am iesi din limitele “cabalei”?
PS: Poate ar fi bine să recitim “Toti oamenii preşedintelui”, să vedem cu mintea de acum că ficţiunea e mic copil pe lângă adevărurile de lângă noi?
(postarea de mai sus a aparut mai intai pe Prolibro, unde am si alte dialoguri deosebit de interesante)

marți, 31 iulie 2012

Nu contează cine votează, important e cine numără morţii

La mai puţin de o lună de când alegerile din Papua Noua Guinee au fost întrerupte de canibali, referendumul pentru demiterea preşedintelui suspendat al României a scos la iveală chintesenţa democraţiei de pe la noi: nu contează cine votează, important e cine numără morţii, răniţii şi emigraţii ultimilor douăzeci de ani.


“Au început să se unească, să iasă pe străzi și să ucidă vrăjitorii - a declarat comisarul poliției locale, Anthony Vagambi Jr.  - Cum îi detectau? După cum spuneau ei, duhurile le-au arătat cine sunt vrăjitori. Cu toate acestea, ei au mers mai departe și au început să mănânce bucăți din corpurile victimelor.” (citat din articolul de la linkul de mai sus)


Sentimentul meu, vizavi de ceea ce s-a întâmplat la referendumul de alaltăieri (şi mai ales după aceea), este că duhurile care au făcut "rele" prin Papua Noua Guinee s-au relocat în Europa, apoi în România. Le-au luat minţile întâi unora dintre liderii europeni, apoi Suspendatului şi nevertebratelor de pe lângă el, şi i-au determinat să ţipe ca din gură de duh rău câte-n lună şi în stele.


Dacă mai sunt îngăduiţi mult, Suspendatu' şi ai lui o să înceapă şi ei să mănânce bucăţi de carne din corpurile victimelor lor...
;)


miercuri, 25 iulie 2012

NEdivina comèdie Traian Băsescu

NEdivina comèdie  pe care saltimbancul Traian Băsescu o oferă de cel puţin 15 ani poporului care l-a onorat cu cea mai înaltă demnitate publică de pe la noi are parte de un sfârşit pe măsura "sistemului ticăloşit" luat în arendă: o coborâre în Infern, "trecere" prin "Purgatoriu" şi ...cam atât.
"Ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea" nu se mai petrece ca-n Divina Comedie a lui Dante Aligheri, nici măcar cât de cât asemănator, ci exact pe dos, cam ca-n finalul lui Ceauşescu: o ieşire din scena Istoriei pe zi ce trece mai ruşinoasă, mai ales după scandalul "Casa Dante", pe care Suspendatu' a vrut s-o înhaţe la pachet cu Ţara.
Ţara NOASTRĂ, nu a lui... 



duminică, 22 iulie 2012

Furară "Flacăra democrației"! :)

Situată doar "o țâră" mai la Occident decât Băileștiul oltean, urbea Orșovei fu azi locu' unde se petrecu un inevitabil care ne face să râdem ca la cea mai cunoscută comedie românească: oameni răi furară "flacăra democrației" (informații si aici),   într-un mod barbar, mișelesc, tot cam ca pe nea Mărin (la minutul 5.05).



Flacăra fu apoi (cică) aruncată pe un canal al Dunării (nici măcar direct în Dunăre, străbunul Danubius, un fel de "lac roman" al lui Traian - ce sfidare la adresa statului de drept și democrației din România! :)) ).


Pentru că reclamația făcută de PDL la Poliția Mehedinți mi se pare mult prea puțin, cred că se impune de urgență o anchetă complexă, coordonată de tripleta Monica Macovei, Codruţa Kovesi şi Daniel Morar,  concomitent cu o scrisoare deschisă a intelighențiilor românești către UE, SUA și toate cancelariile națiunilor care contează pe lumea asta. Să se încerce prin toate mijloacele posibile salvarea a ceea ce se mai poate salva din "flacăra democrației" aprinsă de Traian Băsescu la Cluj, să se recupereze măcar țeava ce pare de aluminiu (ALRO?) si care poate fi reciclată:





PS: vorbind serios, vizavi de evenimentul de mai sus: la așa porcărie de "flacără a democrației", așa ...canal de destinație =))


sâmbătă, 21 iulie 2012

"Stați liniștiți la locurili voastre!"? Păi iar?

De multe, foarte multe ori in ultimul an am fost ispitit sa reiau postarile pe acest blog.
M-am abtinut, de fiecare data, justificandu-mi mie insumi, printre altele, ca am scris destul, ca nu strica sa mai tac o vreme, sa ma dumiresc cat pot de bine (daca ma insel in ceea ce vad zi de zi, tot mai rau pentru aceasta tara?). Mi-am mai zis ca lucrurile merg inainte si fara modestele mele opinii s.a.
Pana in aceste zile, si mai ales pana astazi, cand citesc presa on-line si urmaresc la B1 "mitingul de a Iasi" a durat pauza: pur si simplu nu mai pot sa tac si reiau postarile in jurnalul meu cu o intrebare:

Care este diferenta intre practica profund nedemocratica a tintuirii in banci a parlamentarilor, sa nu voteze (impotriva asumarilor de rapundere, pentru motiuni etc.) si ceea ce li se cere "romanilor" de catre unii "lideri de opinie" - sa nu participe la referendum, sa nu valideze "lovitura de stat"?

Eu cred ca nu exista nicio diferenta.
"Stati linistiti la locurili voastre!" zicea si altcineva din istoria noastra recenta si n-a convis pe nimeni. Ba, dimpotriva...



marți, 10 mai 2011

America bibliotecarului NEcenusiu

Blogul «Valentin Smedescu: hic et ubique» a ramas o vreme in "adormire" de dragul altui jurnal on-line, infiintat cu ocazia unei extraordinare experiente pe care am avut-o in această primăvară:
America bibliotecarului NEcenusiu...

duminică, 13 februarie 2011

Dragă Hunor, comemorarăm primul an de „după”…

Excelenţă,
Domnule Ministru,
Dragă Hunor,


Vineri, 4 februarie 2011, comemorarăm un an de la un moment de referinţă pentru bibliotecile din România: cel in care bibliotecarii s-au întâlnit, probabil pentru prima şi ultima oară, cu un Ministru al Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional (trag nădejde că iţi aminteşti măcar asta, că a fost o întâlnire doar întru vizibilitatea ta, carele ne-ai fost gazdă la Minister, ne-ai făgăduit nişte „nimicuri” şi ai spălat iute putinica, aidoma tututor miniştrilor şi conducatorilor dâmboviţean-mioritici prinşi cu fofârlica) …
Nu mai intru în amănunte, legat de promisiunile-ţi neonorate ţi-am scris ulterior şi o scrisoare deschisă; nici la aceea n-am primit niciun răspuns, ţi s-o fi părut prea lungă să-ţi pierzi vremea cu ea.

N-aş vrea să te reţin mult …însă să ştii că în anul care a trecut de când nu ne-am văzut s-a mai întâmplat cate ceva. Nu-ţi pot povesti pe larg, că trebuie să mai şi lucrez, însa tot îţi rezum patru lucruri care sigur o să te bucure, aşa dedicat cauzei noastre (Culturii române, în general) cum te ştiu. Nu sunt chestiuni importante, în genul excepţionalelor, sublimelor politici publice de salvare/supravieţuire a culturii/patrimoniului naţional din România, politici pe care le elaborezi şi lupţi să le implementezi cot la cot cu Executivul din care faci parte … nu, sunt doar nişte biete „marunţişuri”, „fleacuri”, le folosesc exemplificativ mai mult ca pretexte în monologul cu tine, foarte important pentru împăcarea conştiinţei mele.

Unul dintre lucruri este de interes internaţional, unul – naţional, unul – judeţean şi ultimul – local:
1. in Marea Britanie s-a desfaşurat şi se desfăşoară o campanie de salvare de la desfiinţare a bibliotecilor publice
2. în România cică urmează să fie organizată o campanie similară (ANBPR o pregăteşte de zor, am fost anuntaţi şi ţinem aproape)
3. colegii mei de la Biblioteca Judeţeană Vâlcea şi cu mine ne-am recâştigat în instanţă salariile tăiate de Guvernul tău (sper să câştigăm şi în recurs)
4. o bibliotecară de la mine din judeţ, cu 20 de ani vechime în profesie, şi-a câştigat tot la Tribunal dreptul de a rămâne in serviciu şi de a nu-i fi desfiinţată Biblioteca, aşa cum a creat “cadrul necesar” Guvernul din care faci parte și a hotărât, cu de la sine putere, un primar portocaliu

În încheiere, dragă Hunor, prietene, îţi doresc multă sănătate, toate bune – ţie şi alor tăi! Hosszú életet! (parca ţi-am mai spus că-s născut în Mureş şi că suntem leat, nu?). Sper ca acest mesaj al meu sa te gaseasca bine-sanatos, sa ne poti reprezenta cu cinste în înalta demnitate de Ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional din România.

Cu drag,Valentin

PS: Succes deplin în alegerile pentru preşedinţia UDMR! Dacă simţi că nu mai poţi „şi cu una şi cu alta”, ocupă-te o vreme numa’ de partid, ca ne-om descurca noi cumva şi fără tine (gândul că ţie îţi este bine va da puteri la noi, igen!)

Valentin Smedescu

vineri, 7 ianuarie 2011

Adio, Schengen!

Formele fără fond* care continuă să guverneze România au învins încă o dată: ne luăm adio pentru nu se ştie câtă vreme şi de la speranţele de aderare la Schengen.
Reforma instituţiilor Statului” - balonul de săpun, cacealmaua portuară de care au avut şi au parte „românii” – devine atât de vizibilă, încât mă îndoiesc că în câteva luni va mai exista vreun chior ori vreun puțin simțitor din această ţară care să n-o vadă şi n-o simtă adânc pătrunzându-l...
Privind obiectiv, cum era să fim admişi în spaţiul civilizaţiei, siguranţei şi bunului-simţ european? Cu corupţia şi sărăcia „noastră”? Cu politizarea care pedelizează până şi mopurile femeilor de serviciu rămase prin şcolile şi spitalele nereformate prin desfiinţare? Cu sărăcia de fonduri publice jefuite de parcă vine sfârşitul lumii? Cu instituţii ale Statului care nu mai au parcă nicio busolă, niciun viitor? Cu bugetari care, dacă în urmă cu doi-trei ani mai erau cum mai erau, acuma sunt decimaţi, hăituiţi, huliţi, asmuţiţi unii împotriva altora şi „încurajaţi” să plece unde văd cu ochii?
Cu un preşedinte care recunoaşte hăhăind şi un ministru de Interne care ascunde amuţind că pe timpul ilicitului lui Ceauşescu „au făcut bani” din bişniţă?
Păi, oameni buni, această din urmă idee rezumă, de fapt, chintesenţa neadmiterii noastre în Schengen: mica bişniţă şi mica corupţie ale României de acum câteva decenii nu pot fi admise într-un spaţiu în care s-au desfiinţat până şi punctele de control frontieră. De ce? Simplu: pentru că în timp ce „la ei”, mica bişniţă şi mica corupţie au devenit nesemnificative, la noi ele au crescut, s-au făcut mari, stăpânesc practic ţara. Şi tot nu le ajunge, încep să se reverse în Europa care nu vrea corupţia noastră, că de-abia a scăpat de a ei.
E simplu ca număratul ouălor pe vremea lui Adrian Năstase, când „corupţia parcă nu era aşa mare”.


Să trăiţi bine, în afara Spaţiului Schengen!

Valentin Smedescu


________________

* Cel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a procesului de modernizare românească este Titu Maiorescu, continuată şi dezvoltată de M. Eminescu. Titu Maiorescu vorbeşte de formă fără fond: ,,Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“ 1. Fruntaşul junimist menţionează enunţul ,,formă fără fond“, destul de rar, dar aceasta s-a impus ca una dintre cele mai populare sintagme datorită impulsului dat cu articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, apărut într-o perioadă de mari controverse şi convulsii sociale, când România părea neguvernabilă, iar filosoful a căutat o explicaţie a acestei situaţii2. Maiorescu susţine că orice formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât numai astfel se reconstruieşte cultura română incepind cu fundamentul ei.
Concepţia despre formele fără fond a lui Eminescu derivă din viziunea sa organicistă şi evoluţionistă despre progres, care nu acceptă dezvoltarea socială: „se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice «progres» nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată“ 3. Pentru Eminescu, perioada de naştere a formelor fără fond – „epoca de tranziţiune“ – este cea cuprinsă între 1848 şi 1866, când s-au copiat masiv forme instituţionale din Europa Occidentală. El dezbate esenţa procesului de modernizare românească, anume acordul dintre noul organism politico-juridic de sorginte occidentală şi fondul românesc. Românii nu au participat la edificarea noii civilizaţii moderne ci doar au adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu se configurează în structuri instituţionale eficiente. Introducerea tuturor formelor noi s-a făcut „fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“ 4. Eminescu aminteşte de forme exterioare sau de forme lipsite de cuprins. În adoptarea formelor exterioare s-a plecat de la convingerea că acestea vor schimba rapid realităţile vechi făcute responsabile pentru situaţia societăţii româneşti. Formele fără fond exprimă lipsa unor legături reale între instituţiile moderne şi fondul autohton, precum şi un conţinut vechi într-o formă nouă, fără să se schimbe nimic: „Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viaţa publică şi orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este acelaşi ca şi în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri“ 5. O formă nu schimbă prin sine o realitate, ci ea doar o întăreşte sau, dimpotrivă, o falsifică. Fondul este întotdeauna organic, iar forma, sub care apare, i se asociază numai dacă şi ea capătă organicitate. Fondul are o stabilitate mult mai mare, întrucât el ţine de durata lungă a unei societăţi, pe când forma, adoptată din altă societate, exprimă mai mult durata scurtă a societăţii care o preia deoarece nu derivă din fondul autohton. Au fost introduse forme străine care, în loc să ducă la înlăturarea efectelor negative ale celor vechi, le-au scos şi mai mult în evidenţă şi, totodată, au dat naştere la fenomene noi, cu consecinţe dezastruoase în viaţa poporului român.
Note

1. Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în Opere, 1978, p. 153
2. Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc, Capitolul Teoria formei fără fond în opera lui Titu Maiorescu, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007, pp.51-80
3. M. Eminescu, Opere, XI, p. 17-18
4. M. Eminescu, Opere, XI, p. 18
5. M. Eminescu, Opere, XII, p. 135-136

Sursa referirilor la formele fără fond

marți, 3 august 2010

Excelenţei Sale Hunor Kelemen, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional – Guvernul României

Excelenţă,
Domnule Ministru,
Dragă Hunor,

Când am primit, în 3 februarie a.c., invitaţia de a participa la Dezbaterea cu tema „Noua imagine a bibliotecilor publice din România – rolul bibliotecii în dezvoltarea comunităţii”, organizată la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, mi-am zis: gata, de-acu inainte, biliotecile vor avea în tânărul ministru Hunor Kelemen un susţinător aşa cum n-au avut până în prezent, cum aşteaptă de foarte multă, mult prea multă vreme. Era prima data când un „varf” al Culturii şi Patrimoniului Naţional chema la Minister, pentru o dezbatere, reprezentaţii unei profesii atât de importante, căreia însă i se acorda tot mai puţină importanţă – „e un bibliotecar, acolo!”, „o bibliotecă…”; „eşti doar bibliotecar!”; „aţi fost bibliotecar ” (...domnule Antonescu!).

La Minister m-am dezumflat puţin când Marian Voicu ne-a adus la cunoştinţă că ai şi „un alt angajament”, chiar în aceeaşi zi şi cam la aceeaşi oră, drept pentru care nu ne poţi onora cu prezenţa mai mult de 40 de minute (sincer să fiu, m-am gândit la ce ne-oi mai fi chemat, pe zăpezile alea mari, din ţara şi Capitală, pe „ruptura” de drum „european” Râmnicu-Vâlcea-Piteşti, în traficul acela imposibil …dacă erai aşa grabit şi nu ne puteai da decât 40 de minute; am alungat, însă, iute gândul hain: bine şi-atât, decât deloc). Când cele 40 de minute s-au transformat în 35 de minute şi ceva secunde – chestiuni importante te-au reţinut să intri exact la 11.00 – m-am consolat cu o cugetare în genul deşteptul spune în câteva clipe ce nu spune o armată de proăti într-o viaţă; şi, brusc, mi-a revenit o oarece bună dispoziţie. Pentru scurtă vreme, însă, întrucât am realizat că – în jumătatea de oră pe care ne-o rezervasei – nu urma să vorbeşti (se anunţase o dezbatere!) doar tu cu noi, bibliotecarii, şi mai ales nu urma să ne asculţi, ci aveau de susţinut discursuri importante în primul rand Deborah Jacobs, director Global Libraries Initiative („Bill & Melinda Gates” Foundation), Paul-Andre Baran, directorul Programului „Biblionet – lumea în biblioteca mea”, Doina Popa, preşedintele ANBPR (toţi trei, iniţiatori – de fapt – ai dezbaterii pe care tu şi – mai ales – Ministerul aţi găzduit-o).

De ce îţi scriu şi mai ales de ce în acest mod (poate) lipsit de convenienţe? Mă adresez astfel întâi de toate pentru că eşti un om încă tânăr – întâmplător, ai exact aceeaşi vârstă cu mine; pentru că ai incontestabile preocupări culturale; pentru că te-ai şcolit în Târgu Mureş, care îmi e atât de drag (locurile natale, deh!); fiindcă, în campania electorală pentru Preşedinţia României, de anul trecut, ai avut sloganul „Kelemen Hunor spune lucrurilor pe nume!”; în fine, pentru multe altele, dar şi pentru ca şi eu spun lucrurilor pe nume.

De-acum încolo sintetizez punctual motivele pentru care îţi scriu prezenta Scrisoare deschisă:
- La întâlnirea de la Minister, de astă-iarnă, ai declarat: „Trebuie să facem o strategie, să vedem dacă în acest an putem amenda legea (n.a. – Legea 334/2002, modificată şi republicată), dar nu aş vrea să mă apuc de amendamente înainte de a discuta cu breasla. (…) O ofertă foarte bogată ar însemna şi o atractivitate. O bibliotecă publică şi în satul cel mai mic va deveni un centru, un loc unde omul se duce cu plăcere, unde, în afară de o carte, un document, poate să găsească şi altceva”; legat de aceasta declaraţie, ai promis că, la sfârşitul lunii februarie – începutul lui martie, te vei întâlni cu reprezentanţi ai Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR), în scop de a discuta pe marginea legii bibliotecilor şi a unei strategii pentru implementarea, în 2011, a unui „proiect de digitalizare a culturii scrise”; te-ai întâlnit cu reprezentanţii bibliotecarilor sau măcar ai ANBPR? nu te-ai întâlnit…

- Tot la evenimentul de la Minister, din 4 februarie, ai vorbit despre intenţia ta de a relua Programul de achiziţii de carte pentru biblioteci (pe scurt: cărţile să fie achiziţionate cu fonduri de la Ministerul Culturii şi să ajungă ulterior, sub formă de donaţie, în bibliotecile publice ale căror autorităţi finanţatoare nu pot sau nu vor să aloce fonduri cu astfel de destinaţii); legat de aceeaşi temă, ţi-am auzit şi ţi-am citit declaraţii conform cărora „este nevoie” ca „Ministerul Culturii să cumpere tirajele editurilor” în scopul de a le dona bibliotecilor; eu aş nuanţa un pic: nu trebuie cumpărate „tirajele”, ci bibliotecile ar trebui să formuleze ele însele pre-comenzi de editare şi reeditare de unităţi de bibliotecă (deci nu doar cărţi, ci inclusiv u.b. electronice) de care au stringentă nevoie, pe care să le achite Ministerul (nu de-acum şi pururea, ci doar până când administraţiile locale evoluează într-atat încât să îşi asume propriile programe de înnoire a colecţiilor bibliotecilor); dorinţa bibliotecarilor este să ofere utilizatorilor serviciilor bibliotecilor, publicului, tot ceea ce acest public îşi doreşte, ceea ce îi lipseşte, în timp ce dorinţa editurilor este să-şi vândă stocurile cu toptanul, evident pentru a realiza profit; ai reluat acest Program, aşa cum ai promis? nu l-ai reluat…

- Sunt, pe undeva, nefericit că trebuie să-ţi destăinuiesc un lucru: cele mai importante discuţii din cadrul întâlnirii de la Ministerul Culturii, din 4 februarie, au avut loc după ce tu ai plecat la celălalt „angajament”; mai mulţi invitaţi, printre care şi eu, am vorbit despre precaritatea instituţiei Biblioteca publică, despre marile probleme ale miilor de biblioteci comunale, mic urbane şi chiar municipale din România, despre faptul că, deşi avem o lege care teoretic ne reglementează activitatea, practic mii de biblioteci (implicit mii de bibliotecari) sunt la cheremul unor administraţii locale care nu doar că nu le înţeleg rostul şi rolul, ci le consideră instituţii „îngăduite”, facultative, consumatoare de resurse alocate (cam) inutil; ţi-a spus cineva că, legat de această tristă realitate, în prezenţa tuturor celor invitaţi în 4 februarie la Minister, am zis – evident, după plecarea ta, că înainte n-am apucat – că mi-aş dori sincer ca tu, Hunor Kelemen, să devii „un Spiru Haret al bibliotecilor româneşti”? Nu ţi-a spus nimeni, evident, că dacă-ţi spunea, poate te ambiţiona ceva mai mult…

- O altă problema importantă – din care decurg un prezent şi un viitor şi mai trist decât realităţile de până acum – e cea referitoare la faptul că multe administraţii locale nu înţeleg şi nu conştientizează cât de importantă este conexiunea la Internet în bandă largă pentru biblioteci; am avut situaţii în care am irosit timp, alte resurse şi a trebuit să uzez de toată puterea mea de convingere… pentru ce? Pentru a explica, punctual, câte unui primar, că buna funcţionare a bibliotecii publice a mileniului III şi dezvoltarea de servicii moderne pentru utilizatori depind 100% de conexiunea la Internet (desigur, şi de pregătirea profesională a bibliotecarilor, şi de computere; dar pe-astea ni le oferă gratis Bill Gates, că dacă era doar după Guvernul României şi după unele administraţii locale…). Prin intermediul unui parlamentar, în legislatura trecută am propus Ministerului Culturii un mic, dar important amendament la Legea bibliotecilor: fiecare administraţie locală să fie obligată să asigure conexiune broadband pentru biblioteca proprie (poate vreunul dintre subordonaţii tăi mai găseşte prin vreun sertar ceea ce propuneam eu atunci, cu Memoriu de fundamentare etc.; dacă nu, mai pot trimite o dată; în Finlanda – sigur eşti la curent – tocmai s-a reuşit impunerea prin Lege a dreptului la Internet in bandă largă oferit prin intermediul bibliotecilor publice; de ce nu s-ar putea asta şi la noi?

Cum am zis şi în prezenţa tuturor colegilor prezenţi la Minister, este foarte bine că astfel de dezbateri au loc, este excelent … teme precum «conştientizarea rolului bibliotecii, care trebuie să fie spaţiu de formare, informare, comunicare, recreere, socializare» ş.a.m.d., «serviciile moderne de bibliotecă» pe care vrem să le dezvoltăm, «digitalizarea conţinutului cultural», «oferirea de informaţii pe suportul şi în modalitatea pe care le preferă utilizatorul» etc. etc. sunt sublime de-a dreptul şi e mare nevoie de ele, numai că dezbateri precum cea de la care vin acum ar fi fost bine să fie precedate măcar de o întâlnire-două (la acest nivel înalt) pentru discuţii referitoare la precaritatea instituţiei bibliotecii publice din România, după care să urmeze măsuri concrete, palpabile…

Înainte de a elabora orice strategie, de a aplica orice ştiinţă biblioteco-nomică de succes oriunde altundeva în lume, în fine, înainte de orice, trebuie rezolvate o dată pentru totdeauna cele dintâi probleme ale câtorva mii de biblioteci publice din comune şi oraşe mici: bibliotecile publice sunt sau nu «instituţii strategice», cum zice Legea? E sau nu obligatoriu ca ele să existe (să fie înfiinţate acolo unde nu există)? Este obligatoriu să fie finanţate cum zice Legea sau cum vrea pixul primarului? Atunci de ce mai trebuie dusă muncă de convingere cu administraţiile locale? de ce le (mai) trebuie explicat că în comunitaţile lor oamenii au nevoie de bibliotecă de ex. tot atât de mult cât au şi de poliţie sau de dispensar medical?
Asta trebuie să rezolve întâi de toate Ministerul Culturii şi Guvernul (nu IREX, nu ANBPR): să pună miile de biblioteci mici din România în drepturile lor fireşti, să le garanteze existenţa şi finanţarea, nu doar posibilitatea de a exista, de fapt, de a subzista”
scriam, la cald, pe www.bibliotecivalcene.ro, imediat după întoarcerea de la sus-menţionata întâlnire găzduită de tine, la Minister.

Poate te intrebi, dragă Hunor, prietene, în ce scop ţi-am scris cele de mai sus. Nici eu nu ştiu exact, sincer să fiu (motive sunt mai multe). Poate pentru că am avut şi am asteptări de la tine? Poate pentru că mă gândesc frecvent la întâlnirea aceea, de la Minister, care ar fi putut fi şansa unui nou început pentru bibliotecile româneşti? Poate pentru că mi-ar displăcea profund – aş lua-o şi ca pe un eşec al contingentului nostru – dacă te-ai alătura lungului şir al predecesorilor tăi în această funcţie, d.p.d.v. al drumului pavat cu bune intenţii, dar care duce spre nicăieri?

Asa cum „se ştie”, în România a început „reforma instituţiilor statului” (câtă ticăloşie!; cât cinism!) care se pare că presupune, întâi de toate, nişte mii de disponibilizări din sistemul bugetar. Administraţiile locale româneşti sunt în mare fierbere şi nu ştiu cum să-şi „ajusteze” numărul de angajaţi, astfel încât să se conformeze noilor directive venite de la Guvernul din care faci parte. Eu ştiu că reducerea aparatului bugetar nu trebuie să vizeze reducerea posturilor de bibliotecar (bibliotecarii nu sunt personal administrativ şi în niciun caz nu sunt „excendentari”), finanţate de administraţiile locale, însă conducătorii acestor administraţii ştiu? Crezi că nu se vor găsi primari care, pentru a-şi salva proprii oameni, vor „prefera” să-şi disponibilizeze nu consilierul personal, ci mai curând să-l dea afară pe bibliotecar? Te-ai gândit că un mesaj al tău, de clarificare a acestei situaţii – a disponibilizărilor care nu trebuie să-i vizeze pe bibliotecari – se impune ca prioritate absolută şi imediată (până nu e prea târziu)? Te rog, şi legat de asta, dă un ordin, dă ceva…

cu preţuire,
Valentin Smedescu


P.S.: deja e foarte târziu pentru a întreprinde ceea ce trebuia să începi demult; fără ca eu să mi-o doresc – crede-mă pe cuvant – tu şi partidul tau (mă rog, uniunea voastră culturală) veţi ieşi de la guvernare, poate mai curând decat cred multi; intr-o astfel de situatie, chiar ca nu vei mai putea avea nici macar bunele intentii pe care le-ai anuntat; vei ramane, evident, cu bunele intentii ale unui simplu muritor, asemenea mie; insa ele nu ajuta deloc…