duminică, 20 aprilie 2014

Hainele cele noi ale împărătesei-bibliotecărese

A fost odată o împărăteasă-bibliotecăreasă care atât de mult își iubea biblioteca și în așa fel îi dorea binele, încât ar fi fost în stare să se sacrifice și să mai conducă împărăția și de dincolo de viața pământească, desigur, în timpul nededicat îndatoririlor specifice spiritului.
Când dădea baluri în curtea-bibliotecii (și dădea!), dacă mergea la o paradă organizată de șeful împăraților și împărăteselor - căci împărații și împărătesele au și ei șefi, nu sunt de capul lor -, când se ducea la filarmonică sau la plimbare, nu avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice despre un rege “E la sfat!”, astfel se spunea despre împărăteasă: “E la dulapu’ cu haine!”.
La fel cum devenise „regulă” că îmbrăcămintea împărătesei-bibliotecărese trebuie schimbată zilnic ori de mai multe ori pe zi, se înrădăcinase în împărăția-bibliotecă obiceiul ca straiele supușilor, ca și cărțile oferite de către aceștia norodului, să fie primenite anual. Pe cât de mult se rafinau, cotidian, preferințele vestimentare ale împărătesei-bibliotecărese, pe-atât i se părea că supușii și mai ales supusele devin de la an la an tot mai proști, mai neîndemânatici și mai neisprăviți. „Niște macioale care nu  știu ce cărți trebuie achiziționate” - porni de la o vreme să filosofeze cu augustă scârbă, afectată, împărăteasa-bibliotecăreasă.
În bibliotecă era mai mereu mare veselie, mergeau acolo mereu aceiași oameni și era zarvă continuă, iar împărăteasa-bibliotecăreasă și țuțărele* nemacioale călătoreau și ele, frecvent, în alte împărății mai apropiate sau mai îndepărtate, cu treburi.  Într-o bună zi, un zvon răzbătu în interiorul zidurilor de marmură: undeva, în lume, cică există mari meşteri care ştiu să ţeasă cea mai frumoasă stofă, pe deasupra și fermecată; nu numai culorile şi desenele acesteia erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din acea stofă aveau o însuşire teribilă: erau de nevăzut pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau care era mărginit la minte.
Astea da haine straşnice!” gândi împărăteasa-bibliotecăreasă. “Cu ele îmi voi cunoaşte mai bine supuşii şi-am să-i pot deosebi și mai bine pe cei deştepţi de cei proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă magică! Însă pe macioale, și dacă se dovedesc până la urmă deștepte, tot nu le las să achiziționeze cărți potrivit preferințelor norodului. Norodul e prost, iar macioalele – macioale. Cât ’oi trăi ca împărăteasă-bibliotecăreasă și chiar și după aceea, achiziția de cărți va reflecta „viziunea managementului”. Adică a mea. Peste ani, posteritatea va fi foarte mândră de mine și cu siguranță îmi va ridica măcar un bust, dacă nu o statuie ecvestră: enciclopediile pe care le achiziționez fără să țin cont că una singură costă peste 1.800 lei, un titlu cu mai multe volume - 15.000 lei, iar toate înghit anual multe zeci de mii de lei noi, vor fi aur curat pentru utilizatorii bibliotecii viitorului. Vor vedea ei, proștii și macioalele, cum se va repeta istoria actualelor cărți vechi de valoare, care și ele au fost cândva noi-nouțe. Deși unele dintre cărțile pe care le cumpăr au fost tipărite cu 10-20, chiar și peste 40 de ani în urmă, cu toate că sunt scumpe încât un singur raft valorează sute de milioane de lei vechi și numai dracu’ și cu mine știm de unde le iau și prin ce intermediari le bag în gestiune, reușita este pe jumătate înfăptuită: câștigăm timp, de-asta și cumpăr ediții gata învechite, la prețuri noi. La vin nu e la fel? Ce e mai scump: un vin nou sau un vin vechi? Și ce dacă, reflectat din punct de vedere valoric în Registrul Inventar, achiziționez de două ori mai multe periodice, decât cărți? În fine, ce mă interesează pe mine că - în cele mai optimiste statistici - doar procente de 1,5% din împărăție sau 5% din cetate vin măcar o dată pe an la bibliotecă (așa cum cer legiuirile)? Cui nu-i convin cărțile pe care le achiziționez, să se ducă la mă-sa să-i cumpere unele pe potriva mediocrității lui!
După aceste cugetări, împărăteasa-bibliotecăreasă trimise de îndată carte poștală și îi chemă la ea pe marii meșteri de stofă. Le dădu pe loc o mare sumă de bani, să-şi înceapă lucrarea cât mai repede. Aceştia întinseră două războaie de ţesut şi se prefăcură că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur, dar ei, în loc să le folosească, le puneau de-o parte, într-un sac, şi lucrau până la miezul nopţii la războaiele goale.
Trebuie să ştiu acum unde au ajuns cu ţesutul stofei” - îşi zise în sinea ei împărăteasa-bibliotecăreasă – și brusc i se umplu inima de compasiune maternă, gândindu-se că macioalele, proştii şi toți cei nepregătiţi pentru slujba lor nu vor putea să vadă acea stofă minunată. Nu pentru că se îndoia și de dânsa, dar totuşi chibzui că ar fi mai înţelept să trimită întâi pe altcineva care să vadă lucrul înaintea sa, să nu existe nici un risc. Toţi locuitorii din cetate ştiau de însuşirea minunată a stofei şi fiecare ardea acum de nerăbdare să afle cât de prost ori de netrebnic era vecinul lui. “Am s-o trimit pe cea mai veche şi mai bună dintre țuțărele mele”, gândi împărăteasa-bibliotecăreasă. “Vreau să vadă ce-au lucrat ţesătorii; ea poate mai bine decât oricine să judece lucrul acesta, fiindcă se deosebeşte de toţi şi prin deşteptăciune, şi prin vrednicie, și prin moralitate și loialitatea față de mine, care îi dau să mănânce o pâine mai albă decât a ălorlalți.
Preacinstita vârstnică țuțără merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la războaiele lor goale. “Dumnezeule! se gândi ea deschizând ochii mari, eu nu văd nimic!” Dar nu zise niciun cuvânt.
Cei doi ţesători o poftiră să vină să se uite mai de aproape şi o întrebară cum i se par culorile şi desenul. Apoi îi arătară şi războaiele, explicând cum lucrează. Venerabila țuțără îşi aţinti ochii, dar tot nu văzu nimic, pentru că nici nu era nimic. “Doamne! se gândi cu îngrijorare, sunt chiar atât de mărginită? Oare sunt și eu macioală? Nici în ruptul capului nu trebuie să bănuiască cineva una ca asta! Ori te pomeneşti că oi fi nevrednică? Nici nu îndrăznesc să spun că stofa e invizibilă pentru mine!
- Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.
- Oh, e frumoasă, nici nu se putea face una mai frumoasă decât aceasta! răspunse bătrâna țuțără, punându-şi ochelarii. Ce desen, ce culori!… Da, Măria Sa Împărăteasa-bibliotecăreasă va fi foarte mulţumită.
- Asta ne bucură grozav, ziseră cei doi ţesători, apoi începură să îi deslușească desenele şi culorile închipuite, dându-le fel de fel de nume stranii. Țuțăra îi asculta cu cea mai mare atenţie, ca să îi poată împărtăși împărătesei toate tainele lucrării.

Cei doi şarlatani cereau mereu bani, mătase şi fir de aur. Aveau nevoie de foarte multe, din ce în ce mai multe lucruri pentru stofa cea nouă! Bineînţeles, puneau de-o parte toate cele primite de la împărăteasă, războaiele rămânând mereu goale.
După un timp, împărăteasa trimise o altă slujitoare credincioasă, una mai tânără de această dată, să vadă stofa şi dacă ţesătorii mai au mult până s-o isprăvească. Acesteia i se întâmplă acelaşi lucru ca şi precedentei slujitoare: privi ce privi, dar nu văzu nimic.
- Nu-i aşa că e minunată stofa asta? întrebară cei doi şarlatani, arătându-i tinerei țuțăre frumosul desen şi culorile strălucite, ce nu se vedeau nicicum.
Cu toate acestea, așa proastă nu cred că sunt… Măria Sa m-a lăudat și m-a dat exemplu!” gândi femeia. “Te pomeneşti că n-oi fi vrednică de locul meu? Asta-i cam ciudat, să iau bine seama să nu mi-l pierd, mai ales dacă altele țuțăresc mai bine ca mine… Doamne apără! Asta mi-ar mai trebui, să fiu îmbrâncită jos de pe piedestal…” Apoi lăudă şi ea stofa. Şi, evident, se arătă nespus de încântată de alegerea culorilor şi a desenului.
- E de-o frumuseţe neînchipuită! îi spuse împărătesei și țuțăra cea tânără și în scurt timp tot oraşul ajunsese să vorbească numai despre stofa cea minunată.
În sfârşit, vru şi împărăteasa s-o vadă, cât era încă pe război. Însoţită de Consiliul Științific, de o mulţime de oameni aleşi, printre care şi cele două țuțăre credincioase ce “văzuseră” deja stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, fără fir de aur ori de mătase.
- Nu-i aşa că e de toată frumuseţea? întrebară în cor cele două țuțăre. Desenul şi culorile sunt cu adevărat demne de strălucirea Măriei-tale! Şi arătară cu degetul războaiele goale, de parcă ceilalţi s-ar fi cuvenit să vadă într-adevăr ceva. “Ce-i asta, se gândi împărăteasa-bibliotecăreasă, eu nu văd nimic! Îngrozitor! Sunt oare chiar atât de proastă? Ori sunt nevrednică? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui una ca asta, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire.” Apoi zise repede:
- Într-adevăr, este extraordinară! Vă mărturisesc deplina mea gratitudine, inclusiv pentru fetele astea, care nu m-au mințit niciodată în privința extraordinarelor gusturi pe care le am la haine… 
Clătină din cap cu un aer satisfăcut şi privi spre războaie, fără să îndrăznească să recunoască adevărul hâd. Toţi curtenii priviră consternați unii către ceilalţi, însă deși nu văzură nici ei nimic, îi ziseră împărătesei-bibliotecărese:
- Într-adevăr, e de toată frumuseţea!
Țuțării o sfătuiră în cor pe împărăteasa-bibliotecăreasă să îmbrace hainele din stofa cea nouă chiar la următoarea paradă.

- E neînchipuit de frumoasă, e fermecătoare, e senzațională! - se auziră toate glasurile țuțărești, în timp ce mulţumirea radia pe feţele tuturor. Cei doi şarlatani fură decoraţi, primiră rangul de Mari Ţesători ai curţii, oferindu-li-se și câte o diplomă. În ajunul marii parăzi, șnapanii vegheară toată noaptea şi, chipurile, lucrară la lumina a şaisprezece lumânări. Lumea văzu osteneala ce şi-o dădeau să facă hainele noi ale împărătesei. În sfârşit, se prefăcură că scot stofa din război, că taie în aer cu nişte foarfece mari, cos cu ac fără fir... Apoi, într-un sfârşit, spuseră că hainele-s gata! Când împărăteasa, urmată de țuțăre, se duse s-o vadă, pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:
- Iată fusta, iată sacoul, iată şi mantia, Înălţimea-voastră! Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nicio grijă să nu aveţi că hainele aceasta o să vă fie vreodată grele. Asta este, de altfel, şi cea mai însemnată însuşire a stofei noastre magice.
- Negreşit! - răspunseră țuțărele, deși nu vedeau nimic, pentru că nici nu era nimic.
- Dacă Măria-ta binevoieşte să se dezbrace, noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii celei mari.
Împărăteasa-bibliotecăreasă se dezbrăcă nud, iar pungaşii se prefăcură că îi dau hainele, una după alta. O învârtiră ca şi cum ar fi îmbrăcat-o, iar împărăteasa se suci și se râzgâi feciorelnic în fata oglinzii.
- Doamne! Ce bine vine! Parcă e turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!
Marele maestru de ceremonii intră şi anunță solemn:
- Vă aşteaptă la uşă baldachinul sub care Măria Voastră va merge la paradă.
- Bine, sunt gata, răspunse împărăteasa. Cred că nu sunt rău îmbrăcată.
Se mai întoarse încă o dată-n faţa oglinzii, să îşi poată privi mai bine înfăţişarea măreaţă. Țuțării și curtenii nevoiţi să-i ducă trena se prefăcură că ridică de jos ceva, apoi îşi ţinură mâinile în sus, nevoind să lase să se observe că nu văd nimic. Pe când împărăteasa mergea mândră sub baldachinul ei imperial, toţi oamenii pe care îi întâlnea, în uliţe şi de la ferestre strigau: “Ce haină strălucită! Ce trenă frumoasă are! Şi ce croială minunată!“
Fiecare se ferea ca nu cumva să se observe că nu vede nimic. S-ar fi dat de gol numaidecât că e macioală, că e prost ori că e nevrednic de slujba lui. Astfel, niciodată niște haine ale unei împărătese-bibliotecărese nu stârniră o admiraţie mai mare...
- Dar eu văd că n-are haine deloc! – zise inocent un copil mic.
- Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti mama, închinându-se cu gesturi furișate, însă de îndată se rostiră şi în mulţime cuvintele copilului.
- Un copilaş zice că împărăteasa-bibliotecăreasă nu are haine deloc!
- Împărăteasa e goală, n-are haine deloc! strigă, în sfârşit, norodul.
Se simți grozav de umilită, căci i se păru că aveau dreptate, iar gândul acesta oricum o împiedica mai demult să pună liniștită capul pe pernă. Aşa era… Totuşi, socoti în gând şi luă următoarea hotărâre: “Orice-ar fi, trebuie s-o duc de-acum până la bun sfârşit! Să salvez măcar aparențele…Aşa că îşi ridică cu şi mai multă mândrie capul, le ceru țuțărelor să procedeze la fel și să stea strâns unite împrejurul ei. 
Trena care nu exista fu ținută ca şi înainte, cu respect, iar împărăteasa şi alaiul său continuară să defileze în văzul norodului, fără nicio jenă.

Există păreri care susţin că parada continuă neabătut şi în zilele noastre...
(adaptare după un basm de Hans Christian Andersen; 
orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare; 
în privința personajului „împărăteasa-bibliotecăreasă”, n-am găsit altă rimă :) )
____________________
*dincolo de sensul superficial explicat de DEX, "ţuţăr e un cuvânt din ghetoul evreiesc şi înseamnă admirator plătit în slujba celor mari. Aşa, de pildă, la sinagogă sau la alte adunări, când ia cuvântul unul mare, un huhăm, el are grijă să-şi pregătească dinainte un ţuţăr sau mai mulţi, care în timp ce el vorbeşte să se minuneze de ceea ce îi aud urechile, ţâţâind din buze, făcând ochii mari şi câte un gest de înaltă estimare, schiţat cu mâna. Ţuţăr vine deci de la litera ţ repetată ca un plescăit bucal delicat (ţ-ţ-ţ), la care participă şi glandele salivare ale admiratorului..." (sursa)


joi, 17 ianuarie 2013

Biblioteca fără nicio carte, dar cu şi mai „multă carte”

Sursa ilustratie
Ce părere proastă vor fi avut, în copilăria omenirii, strămoşii noştri “binecrescuţi” :) , despre tovarăşii de grotă care începeau a scrijeli şi mâzgăli (la început cu sânge?) pereţii peşterilor: pericolul ca reprezentările ce se doreau doar forme de exprimare (nu şi de comunicare) să evolueze în protoscriere era iminent, parcă plutea în aer! Şi n-au mai trecut „decât” nişte zeci de mii de ani, până ca inevitabilul să se producă.
Ce dramă va fi fost un picuţ mai târziu – adică acu’ 7000 de ani şi mai bine – pe sumerienii „de bine”, când au constatat că pe unii dintre semeni nu îi mai satisfac defel exprimarea prin viu grai şi hăulitura până unde bate ecoul. Şi că acei semeni încep – Doamne, fără ca zeii să-i trăznească! – să zgârie pe tăbliţe de lut, adică să scrie. „Urât”, cu stranii cuneiforme, însă SĂ SCRIE şi – ceea ce este foarte important! – nu numai pentru ei, cât mai ales pentru alţii – stră-stră-stră-…nepoţi, din Mesopotamia ori de aiurea.
Oleacă mai încoace (da’ tot cam pe-atunci, d.p.d.v. al învălmăşitelor milenii ale antichităţii), năpasta a picat iarăşi, de această dată din cerul strălucitorului Ra, iar civilizaţia faraonică a scris povestea în propria-i regie, cu hieroglife şi apoi hieratice, trecând destul de repejor de la suportul piatră funerară ori tăbliţa de lemn (ne)ceruită, la papirus. În acele momente triste, probabil că mulţi vechi egipteni se vor fi simţit greu încercaţi de soartă  - poate au recurs şi la niscai greve, de-asta or fi rămas neterminate piramidele de lângă necropola lui Menkaure? )
Ce deziluzii şi suferinţe va fi provocat şi „etapa următoare”, când oarece futurişti prematur născuţi au făcut ce au făcut şi papirusurile au devenit istorie, fiind inlocuite de pagini legate în volum, e deja foarte greu de cuantificat; durerile lumii – înmiită, înmilionită deja ca populaţie – care dorea să citească toată ziua, buna ziua papirusuri, nu cărţi, cu siguranţă că s-au auzit hăt, în Univers şi chiar dincolo de el (?)
În fine, în zilele noastre, se întâmplă ceva „incredibil”, inimaginabil nu doar ÎHr şi două milenii după aceea, ci nici în veacul abia apus: cărţile în faţa cărora ne închinăm cu toţii nu ne mai sunt suficiente şi încet, dar ferm, ele o iau pe urma tăbliţelor de lut ori lemn şi a papirusurilor, către lada de gunoi a istoriei.
Sursa imaginii
Să nu (ne) plângem, totuşi, şi să nu ne fie teamă de biblioteca fără cărţi, aşa cum le-am pomenit, le-am ţinut în mână, le-am văzut cu ochii (minţii) şi le-am mirosit. Întâi, pentru că procesul de tranziţie este lent şi se va încheia, probabil, după ce bibliotecarii de acum şi cititorii cărţilor tradiţionale ne vom afla cu toţii într-un alt paradis al lui Borges, virtual; în al doilea rând, ceea ce este cel mai important, pentru că totul „se întâmplă” în favoarea utilizatorului modern de informaţie, pentru care cărţile, cu existenţa/ circulaţia lor limitată de spaţiu (distanţă), de timp şi în special de suportul fizic se dovedesc din ce în ce mai insuficiente (am încercat să „scrijelesc” in Internet o ilustrare a fenomenului, parcă am mai pus undeva acest link)


www.istorielocala.ro - site de resurse electronice gratuite, axate pe memoria si cunoasterea locala - continut digital de enciclopedii, carti, periodice, studii imagini etc. imprimate initial pe suport traditional.
Valentin Smedescu
P.S.: iubesc cărţile, le-am iubit dintotdeauna şi le voi iubi mereu  
în prezent, când am puţin timp liber, recitesc London şi, în paralel, „Istoria presei”, de Pamfil Şeicaru. Pe suport tradiţional, desigur, pentru că îmi place aşa, dar şi sa-mi relaxez ochii dupa LCD…

marți, 14 august 2012

„Să fugim din acest grup infracţional organizat!”. De ce vorbim aşa explicit-elevat într-o convorbire uzuală? Să înţeleagă şi miliţienii?

Uneori e chiar foarte indicat ca un JUDECĂTOR cu nume şi prenume să hotărască şi să-şi asume transmiterea către publicul larg a unor probe (înregistrări, stenograme etc.) din proces, care proces altminteri este public. Argumente pro sunt mai multe, nu le dezvolt aici (daca vrei, le voi mentiona).

Este anormal insa ca un “anonimus” (indiferent cine este el) să publice sistematic interceptari, stenograme etc. cu pretenţia că ele au girul unor autorităţi ale statului, cu atat mai mult înainte ca “probele” să fie văzute de către un judecător care să hotărască in privinta lor o cale de urmat.

Rostul probelor in procesul penal nu este sa fie folosite ca instrumente de santaj, constrangere, discreditare, avantaj politic etc. Te asigur (si in calitate de om care intr-un moment al vietii si-a dorit sa fie judecator si s-a pregatit in acest sens) ca una este “transparenta” si cu totul altceva e ceea ce se intampla in Romania .

Pe scurt: judecatorul n-are voie, sub nicio forma, sa se exprime cu privire la vinovatia sau nevinovatia cuiva, altfel decat la finalul procesului pe care il judeca el insusi. Ca regula generala, judecatorul nu se poate pronunta public sub nicio forma nici cu privire la procese in derulare, nici referitor la hotarari date de alti judecatori. 

De ce ar avea liber la ante-”pronuntare” un serviciu secret care “a interceptat” (foarte probabil fara mandat de ascultare) niste oameni, intamplator demnitari? Infractori sau nu – judecatorul ar trebui sa decida asta (apropo: in ceea ce-i priveste pe “puscariabili” – procurorii trebuie sa demonstreze, nu presedintele suspendat sa vitupereze)
Apoi, de ce sa se antepronunte un procuror, mai multi procurori a caror menire este nu sa judece, ci sa produca probe in acuzare (daca aceste probe exista)?
Ceea ce nu-i este permis judecatorului, a fortiori nu le este permis celor din serviciile secrete si procurorilor.
Antepronuntarea (in paralel cu infierarea proletara in “Scanteia”) a fost practica obisnuita in timpul comunismului, cand Partidul dadea sentinta, procurorul cerea condamnarea, iar judecatorul “hotara” in consecinta. Acum ar trebui sa nu mai fie la fel…
Bagi tu mana in foc ca indemnul acesta mobilizator vine dintr-un imbold launtric si nu e facatura ieftina, servita pe post de interceptare spectaculoasa?
Dar de ce am stat pana acum in acest “grup infractional organizat”?
Dar de ce sa fugim si sa nu mergem incet, la pas? Ne fugareste cineva? Ne prinde din urma propria constiinta tocmai acu’?
Si de ce vorbim asa de explicit-elevat intr-o convorbire uzuala? Fiindca trebuie sa inteleaga si militienii? =))
De ce sa nu anuntam Parchetul cat de ticalosi sunt cei ne-au pus ministri?
De ce sa nu organizam o conferinta de presa in care cartile sa fie date pe fata?
Pentru ca, astfel, am iesi din limitele “cabalei”?
PS: Poate ar fi bine să recitim “Toti oamenii preşedintelui”, să vedem cu mintea de acum că ficţiunea e mic copil pe lângă adevărurile de lângă noi?
(postarea de mai sus a aparut mai intai pe Prolibro, unde am si alte dialoguri deosebit de interesante)

marți, 31 iulie 2012

Nu contează cine votează, important e cine numără morţii

La mai puţin de o lună de când alegerile din Papua Noua Guinee au fost întrerupte de canibali, referendumul pentru demiterea preşedintelui suspendat al României a scos la iveală chintesenţa democraţiei de pe la noi: nu contează cine votează, important e cine numără morţii, răniţii şi emigraţii ultimilor douăzeci de ani.


“Au început să se unească, să iasă pe străzi și să ucidă vrăjitorii - a declarat comisarul poliției locale, Anthony Vagambi Jr.  - Cum îi detectau? După cum spuneau ei, duhurile le-au arătat cine sunt vrăjitori. Cu toate acestea, ei au mers mai departe și au început să mănânce bucăți din corpurile victimelor.” (citat din articolul de la linkul de mai sus)


Sentimentul meu, vizavi de ceea ce s-a întâmplat la referendumul de alaltăieri (şi mai ales după aceea), este că duhurile care au făcut "rele" prin Papua Noua Guinee s-au relocat în Europa, apoi în România. Le-au luat minţile întâi unora dintre liderii europeni, apoi Suspendatului şi nevertebratelor de pe lângă el, şi i-au determinat să ţipe ca din gură de duh rău câte-n lună şi în stele.


Dacă mai sunt îngăduiţi mult, Suspendatu' şi ai lui o să înceapă şi ei să mănânce bucăţi de carne din corpurile victimelor lor...
;)


miercuri, 25 iulie 2012

NEdivina comèdie Traian Băsescu

NEdivina comèdie  pe care saltimbancul Traian Băsescu o oferă de cel puţin 15 ani poporului care l-a onorat cu cea mai înaltă demnitate publică de pe la noi are parte de un sfârşit pe măsura "sistemului ticăloşit" luat în arendă: o coborâre în Infern, "trecere" prin "Purgatoriu" şi ...cam atât.
"Ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea" nu se mai petrece ca-n Divina Comedie a lui Dante Aligheri, nici măcar cât de cât asemănator, ci exact pe dos, cam ca-n finalul lui Ceauşescu: o ieşire din scena Istoriei pe zi ce trece mai ruşinoasă, mai ales după scandalul "Casa Dante", pe care Suspendatu' a vrut s-o înhaţe la pachet cu Ţara.
Ţara NOASTRĂ, nu a lui... 



duminică, 22 iulie 2012

Furară "Flacăra democrației"! :)

Situată doar "o țâră" mai la Occident decât Băileștiul oltean, urbea Orșovei fu azi locu' unde se petrecu un inevitabil care ne face să râdem ca la cea mai cunoscută comedie românească: oameni răi furară "flacăra democrației" (informații si aici),   într-un mod barbar, mișelesc, tot cam ca pe nea Mărin (la minutul 5.05).



Flacăra fu apoi (cică) aruncată pe un canal al Dunării (nici măcar direct în Dunăre, străbunul Danubius, un fel de "lac roman" al lui Traian - ce sfidare la adresa statului de drept și democrației din România! :)) ).


Pentru că reclamația făcută de PDL la Poliția Mehedinți mi se pare mult prea puțin, cred că se impune de urgență o anchetă complexă, coordonată de tripleta Monica Macovei, Codruţa Kovesi şi Daniel Morar,  concomitent cu o scrisoare deschisă a intelighențiilor românești către UE, SUA și toate cancelariile națiunilor care contează pe lumea asta. Să se încerce prin toate mijloacele posibile salvarea a ceea ce se mai poate salva din "flacăra democrației" aprinsă de Traian Băsescu la Cluj, să se recupereze măcar țeava ce pare de aluminiu (ALRO?) si care poate fi reciclată:





PS: vorbind serios, vizavi de evenimentul de mai sus: la așa porcărie de "flacără a democrației", așa ...canal de destinație =))


sâmbătă, 21 iulie 2012

"Stați liniștiți la locurili voastre!"? Păi iar?

De multe, foarte multe ori in ultimul an am fost ispitit sa reiau postarile pe acest blog.
M-am abtinut, de fiecare data, justificandu-mi mie insumi, printre altele, ca am scris destul, ca nu strica sa mai tac o vreme, sa ma dumiresc cat pot de bine (daca ma insel in ceea ce vad zi de zi, tot mai rau pentru aceasta tara?). Mi-am mai zis ca lucrurile merg inainte si fara modestele mele opinii s.a.
Pana in aceste zile, si mai ales pana astazi, cand citesc presa on-line si urmaresc la B1 "mitingul de a Iasi" a durat pauza: pur si simplu nu mai pot sa tac si reiau postarile in jurnalul meu cu o intrebare:

Care este diferenta intre practica profund nedemocratica a tintuirii in banci a parlamentarilor, sa nu voteze (impotriva asumarilor de rapundere, pentru motiuni etc.) si ceea ce li se cere "romanilor" de catre unii "lideri de opinie" - sa nu participe la referendum, sa nu valideze "lovitura de stat"?

Eu cred ca nu exista nicio diferenta.
"Stati linistiti la locurili voastre!" zicea si altcineva din istoria noastra recenta si n-a convis pe nimeni. Ba, dimpotriva...



marți, 10 mai 2011

America bibliotecarului NEcenusiu

Blogul «Valentin Smedescu: hic et ubique» a ramas o vreme in "adormire" de dragul altui jurnal on-line, infiintat cu ocazia unei extraordinare experiente pe care am avut-o in această primăvară:
America bibliotecarului NEcenusiu...

sâmbătă, 12 februarie 2011

Dragă Hunor, comemorarăm primul an de „după”…

Excelenţă,
Domnule Ministru,
Dragă Hunor,


Vineri, 4 februarie 2011, comemorarăm un an de la un moment de referinţă pentru bibliotecile din România: cel in care bibliotecarii s-au întâlnit, probabil pentru prima şi ultima oară, cu un Ministru al Culturii şi Patrimoniului Cultural Naţional (trag nădejde că iţi aminteşti măcar asta, că a fost o întâlnire doar întru vizibilitatea ta, carele ne-ai fost gazdă la Minister, ne-ai făgăduit nişte „nimicuri” şi ai spălat iute putinica, aidoma tututor miniştrilor şi conducatorilor dâmboviţean-mioritici prinşi cu fofârlica) …
Nu mai intru în amănunte, legat de promisiunile-ţi neonorate ţi-am scris ulterior şi o scrisoare deschisă; nici la aceea n-am primit niciun răspuns, ţi s-o fi părut prea lungă să-ţi pierzi vremea cu ea.

N-aş vrea să te reţin mult …însă să ştii că în anul care a trecut de când nu ne-am văzut s-a mai întâmplat cate ceva. Nu-ţi pot povesti pe larg, că trebuie să mai şi lucrez, însa tot îţi rezum patru lucruri care sigur o să te bucure, aşa dedicat cauzei noastre (Culturii române, în general) cum te ştiu. Nu sunt chestiuni importante, în genul excepţionalelor, sublimelor politici publice de salvare/supravieţuire a culturii/patrimoniului naţional din România, politici pe care le elaborezi şi lupţi să le implementezi cot la cot cu Executivul din care faci parte … nu, sunt doar nişte biete „marunţişuri”, „fleacuri”, le folosesc exemplificativ mai mult ca pretexte în monologul cu tine, foarte important pentru împăcarea conştiinţei mele.

Unul dintre lucruri este de interes internaţional, unul – naţional, unul – judeţean şi ultimul – local:
1. in Marea Britanie s-a desfaşurat şi se desfăşoară o campanie de salvare de la desfiinţare a bibliotecilor publice
2. în România cică urmează să fie organizată o campanie similară (ANBPR o pregăteşte de zor, am fost anuntaţi şi ţinem aproape)
3. colegii mei de la Biblioteca Judeţeană Vâlcea şi cu mine ne-am recâştigat în instanţă salariile tăiate de Guvernul tău (sper să câştigăm şi în recurs)
4. o bibliotecară de la mine din judeţ, cu 20 de ani vechime în profesie, şi-a câştigat tot la Tribunal dreptul de a rămâne in serviciu şi de a nu-i fi desfiinţată Biblioteca, aşa cum a creat “cadrul necesar” Guvernul din care faci parte și a hotărât, cu de la sine putere, un primar portocaliu

În încheiere, dragă Hunor, prietene, îţi doresc multă sănătate, toate bune – ţie şi alor tăi! Hosszú életet! (parca ţi-am mai spus că-s născut în Mureş şi că suntem leat, nu?). Sper ca acest mesaj al meu sa te gaseasca bine-sanatos, sa ne poti reprezenta cu cinste în înalta demnitate de Ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional din România.

Cu drag,Valentin

PS: Succes deplin în alegerile pentru preşedinţia UDMR! Dacă simţi că nu mai poţi „şi cu una şi cu alta”, ocupă-te o vreme numa’ de partid, ca ne-om descurca noi cumva şi fără tine (gândul că ţie îţi este bine va da puteri la noi, igen!)

Valentin Smedescu

joi, 6 ianuarie 2011

Adio, Schengen!

Formele fără fond* care continuă să guverneze România au învins încă o dată: ne luăm adio pentru nu se ştie câtă vreme şi de la speranţele de aderare la Schengen.
Reforma instituţiilor Statului” - balonul de săpun, cacealmaua portuară de care au avut şi au parte „românii” – devine atât de vizibilă, încât mă îndoiesc că în câteva luni va mai exista vreun chior ori vreun puțin simțitor din această ţară care să n-o vadă şi n-o simtă adânc pătrunzându-l...
Privind obiectiv, cum era să fim admişi în spaţiul civilizaţiei, siguranţei şi bunului-simţ european? Cu corupţia şi sărăcia „noastră”? Cu politizarea care pedelizează până şi mopurile femeilor de serviciu rămase prin şcolile şi spitalele nereformate prin desfiinţare? Cu sărăcia de fonduri publice jefuite de parcă vine sfârşitul lumii? Cu instituţii ale Statului care nu mai au parcă nicio busolă, niciun viitor? Cu bugetari care, dacă în urmă cu doi-trei ani mai erau cum mai erau, acuma sunt decimaţi, hăituiţi, huliţi, asmuţiţi unii împotriva altora şi „încurajaţi” să plece unde văd cu ochii?
Cu un preşedinte care recunoaşte hăhăind şi un ministru de Interne care ascunde amuţind că pe timpul ilicitului lui Ceauşescu „au făcut bani” din bişniţă?
Păi, oameni buni, această din urmă idee rezumă, de fapt, chintesenţa neadmiterii noastre în Schengen: mica bişniţă şi mica corupţie ale României de acum câteva decenii nu pot fi admise într-un spaţiu în care s-au desfiinţat până şi punctele de control frontieră. De ce? Simplu: pentru că în timp ce „la ei”, mica bişniţă şi mica corupţie au devenit nesemnificative, la noi ele au crescut, s-au făcut mari, stăpânesc practic ţara. Şi tot nu le ajunge, încep să se reverse în Europa care nu vrea corupţia noastră, că de-abia a scăpat de a ei.
E simplu ca număratul ouălor pe vremea lui Adrian Năstase, când „corupţia parcă nu era aşa mare”.


Să trăiţi bine, în afara Spaţiului Schengen!

Valentin Smedescu


________________

* Cel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a procesului de modernizare românească este Titu Maiorescu, continuată şi dezvoltată de M. Eminescu. Titu Maiorescu vorbeşte de formă fără fond: ,,Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“ 1. Fruntaşul junimist menţionează enunţul ,,formă fără fond“, destul de rar, dar aceasta s-a impus ca una dintre cele mai populare sintagme datorită impulsului dat cu articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, apărut într-o perioadă de mari controverse şi convulsii sociale, când România părea neguvernabilă, iar filosoful a căutat o explicaţie a acestei situaţii2. Maiorescu susţine că orice formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât numai astfel se reconstruieşte cultura română incepind cu fundamentul ei.
Concepţia despre formele fără fond a lui Eminescu derivă din viziunea sa organicistă şi evoluţionistă despre progres, care nu acceptă dezvoltarea socială: „se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice «progres» nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată“ 3. Pentru Eminescu, perioada de naştere a formelor fără fond – „epoca de tranziţiune“ – este cea cuprinsă între 1848 şi 1866, când s-au copiat masiv forme instituţionale din Europa Occidentală. El dezbate esenţa procesului de modernizare românească, anume acordul dintre noul organism politico-juridic de sorginte occidentală şi fondul românesc. Românii nu au participat la edificarea noii civilizaţii moderne ci doar au adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu se configurează în structuri instituţionale eficiente. Introducerea tuturor formelor noi s-a făcut „fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“ 4. Eminescu aminteşte de forme exterioare sau de forme lipsite de cuprins. În adoptarea formelor exterioare s-a plecat de la convingerea că acestea vor schimba rapid realităţile vechi făcute responsabile pentru situaţia societăţii româneşti. Formele fără fond exprimă lipsa unor legături reale între instituţiile moderne şi fondul autohton, precum şi un conţinut vechi într-o formă nouă, fără să se schimbe nimic: „Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viaţa publică şi orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este acelaşi ca şi în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri“ 5. O formă nu schimbă prin sine o realitate, ci ea doar o întăreşte sau, dimpotrivă, o falsifică. Fondul este întotdeauna organic, iar forma, sub care apare, i se asociază numai dacă şi ea capătă organicitate. Fondul are o stabilitate mult mai mare, întrucât el ţine de durata lungă a unei societăţi, pe când forma, adoptată din altă societate, exprimă mai mult durata scurtă a societăţii care o preia deoarece nu derivă din fondul autohton. Au fost introduse forme străine care, în loc să ducă la înlăturarea efectelor negative ale celor vechi, le-au scos şi mai mult în evidenţă şi, totodată, au dat naştere la fenomene noi, cu consecinţe dezastruoase în viaţa poporului român.
Note

1. Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în Opere, 1978, p. 153
2. Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc, Capitolul Teoria formei fără fond în opera lui Titu Maiorescu, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007, pp.51-80
3. M. Eminescu, Opere, XI, p. 17-18
4. M. Eminescu, Opere, XI, p. 18
5. M. Eminescu, Opere, XII, p. 135-136

Sursa referirilor la formele fără fond