Excelenţei Sale Hunor Kelemen, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional – Guvernul României

Excelenţă,
Domnule Ministru,
Dragă Hunor,
Când am primit, în 3 februarie a.c., invitaţia de a participa la Dezbaterea cu tema „Noua imagine a bibliotecilor publice din România – rolul bibliotecii în dezvoltarea comunităţii”, organizată la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, mi-am zis: gata, de-acu inainte, biliotecile vor avea în tânărul ministru Hunor Kelemen un susţinător aşa cum n-au avut până în prezent, cum aşteaptă de foarte multă, mult prea multă vreme. Era prima data când un „varf” al Culturii şi Patrimoniului Naţional chema la Minister, pentru o dezbatere, reprezentaţii unei profesii atât de importante, căreia însă i se acorda tot mai puţină importanţă – „e un bibliotecar, acolo!”, „o bibliotecă…”; „eşti doar bibliotecar!”; „aţi fost bibliotecar ” (...domnule Antonescu!).

La Minister m-am dezumflat puţin când Marian Voicu ne-a adus la cunoştinţă că ai şi „un alt angajament”, chiar în aceeaşi zi şi cam la aceeaşi oră, drept pentru care nu ne poţi onora cu prezenţa mai mult de 40 de minute (sincer să fiu, m-am gândit la ce ne-oi mai fi chemat, pe zăpezile alea mari, din ţara şi Capitală, pe „ruptura” de drum „european” Râmnicu-Vâlcea-Piteşti, în traficul acela imposibil …dacă erai aşa grabit şi nu ne puteai da decât 40 de minute; am alungat, însă, iute gândul hain: bine şi-atât, decât deloc). Când cele 40 de minute s-au transformat în 35 de minute şi ceva secunde – chestiuni importante te-au reţinut să intri exact la 11.00 – m-am consolat cu o cugetare în genul deşteptul spune în câteva clipe ce nu spune o armată de proăti într-o viaţă; şi, brusc, mi-a revenit o oarece bună dispoziţie. Pentru scurtă vreme, însă, întrucât am realizat că – în jumătatea de oră pe care ne-o rezervasei – nu urma să vorbeşti (se anunţase o dezbatere!) doar tu cu noi, bibliotecarii, şi mai ales nu urma să ne asculţi, ci aveau de susţinut discursuri importante în primul rand Deborah Jacobs, director Global Libraries Initiative („Bill & Melinda Gates” Foundation), Paul-Andre Baran, directorul Programului „Biblionet – lumea în biblioteca mea”, Doina Popa, preşedintele ANBPR (toţi trei, iniţiatori – de fapt – ai dezbaterii pe care tu şi – mai ales – Ministerul aţi găzduit-o).

De ce îţi scriu şi mai ales de ce în acest mod (poate) lipsit de convenienţe? Mă adresez astfel întâi de toate pentru că eşti un om încă tânăr – întâmplător, ai exact aceeaşi vârstă cu mine; pentru că ai incontestabile preocupări culturale; pentru că te-ai şcolit în Târgu Mureş, care îmi e atât de drag (locurile natale, deh!); fiindcă, în campania electorală pentru Preşedinţia României, de anul trecut, ai avut sloganul „Kelemen Hunor spune lucrurilor pe nume!”; în fine, pentru multe altele, dar şi pentru ca şi eu spun lucrurilor pe nume.

De-acum încolo sintetizez punctual motivele pentru care îţi scriu prezenta Scrisoare deschisă:
- La întâlnirea de la Minister, de astă-iarnă, ai declarat: „Trebuie să facem o strategie, să vedem dacă în acest an putem amenda legea (n.a. – Legea 334/2002, modificată şi republicată), dar nu aş vrea să mă apuc de amendamente înainte de a discuta cu breasla. (…) O ofertă foarte bogată ar însemna şi o atractivitate. O bibliotecă publică şi în satul cel mai mic va deveni un centru, un loc unde omul se duce cu plăcere, unde, în afară de o carte, un document, poate să găsească şi altceva”; legat de aceasta declaraţie, ai promis că, la sfârşitul lunii februarie – începutul lui martie, te vei întâlni cu reprezentanţi ai Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR), în scop de a discuta pe marginea legii bibliotecilor şi a unei strategii pentru implementarea, în 2011, a unui „proiect de digitalizare a culturii scrise”; te-ai întâlnit cu reprezentanţii bibliotecarilor sau măcar ai ANBPR? nu te-ai întâlnit…

- Tot la evenimentul de la Minister, din 4 februarie, ai vorbit despre intenţia ta de a relua Programul de achiziţii de carte pentru biblioteci (pe scurt: cărţile să fie achiziţionate cu fonduri de la Ministerul Culturii şi să ajungă ulterior, sub formă de donaţie, în bibliotecile publice ale căror autorităţi finanţatoare nu pot sau nu vor să aloce fonduri cu astfel de destinaţii); legat de aceeaşi temă, ţi-am auzit şi ţi-am citit declaraţii conform cărora „este nevoie” ca „Ministerul Culturii să cumpere tirajele editurilor” în scopul de a le dona bibliotecilor; eu aş nuanţa un pic: nu trebuie cumpărate „tirajele”, ci bibliotecile ar trebui să formuleze ele însele pre-comenzi de editare şi reeditare de unităţi de bibliotecă (deci nu doar cărţi, ci inclusiv u.b. electronice) de care au stringentă nevoie, pe care să le achite Ministerul (nu de-acum şi pururea, ci doar până când administraţiile locale evoluează într-atat încât să îşi asume propriile programe de înnoire a colecţiilor bibliotecilor); dorinţa bibliotecarilor este să ofere utilizatorilor serviciilor bibliotecilor, publicului, tot ceea ce acest public îşi doreşte, ceea ce îi lipseşte, în timp ce dorinţa editurilor este să-şi vândă stocurile cu toptanul, evident pentru a realiza profit; ai reluat acest Program, aşa cum ai promis? nu l-ai reluat…

- Sunt, pe undeva, nefericit că trebuie să-ţi destăinuiesc un lucru: cele mai importante discuţii din cadrul întâlnirii de la Ministerul Culturii, din 4 februarie, au avut loc după ce tu ai plecat la celălalt „angajament”; mai mulţi invitaţi, printre care şi eu, am vorbit despre precaritatea instituţiei Biblioteca publică, despre marile probleme ale miilor de biblioteci comunale, mic urbane şi chiar municipale din România, despre faptul că, deşi avem o lege care teoretic ne reglementează activitatea, practic mii de biblioteci (implicit mii de bibliotecari) sunt la cheremul unor administraţii locale care nu doar că nu le înţeleg rostul şi rolul, ci le consideră instituţii „îngăduite”, facultative, consumatoare de resurse alocate (cam) inutil; ţi-a spus cineva că, legat de această tristă realitate, în prezenţa tuturor celor invitaţi în 4 februarie la Minister, am zis – evident, după plecarea ta, că înainte n-am apucat – că mi-aş dori sincer ca tu, Hunor Kelemen, să devii „un Spiru Haret al bibliotecilor româneşti”? Nu ţi-a spus nimeni, evident, că dacă-ţi spunea, poate te ambiţiona ceva mai mult…

- O altă problema importantă – din care decurg un prezent şi un viitor şi mai trist decât realităţile de până acum – e cea referitoare la faptul că multe administraţii locale nu înţeleg şi nu conştientizează cât de importantă este conexiunea la Internet în bandă largă pentru biblioteci; am avut situaţii în care am irosit timp, alte resurse şi a trebuit să uzez de toată puterea mea de convingere… pentru ce? Pentru a explica, punctual, câte unui primar, că buna funcţionare a bibliotecii publice a mileniului III şi dezvoltarea de servicii moderne pentru utilizatori depind 100% de conexiunea la Internet (desigur, şi de pregătirea profesională a bibliotecarilor, şi de computere; dar pe-astea ni le oferă gratis Bill Gates, că dacă era doar după Guvernul României şi după unele administraţii locale…). Prin intermediul unui parlamentar, în legislatura trecută am propus Ministerului Culturii un mic, dar important amendament la Legea bibliotecilor: fiecare administraţie locală să fie obligată să asigure conexiune broadband pentru biblioteca proprie (poate vreunul dintre subordonaţii tăi mai găseşte prin vreun sertar ceea ce propuneam eu atunci, cu Memoriu de fundamentare etc.; dacă nu, mai pot trimite o dată; în Finlanda – sigur eşti la curent – tocmai s-a reuşit impunerea prin Lege a dreptului la Internet in bandă largă oferit prin intermediul bibliotecilor publice; de ce nu s-ar putea asta şi la noi?

„Cum am zis şi în prezenţa tuturor colegilor prezenţi la Minister, este foarte bine că astfel de dezbateri au loc, este excelent … teme precum «conştientizarea rolului bibliotecii, care trebuie să fie spaţiu de formare, informare, comunicare, recreere, socializare» ş.a.m.d., «serviciile moderne de bibliotecă» pe care vrem să le dezvoltăm, «digitalizarea conţinutului cultural», «oferirea de informaţii pe suportul şi în modalitatea pe care le preferă utilizatorul» etc. etc. sunt sublime de-a dreptul şi e mare nevoie de ele, numai că dezbateri precum cea de la care vin acum ar fi fost bine să fie precedate măcar de o întâlnire-două (la acest nivel înalt) pentru discuţii referitoare la precaritatea instituţiei bibliotecii publice din România, după care să urmeze măsuri concrete, palpabile…

Înainte de a elabora orice strategie, de a aplica orice ştiinţă biblioteco-nomică de succes oriunde altundeva în lume, în fine, înainte de orice, trebuie rezolvate o dată pentru totdeauna cele dintâi probleme ale câtorva mii de biblioteci publice din comune şi oraşe mici: bibliotecile publice sunt sau nu «instituţii strategice», cum zice Legea? E sau nu obligatoriu ca ele să existe (să fie înfiinţate acolo unde nu există)? Este obligatoriu să fie finanţate cum zice Legea sau cum vrea pixul primarului? Atunci de ce mai trebuie dusă muncă de convingere cu administraţiile locale? de ce le (mai) trebuie explicat că în comunitaţile lor oamenii au nevoie de bibliotecă de ex. tot atât de mult cât au şi de poliţie sau de dispensar medical?
Asta trebuie să rezolve întâi de toate Ministerul Culturii şi Guvernul (nu IREX, nu ANBPR): să pună miile de biblioteci mici din România în drepturile lor fireşti, să le garanteze existenţa şi finanţarea, nu doar posibilitatea de a exista, de fapt, de a subzista” – scriam, la cald, pe www.bibliotecivalcene.ro, imediat după întoarcerea de la sus-menţionata întâlnire găzduită de tine, la Minister.

Poate te intrebi, dragă Hunor, prietene, în ce scop ţi-am scris cele de mai sus. Nici eu nu ştiu exact, sincer să fiu (motive sunt mai multe). Poate pentru că am avut şi am asteptări de la tine? Poate pentru că mă gândesc frecvent la întâlnirea aceea, de la Minister, care ar fi putut fi şansa unui nou început pentru bibliotecile româneşti? Poate pentru că mi-ar displăcea profund – aş lua-o şi ca pe un eşec al contingentului nostru – dacă te-ai alătura lungului şir al predecesorilor tăi în această funcţie, d.p.d.v. al drumului pavat cu bune intenţii, dar care duce spre nicăieri?

Asa cum „se ştie”, în România a început „reforma instituţiilor statului” (câtă ticăloşie!; cât cinism!) care se pare că presupune, întâi de toate, nişte mii de disponibilizări din sistemul bugetar. Administraţiile locale româneşti sunt în mare fierbere şi nu ştiu cum să-şi „ajusteze” numărul de angajaţi, astfel încât să se conformeze noilor directive venite de la Guvernul din care faci parte. Eu ştiu că reducerea aparatului bugetar nu trebuie să vizeze reducerea posturilor de bibliotecar (bibliotecarii nu sunt personal administrativ şi în niciun caz nu sunt „excendentari”), finanţate de administraţiile locale, însă conducătorii acestor administraţii ştiu? Crezi că nu se vor găsi primari care, pentru a-şi salva proprii oameni, vor „prefera” să-şi disponibilizeze nu consilierul personal, ci mai curând să-l dea afară pe bibliotecar? Te-ai gândit că un mesaj al tău, de clarificare a acestei situaţii – a disponibilizărilor care nu trebuie să-i vizeze pe bibliotecari – se impune ca prioritate absolută şi imediată (până nu e prea târziu)? Te rog, şi legat de asta, dă un ordin, dă ceva…

cu preţuire,
Valentin Smedescu

P.S.: deja e foarte târziu pentru a întreprinde ceea ce trebuia să începi demult; fără ca eu să mi-o doresc – crede-mă pe cuvant – tu şi partidul tau (mă rog, uniunea voastră culturală) veţi ieşi de la guvernare, poate mai curând decat cred multi; intr-o astfel de situatie, chiar ca nu vei mai putea avea nici macar bunele intentii pe care le-ai anuntat; vei ramane, evident, cu bunele intentii ale unui simplu muritor, asemenea mie; insa ele nu ajuta deloc…

E palamentar bun? E ticălos?

Mă tot întreb dacă, după toate cele întâmplate - întâi prin hidoşeniile rezultate în urma votului uninominal, apoi prin constituirea, prin mijloace nedemocratice, a unei majorităţi parlamentare care nu reflectă voinţa electoratului la ultimele alegeri generale - partidele noastre politice vor fi avut ceva de învăţat. Mă refer mai ales la PNL şi PSD, pentru că ele au recepţionat în plină figură bine-meritata pedeapsă de a le fi „luaţi” parlamentarii (prin toate mijloacele, nu mai contează care). Urgia care a lovit două mari partide parlamentare, altele decât cel care de deţine Puterea - PSD e la a doua legislatură consecutivă de Opoziţie, PNL-ului numai bine nu-i e după pierderea tuturor pârghiilor legislative şi administrative ale ţării şi administraţiilor locale - nu se „datorează” nici lui Traian Băsescu, nici PDL şi nici măcar ticăloşiei social-democraţilor şi liberalilor care au defectat (trecând cu arme şi bagaje în tabăra independenţilor, metamorfozaţi ulterior în întâiul partid politic parlamentar fără organizaţii şi chiar fără membri în teritoriu).
Nu, nici vorbă: eşecul celor două partide e „datorat”, fără doar şi poate, liderilor lor şi celor care au stabilit candidaturile - fiecare candidatură în parte a contat! - la Senat şi Camera Deputaţilor, unde se constituie sau ar trebui să se constituie în cel mai transparent şi democratic mod cu putinţă majoritatea care dă "tonul la cântec".
*
Ca vieţuitoare în România reală, aş fi stupid să mă întreb care sunt motivele pentru care partidele politice şi liderii lor au propus pentru Parlamentul României, chiar şi la două decenii după ’89, candidaturi caricaturale. Prin urmare, mă voi întreba „pe dos”: oare partidele politice şi în special liderii lor nu realizează cât de mare e răul pe care şi-l fac singure? Nu conştientizează că, propunând pentru Senat şi Camera Deputaţilor (ca şi pentru toate demnităţile publice, de sus până jos), oameni cu solidă pregătire profesională, cu principii, cu caracter, cu idei, şansele de accedere şi menţinere la Putere sunt infinit mai mari decât în alte condiţii (cele de până acum)? Că voturile electoratului, cumpărate ruşinos, de pildă cu produse alimentare, găleţi, bani etc. vor fi mereu pierdute în Parlament (au şi fost!), pentru că mandatul de reprezentare a fost dat cui nu trebuia? Iar dacă majoritatea parlamentară de acum a fost constituită ticălos (nu prea mulţi conştientizează asta, realitate foarte îngrijorătoare), e probabil să avem încă o legislatură de offside pentru actuala Opoziţie? Dacă viitorii candidaţi la Senat şi Camera Deputaţilor vor fi selectaţi tot după criteriile de acum, iar alţi gângavi, stupizi, alţi "Dinu Păturică" ai Parlamentului vor fi aleşi - cu aceleaşi pungi cu alimente, cu aceleaşi găleţi de plastic, cizme de cauciuc, saci cu tărâţe s.a.m.d. - de către acelaşi electorat caracterizat de ignoranţă şi necunoştinţă de cauză, ce ne mai aşteaptă?

P.S.: Una dintre primele cărţi pe care „am deschis ochii” în copilărie a fost Diderot - Jacques Fatalistul * E om bun? E ticălos?.
Ce bine ar fi ca toate candidaturile, la toate funcţiile publice, să fie posibile doar dacă se răspunde afirmativ la întrebarea „E om bun? E ticălos?”.

Valentin Smedescu

Golănia din România

Ne-am tâmpit de tot, toţi:
- întâi a zis unu’ că el e „cinstit” şi pentru noi „luptă” cu un întreg „sistem ticăloşit”, că va pune în Piaţa Victoriei nişte ţepe pentru cei care ne exasperaseră, până în 2004, cu toate abjecţiile lor, imaginabile şi mai puţin imaginabile; tot el a zis, după cinci ani de bătută pe loc că, de-acum, „reformează” instituţiile României, în frunte cu Parlamentul (care e musai să aibă numa’ o cameră, mai micuţă); că ne apără de „comuniştii” care vor să conducă, „în continuare”, ţara, care vor să vândă „sarea” şi „poşta” (de fapt nu să le vândă, ci să le dea gratis „mogulilor”) ... a mai zis multe altele, pe care n-are rost sa le mai pomenesc;
- apoi s-a pus în mişcare şi s-a perfecţionat din mers o întreagă maşinărie care a presupus, în principal: constituirea unei majorităţi parlamentare artificiale, în contradicţie cu voinţa electoratului (ştiţi cum: prin cumpărare, momire ori şantaj, nişte „independenţi” au ajuns în scurt timp să înfiinţeze un „partid”, şi nu orice „partid”, ci unul parlamentar, deşi n-avea organizaţii şi structuri în teritoriu, n-avea nici măcar membri, ci doar deputaţi şi senatori!); asta a fost mai greu, că altminteri numirea şi „alegerea”, în toate demnităţile şi funcţiile publice de maximă importanţă, a celor mai „pe potrivă” noii Puteri oameni a fost un fleac, o ciuruială (valabilă şi pentru ultimele trei numiri de judecători ai Curţii Constituţionale, cică în scopul „depolitizării” acesteia);

- în fine, spre stupoarea a milioane de români - şi cu toate protestele lor cât se poate de „civilizate”, de „europene” - golănia a ţinut: „reforma Statului” a început în cele din urmă prin tăierea salariilor bugetarilor (era cât pe-aci să fie tăiate şi pensiile), prin tăierea multor alte drepturi băneşti, prin impozitări de neimaginat cu puţină vreme în urmă, prin concedieri şi anunţări de alte şi alte concedieri de salariaţi, bugetari şi din mediul privat (cărora nu li se oferă absolut nicio alternativă, dar li se spune că „au obligaţia să muncească”, să nu fie „şmecheri” care „aşteaptă bani de la Stat”!)

Ştiţi cum se va termina povestea? Îmi cer scuze cititorilor care n-au sau nu pot avea acces la Internet şi le răspund scurt doar: se va termina prost, pentru Băsescu&Boc&co. Celor care au şi acces la Internet şi au şi 8,24 minute disponibile, le recomand să tasteze în Google sau în YouTube Battle at Kruger (funcţionează şi dacă tastaţi Batalia de la Kruger).
Ce formidabilă lecţie de solidaritate şi de revoltă împotriva propriei sorţi ne pot da până şi nişte biete erbivore! Merită să vedeţi ceea ce vă recomand, ceea ce, până aseară, vizualizaseră 53.674.293 de alţi oameni, adică de 2,5 ori populaţia României...

Cel mai nepreţios capital?

„Un angajator serios, (eu nu-i spun patron) trebuie să inţeleagă în primul rând că nu poate face nici un bănuţ de unul singur, ci numai în relaţie cu alţii. Acest om de afaceri ştie că "vaca" dă lapte dacă o hraneşti şi o îngrijeşti. Şi o preţuieşte ca atare. El trebuie să îşi educe angajaţii să îşi asume fiecare 2 lucruri: conştiinţa omului sub contract şi conştiinţa lucrului bine făcut. Din nefericire, avem o clasă patronală tot atâta de morală şi de competentă cât este şi masa salarială. Când vei găsi un patron trândav şi lacom, vei vedea în preajma lui angajaţi leneşi şi hoţi. Nu vei găsi un patron competent, fără angajaţi competenţi. În schimb se mai întâmplă să vezi salariaţi competenţi şi angajator dobitoc. Ei bine, ăsta, dobitocul, este cel care strică mai mult decât face. Distruge oameni, cariere, deprinderi, disturbă şi bunul mers al altor companii. Şi ca orice dobitoc este greu de înfrânt în cerbicia lui şi înlăturat de pe piaţă. O companie de valoare este suma competenţelor care lucrează la ea dacă conducătorul este şi el competent, nu valoarea activelor corporale. Dacă cel ce conduce este dobitoc, toate competenţele firmei nu-i pot compensa idioţenia.
Concluzie: Pe timp de criză trebuie să-ţi prezevi resursele, adică şi pe cele materiale, dar mai ales pe cele umane. Pentru că după criză poţi lua un credit de relansare de la o bancă, dar nu vei găsi un depozit de competenţe care să te aştepte să-l devalizezi.
Eu am o mică firma de 7 oameni. Lucrez cu profit 0, pe cost de companie, ca să pot plati doar salariile şi cheltuielile, şi asta ca să-mi păstrez echipa formată în 4 ani. Şi dacă nu aş avea de lucru pentru ei, ca să le pot plăti salariile m-aş împrumuta numai să nu-i pierd, că tare, tare, tare greu i-am mai format. Trimis de Cristian la 26 Martie 2009, ora 17:49”
*
Comentariul de mai sus este la articolul „Dilema crizei in resurse umane: Profitul sau oamenii?” de pe www.wall-street.ro*.
De ce public aici acest comentariu? Pentru că de aproape un an de zile nu aud decât de reducerea costurilor de tot felul, de reducerea investiţilor, şi nimeni nu pare a mai conştientiza că investiţiile cele mai importante sunt cele în oameni. În ultimul timp, nu doar că nimeni nu mai zice absolut nicio silabă despre investiţiile în oameni, dar se pare că împotriva celor care muncesc ori vor să muncească s-a dezlănţuit un adevărat „pogrom” naţional (au început să apară și bancuri pe această temă; cică un "patron" este intrebat de un alt "patron": Auzi, bă? Ai tăi mai vin la serviciu si fără să-i plătesti? Bă, tot mai vin... Ce le facem? Eu propun să le instituim o taxă de intrare...)
*
La 20 de ani de la Revoluţia care a pus capăt unei dictaturi în care (şi) în oameni s-a investit enorm, minoritatea salariaţilor din această ţară - că minoritate suntem - a trecut în democraţia în care în oameni nu se mai investeşte deloc sau aproape deloc. Nici măcar încredere. Pentru că altcineva nu investeşte în ei, foarte puţini salariaţi şi încă şi mai puţini angajatori investesc singuri în ei înşişi, cât le permit standardele intelectuale personale. Din fericire, după cum reiese din comentariul lui Cristian de mai sus, mai există şi standarde înalte: „cel mai important capital” de altădată, din vremuri de trista amintire, nu a devenit chiar peste tot, în conştiinţele tuturor angajatorilor, cel mai nepreţios capital...

Valentin Smedescu
.............
* a şaptea (ultima) postare de la adresa:
http://www.wall-street.ro/comentarii/Dilema-crizei-in-resurse-umane-Profitul-sau-oamenii/31072/Investitia-in-oameni.html

„Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”

„(...)Cred că înainte de a discuta de nume şi de alegeri, trebuie să vedem unde am ajuns şi ce ne propunem pentru viitor. PDL, exceptând excesele antidemocratice şi lipsa de ideologie, este copia noastră de mai demult. Un partid organizat, cu forţă teritorială, cu verticala decizională, unit in jurul unor ţeluri comune. Prin comparaţie, noi suntem dezorganizaţi, cu zone geografice descoperite şi cu multe, prea multe centre de comandă care generează incapacitatea unirii pentru atingerea unui scop şi, de asemenea, neputinţa susţinerii şi a impunerii unor proiecte. Cel mai grav nu este ca am ajuns din nou în opozitie ci, că în felul în care ne mişcăm acum, nu o să ieşim foarte repede din ea.
Acest blog a cuprins, mai ales în ultimele luni, foarte multe comentarii valoroase despre viitorul nostru ca partid. Ce vreau acum este să reluăm, mai organizat, acest exercitiu al ideilor cu privire la viitorul nostru, ca partid. Fiindcă în urma acestui exerciţiu putem, sper, să rezolvăm cele mai importante trei probleme ale noastre: 1. faptul că am devenit un partid de rangul doi, pierzându-ne obişnuinţa de a câştiga şi combativitatea, 2. faptul că ne-am destructurat organizatoric şi 3. faptul că am uitat să construim proiecte şi viziuni cu privire la viitorul nostru politic şi cu privire la viitorul pozitiv al României. Înainte de a da nume, trebuie să găsim soluţii la aceste probleme. Sigur însă că şi numele, asociate cu aceste soluţii, vor conta.
Pentru orice partid, principala provocare constă în plierea sa la nevoile unei societăţi în schimbare, ale cărei caracteristici nu mai sunt aceleaşi ca acum 20 sau chiar 10 ani (...)”

*
Citatul de mai sus este din Adrian Năstase, mai exact dintr-un material de opinie postat de fostul lider PSD pe blogul personal, cotlonul virtual unde A.N. se exprimă surprinzător de bine uneori şi decent, ca regulă. Evident, cu excepţiile în care dă cu băţu-n baltă cât se poate de amatoristic. Mă refer aici doar la două chestiuni (timpul şi spaţiul nu îmi permit să dezvolt), prima fiind decupată parcă dintr-un registru primordial şi dureros, cu moto-ul „Ce-mi număraţi mai întâi: ouăle sau găina?”:
1. PDL nu este „copia mai de demult” a PSD, PDL a depăşit cu mult „modelul” PSD: lucrează profesionist, bine organizat, într-o singură haită (ceea ce în partidul lui A.N. a fost doar un deziderat; referitor la „excesele antidemocratice” nu cred că e productiv ca Năstase să vorbească despre funie în casa spânzuratului).
2. „Principala provocare” a unui partid nu constă în „plierea la nevoile unei societăţi în schimbare”, ci în capacitatea liderilor săi de a pune interesul naţional înaintea oricărui alt interes. Ceea ce n-au reuşit liderii PSD şi sigur nu reuşesc nici cei ai PDL...

PS: prin revenirea lui Adrian Năstase în fruntea PSD, eşecul total al acestui partid este... „garantat Vanghelie” - cum ar zice din nou vesel actualul Capo di Tutti Capi, succesorul lui A.N...

A nu ştiu câta ruşine a lumii

În timp ce Emiratul Dubai şi-a inaugurat cu un fast fără precendent bijuteria de turn de 828 de metri înălţime, numit de presă „a opta minune a lumii”, în România au loc inaugurări de neimaginat chiar și pentru naţiuni mai puțin milenare, mai puțin civilizate, mai puțin progresiste ori măcar mai puțin “europene” decât a noastră:
- ale pensiilor pentru agricultori, care nu se mai dau, că doar campania electorală a trecut
- ale ajutoarelor alimentare pentru familiile de pensionari, tăiate şi ele din start
- ale pensionarilor cu pensii sub 1.000 de lei, care nu mai beneficiază de contribuţie la asigurările de sănătate
- ale salariaţilor din economia privată, care nu îşi primesc salariile cu lunile sau îşi pierd serviciul, luaţi de valul disponibilizărilor
- ale salariaţilor bugetari, ameninţaţi şi ei de disponibilizări masive, cantitative, care n-au nicio legătură cu reformele instituţionale, cu competenţele, cu reformarea Statului şi cu alte asemenea noţiuni, dar par a avea legătură cu epurarea şi stahanovismul unor epoci pe care le credeam apuse pentru totdeauna
- ale spitalelor care „fuzionează”, „pentru reducerea cheltuielilor”
- ale unui Serviciu de Telecomunicaţii Speciale care a primit cu aproape 40% mai mulţi bani ca în 2009 (şi va cheltui cca 466,5 milioane de lei noi), probabil pentru a intercepta chiar tot ce înseamnă comunicare - telefoanele, Internet-ul, Twiter-ul (evident că numai şi numai în interes naţional)
- ale unor SRI, SIE şi SPP, care şi ele, săracele, au primit bugete sensibil majorate, că reforma Statului nu se poate face fiecum, cum ar crede vreun fitecine neavizat
- ale vechilor autostrăzi, căi ferate, poduri, aeroporturi, Canalul Dunăre-Buureşti etc. - îndelung discutate, analizate, proiectate, promise s.a.m.d., şi care „nu se mai face”, că e criză...

*
Poate e de ras ceea ce mi-a trecut prin cap aseară - în momentele inaugurării celei mai înalte şi mai spectaculoase construcţii arhitectonice moderne: dacă „ei” continuă în ritmul acesta, iar „noi” continuăm în ritmul nostru, cu „ai noştri”, nu este departe momentul când turnurile (şi clădirile) lor luxoase şi extravagante, care domină deșertul și sudul Golfului Persic, vor fi tot atât de înalte pe cât de lungi îs "autostrăzile" noastre, patent “Băsescu&Berceanu& Asociații”...
Dacă mai punem la socoteală şi faptul că „la arabii ăia” se face turism de lux, pentru bogaţii lumii (atenţie, spre deosebire de emiratul vecin Abu Dhabi, Dubaiul „trăieşte” din petrol doar în proporţie de cca 6%) şi că „acolo” infracţionalitatea tinde spre zero, parcă și nouă ne vine să credem că nu ne-am născut când trebuie, unde trebuie....

Binele pentru Oltchim: era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem şi nu e

Potrivit ştirii principale a ziarului nostru de astăzi, mâine s-ar putea înfăptui demult anunţata şi îndelung aşteptata achiziţionare a Arpechim Piteşti, de către Oltchim Râmnicu-Vâlcea. Nu intru în explicaţii, le-au dat mulţi alţii, ani de zile, probabil infinit mai bine decât aş putea-o face eu vreodată. Pe scurt, se zice - sau cel puţin aşa am reţinut eu, aşa mi s-a băgat în cap prin toate media locale şi centrale - că tranzacţia comercială despre care vorbim era singura soluţie pentru ca Oltchim să-şi asigure o materie primă mai ieftină, care să-i permită să supravieţuiască, să rămână deasupra a tot şi a toate: criză, datorii uriaşe, pierderi din ce în ce mai mari, retehnologizare încă departe de dorinţe şi mai ales cerinţe (îndeosebi cele referitoare la sănătatea oamenilor, protecţia mediului etc.).

Ca să „supravieţuiască”, de fapt, ca să redevină măcar ceea ce a fost, Oltchim ar trebui - evident - să (re)câştige ceva din competiţia pe viaţă şi pe moarte de pe piaţa mondială a produselor chimice.
Este posibil asta? Este posibil ca, doar asigurându-şi o materie primă mai ieftină şi primind noi credite şi noi garanţii de stat, Oltchim să stopeze pierderile şi să reintre pe profit într-un viitor previzibil? Nu ştiu, chiar nu ştiu, şi tot ceea ce mai pot adăuga legat de asta e că sunt foarte-foarte sceptic.

*
La scară mică, Oltchim este ceea ce este şi România: o entitate controversată - croită şi obişnuită multă vreme să funcţioneze artificial într-un regim, după „regulile” acelui regim: teoretic, „cu şi pentru oamenii muncii” (care au avut o slujbă, au luat o leafă, poate că au apucat şi câţiva ani de pensie); practic, pentru multe alte lucruri, toate sau aproape toate pornind de la statutul de „vacă de muls”, pentru că asta a fost Oltchim, ca şi România, pentru «factorii de Partid(e) şi de Stat», pentru cei cu «pixu’».

Ca să-şi găsească busola şi ritmul în economia din ce în ce mai globală, aşezată pe cu totul şi cu totul alte canoane decât cele profund înrădăcinate în Vâlcea County (ca-n toată România), Oltchim avea şi are nevoie de ceva mult mai complex decât propria sursă de etilenă şi propilenă, de la un Arpechim la fel de decapitalizat, neprofitabil, neretehnologizat şi dator-vândut, da’ „al nostru”. După logica materiei prime mai ieftine, dacă Oltchim nu va fi ajutat îndeajuns nici de achiziţia Arpechim, ar trebui să cumpere apoi şi nişte câmpuri de sonde, să aibă „asigurat” petrolul, din care să fabrice etilenă şi propilenă, din care să ...s.a.m.d.

(Curierul de Ramnic, 17 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/binele-pentru--combinat-era-pe-cand-nu-s-a-zarit-azi-il-vedem-si-nu-e-26817/2009-12-17)

Şi-o merită din plin!

Nu ştiu dacă sau cât le va da de gândit liderilor PSD ceea ce li s-a întâmplat în ultima săptămână (şi ceea ce li se va întâmpla în continuare, că sfârşitul coşmarului e încă departe de a se întrezări). Poate nu-s conştienţi nici astăzi, după ce Curtea Constituţională a hotărât că alegerile au fost bune şi frumoase, de ce au pierdut, de fapt, competiţia electorală.
N-au pierdut-o acum. Au pierdut-o nefiresc, puţin câte puţin, în fiecare zi care s-a scurs de la ratarea firească, în 2004, a Preşedinţiei României; au ratat-o făcând zid, în Parlament, în jurul unui Adrian Năstase incapabil să se ia singur de gât cu procurorii (instrumentaţi politic sau nu, nu contează când eşti necorupt), pentru a-şi demonstra nevinovăţia; au ratat-o susţinând netransparent, tot în Parlament, Guvernul Tăriceanu, în schimbul unor miliarde direcţionate către administraţii locale, care, de cele mai multe ori, au vopsit doar gardul, iar „vopseaua” a fost sălbatic dijmuită, jefuită de-a binelea, de către clientela politică; au ratat-o în momentul în care „reforma” partidului a adus în prim-plan oameni “noi” precum eternul Viorel Hrebenciuc, dar mai ales precum fascinantul Marean Vanghelie, lăsat de capul lui, să-şi zburde almanahele, corcoduşele şi „goagălurile” pe ecranele televiziunilor (laolaltă cu consideraţii semidocte despre numiri de miniştri, arhiva “doi şi-un sfert”, servicii secrete s.a.m.d.); au pierdut-o mizând pe oameni precum generalii Oprea, Iordănescu, Onţanu, Dumitru Iliescu, Cătălin Voicu (l-aţi văzut pe cel din urmă - nominalizat acu’ un an pentru a deveni ministru de Interne, ca şi Gabriel Oprea - ce interlop arăta in ipostaza de „invitat” luat pe sus de către DNA?); au pierdut-o aruncându-se cu capul înainte la guvernare, alături de PD-L, hămesiţi şi (poate de aceea) parcă mai iraţionali decât oricând; au pierdut şi datorită trecutului care-l prinde din urmă pe preşedintele de onoare, Ion Iliescu, deşi acesta a fost, este şi pare-se că va fi - paradoxal - omul cel mai raţional în cel mai iraţional Partid.
Dar mai mult decât orice, PSD a pierdut alegerile pentru că (încă) liderul său s-a dovedit mult mai slab decât îşi putea imagina cineva (cred că nu e poveste că Mircea Geoană n-a fost în stare să pună în operă ceea ce-l învăţaseră consilierii americani, pentru cazul în care Traian Băsescu l-ar fi întrebat despre vizita la Vântu: să meargă la el, la pupitru, să-l bată prieteneşte pe umăr şi să-i spună dezaprobator, moralizator, poate şi superior:
„Traiane, tot securist ai rămas...”).
Din „fericire”, chiar dacă PSD nu învaţă nimic din „greşeli”, ecosistemul politic nu se strică defel: PD-L face „greşeli” la fel sinucigaşe, care-l vor costa la fel de mult, poate mai curând de patru ani. „Prietenii ştiu de ce”.

(Curierul de Ramnic, 15 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/si-o-merita-din-plin-26752/2009-12-15)

Niste infami

Am mai scris, odata, povestioara de mai jos, şi într-un ziar tipărit, şi în Internet (parcă tot ca introducere la ceva ce vream să evidenţiez). N-o mai regăsesc în spaţiul virtual (probabil s-a pierdut), deci o reiau, pentru că chiar trebuie ştiută. Povestioara ne-a rămas de la Mihail Sadoveanu, eu am citit-o într-o nuvelă cinegetică de-a marelui scriitor, fără să-i desluşesc vreodată originea. Poate nici nu contează.

Se spune că în expediţia sa împotriva perşilor, Alexandru cel Mare a ajuns, într-o zi, într-un orăşel pustiu, unde nimeni nu a opus nicio rezistenţă temutelor falange macedonene. Complet derutaţi, cotropitorii au ajuns în cele din urmă la curtea mai-marelui locului, unde era „adunare generală”, toată suflarea cetăţii asistând la modul cum se împarte dreptatea. Stăpânul teritoriului, care era - fireşte - şi judecătorul suprem, avea de judecat o pricină deosebit de grea şi chibzuia indelung. Problema era următoarea: cineva vânduse un teren; în timp ce-l ara, cumpărătorul găsise o comoară, scoasă la iveală de plug; s-a dus cu comoara la cel ce-i vânduse terenul, insistând să o primească, pentru că el cumpărase doar pământul, nu şi comoara; vânzătorul nici nu voia să audă că i se cuvine aurul: vânduse terenul, solul şi subsolul laolaltă, şi sub nicio formă nu accepta că ar mai avea vreun drept asupra comorii. În fine, judecătorul - profitând de intrarea războinică a invadatorilor în cetatea sa paşnică - îl întreabă pe Alexandru cum se rezolvă astfel de speţe spinoase în lumea civilizată din care venea marele conducător de oşti. La noi e simplu, răspunde fără ezitare macedoneanul: dacă împricinaţii nu se omoară între ei pentru comoară, îi omoară împăratul şi le ia tot! Şi în ţara ta încălzeşte Soarele? Creşte iarba, înfrunzeşte pădurea? Pământul nu se cască, larg, să-i înghită pe ticăloşi? - s-a minunat judecătorul. Nu, nu se întâmplă nimic din toate astea - a zâmbit împăratul. Înţeleg ...s-a luminat judecătorul, după o clipă de reflecţie. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ţine cont că în ţara ta, Mărite Împărat, sunt şi necuvântătoare...

*
Curtea Constituţională a României judecă o situaţie deosebit de gravă şi încă o dată foarte degradantă pentru România europeană: acuzaţii de fraudă majoră la alegerile de duminica trecută, în care ne-am ales conducătorul. „Comoara” pe care se bat pe viaţă şi pe moarte acuzaţii şi acuzatorii nu este evaluabilă nici în aur, nici în argint, nici în valute: pentru oamenii simpli ai acestei ţări, e evaluabilă doar în lacrimi, în suferinţă, în boli, în sudoare, în foame, în sărăcie, în disperare, în lipsuri şi nevoi cât nu cuprinde gândul; pentru ei, pentru acuzatori şi acuzaţi, nenorocita de „comoară” este Puterea, este dreptul de a dispune de ultimele resurse ale acestei ţări, de ultimii creiţari care se vor aduna din puţinele taxe şi impozite care vor mai putea fi plătite, dar şi de cea mai ticăloasă explicaţie pentru dorinţa cu care revendică Puterea: interesul naţional!!!.

Vi-l imaginaţi pe vreunul dintre vinovaţii de situaţia actuală (fără preşedinte validat, cu alegeri contestate, fără guvern, fără buget, fără dreptul de a primi tranşa de împrumut la FMI, din care să se plătească pensiile şi salariile) spunând: „ajunge! îmi ajunge!”?
Eu nu mi-l imaginez pe nicinul cu această si asa tardiva tresărire de raţiune, dar nici nu cred că pământul se va căsca, larg, hain, să-i înghită pe toţi...

(Curierul de Ramnic, 10 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/niste-infami-26676/2009-12-10)

Autoritatea Electorala Permanenta: Am înfrânt!

A fost sau n-a fost? Unii zic că a fost, alţii că, dimpotrivă, nici vorbă de aşa ceva, că totul s-a petrecut cum scrie la Lege: cum adică să se fraudeze alegerile, s-a mai întâmplat vreodată asta?

Da, s-a întâmplat. N-o acuză niciun partid politic, niciun frustrat, niciun prostănac: acuzaţia vine exact de la Autoritatea Electorală Permanentă. Ce aţi spus, Domnu’ de la Coţofenii din Dos? Nu ştiţi ce e AEP? Păi vă citez chiar de pe site-ul instituţiei: Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie nouă, necesară bunei funcţionări a statului de drept şi a democraţiei. Având baza constituţională în art. 73, alin. 3, lit. a din Constituţia României şi reglementarea legală Legea 373/2004, precum şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Electorale Permanente (Hotărâre nr. 2/19.03.2007 a Parlamentului României), Autoritatea Electorală Permanentă este o structură administrativă de gestionare a procesului electoral doar cu atribuţii tehnice şi de educaţie electorală, vizând afirmarea unei culturi politice a participării, precum şi o angajare lucidă, în cunoştinţă de cauză a cetăţenilor. Crearea unui cadru propice tuturor cetăţenilor pentru redescoperirea participării la viaţa politică, pentru înţelegerea mecanismelor democraţiei şi a semnificaţiei votului, precum şi creşterea gradului de încredere şi al ataşamentului lor faţă de sistemul pluralist sunt tot atâtea coordonate ale activităţii instituţiei.

Ştiţi care este cel mai interesant comunicat oficial postat vreodată pe site-ul AEP? Iată-l, e de ieri, adică e proaspăt de tot, deşi se referă la alegerile parlamentare de astă-vară:
Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) informează că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, a transmis către Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) constatările făcute în alte 9959 de cazuri posibile de vot multiplu la alegerile din 7 iunie 2009 (acelaşi Cod Numeric Personal apărea de două sau mai multe ori în listele electorale).
Aceste cazuri se adaugă celor 1370 transmise anterior IGPR .
AEP precizează că, în momentul de faţă, se mai fac verificări asupra a 2500 de persoane care apar înscrise de două ori fie numai în listele electorale permanente, fie numai în listele electorale suplimentare. (08.12.2009 - Serviciul Comunicare şi Relaţii Publice)

Adică Autoritatea Electorală Permanentă zice sec că a dovedit şi a dat pe mâna IGP 13.829 „turişti electorali” care au votat de două sau mai multe ori la alegerile europarlamentare de astă-vară!

Se spune că în alegerile prezidenţiale din 6 decembrie diferenţa dintre cei doi candidaţi a fost de 70.048 voturi (alte 138.476 voturi cică au fost „nule”). Ştiţi că diferenţa a fost, de fapt, de numai 35.024 voturi? Pentru că, dacă într-o competiţie procentuală, îl „cadoriseşti” pe un candidat cu un procent, automat celălalt pierde încă unul (diferenţa se dublează - 51-49, 52-48 s.a.m.d.)?
Ştiţi că dacă, să zicem, cei 13.829 „turişti electorali” de astă-vară ar fi votat duminică de doar câte trei ori fiecare (cum le e obiceiul) ar fi putut aduce o diferenţă între cei doi candidaţi nu de 70.084 voturi, ci de 82.974?
S-au furat sau nu alegerile? Vom afla. Sau poate nu.

(Curierul de Ramnic - 9 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/autoritatea-electorala-permanenta-am-infrant-26634/2009-12-09)

Triumful mediocrităţii

O spun din capul locului, să nu existe niciun fel de dubii: nici vorbă să pretind că, dacă alegerile ar fi fost câştigate de Mircea Geoană, ar fi curs lapte şi miere (preşedintele n-are atribuţii în furnizarea de astfel de „bunuri şi servicii” şi nici n-o să aibă, oricât ne iluzionăm că e „jucător”) ori că barem s-ar fi întreprins vreun pas decisiv dincolo de rigidele bariere ale mediocrităţii care ne sufocă.
*
Am asistat la nişte alegeri care, pe lângă că nu rezolvă nimic din ceea ce n-a fost rezolvat în ultimii 20 de ani, consacră - pe lângă minciuna şi populismul instituţionalizate tot ca pe vremea lui Ceauşescu - triumful hâd al mediocrităţii. Al unei mediocrităţi care, pe scurt, crede că menirea preşedintelui este:
- să identifice continuu duşmani ai poporului, până-i epuizează de enumerat, scopul unei vieţi ulterioare fiind, probabil, acela de a-i trăsni, fulgerându-i din ochi-i albaştri
- să aibă dreptate, întotdeanuna dreptatea să fie de partea lui, că doar el luptă pentru tine, pentru mine, pentru fabrici şi uzine
- să facă totul cu poporul, pentru popor şi în numele poporului „suveran”
- să se îndoiască tot timpul că mai mulţi oameni - o majoritate parlamentară, de pildă - pot acţiona în litera şi spiritul Constituţiei (niciodată o majoritate nu va acţiona democratic din simplul motiv că în spatele ei vor sta mereu duşmani ai poporului: Adrian Năstase şi corupţii lui de până în 2004; dup-aia „oligarhii” sau „mogulii” stăpâni de „tonomate” - Patriciu, Voiculescu şi Vântu ...apoi „comuniştii” şi cine ştie cine se va mai ivi, în viitorul sinistru care pândeşte după colţ).
*
Dar mai presus de „fleacurile” de mai sus şi de altele asemenea lor, mediocritatea care triumfă oficial e una care ştie că tot ceea ce contează, de fapt, sunt şmecheria, mica bişniţă din care se nasc marile afaceri, tupeul, „şcoala vieţii”, capacitatea de a te „descurca” în orice împrejurare, de a lăsa impresia că şti, vrei, faci, de a fi dibaci în a acumula continuu, cât mai mult, de a te pricepe când şi cum să înjuri cu maximă eficacitate ...de a sfida profesionalismul, în orice domeniu s-ar manifesta el, de a promova întotdeauna non-valoarea, mereu goală-puşcă sau cu capul „gol” (după caz), dar musai înregimentată politic, exact când, cât şi unde trebuie.
Multe au exprimat trista stare de fapt la care mă refer, însă parcă nimic n-a fost mai grăitor decât melodia de largă respiraţie culturală „Să i-o dăm lui Geoană, să i-o dăm în bot!”, care a răsunat ieri-seară în mii de decibeli nu în Ferentarii lui Marean Vanghelie din sectorul 5, ci în Aleea Modrogan nr. 1, Sector 1, Bucureşti.
E o melodie plină de idealuri, pe măsura unor mari ...idealişti.
Să căzniţi... bineeeee!

(Curierul de Ramnic, 8 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/triumful-mediocritatii-26608/2009-12-08)

Preşedintele a murit. Trăiască Preşedintele!

Update sambata, 5 decembrie 2009:

Prin gestul deloc inteligent de a se vedea cu controversatul Sorin Ovidiu Vantu (mai ales in seara/ noaptea de dinaintea confruntarii finale), Mircea Geoana a anulat parte din marile eforturi de campanie ale multor - poate prea multor! - oameni de buna-credinta din aceasta tara.

Pentru ca sunt inca departe de a fi convins ca asta va determina, insa, o victorie a lui Traian Basescu, conchid ca lupta se va da maine nu intre inger si demon, ci mai degraba intre un elementar (si naiv) bun-simt si un profund vid dureros, cu exagerate pretentii de normalitate si de incadrare in litera si spiritul Constitutiei si in ratiunea de a exista a tuturor legilor scrise si nescrise ale democratiei...

Cu maxim regret si mare, mare, repulsie pentru tot ceea ce constat ca se intimpla: maine se confrunta un mare rau cu un rau clar mai mic (si, sper, mult mai putin ticalos; sau ticalosit, ca e totuna).

Valentin Smedescu

____________________

Opinia din 3 decembrie:
„Am avut privilegiul de a fi ales preşedinte” este cea mai onestă, cea mai sinceră şi - după părerea mea - cea mai inteligentă propoziţie spusă aseară de Traian Băsescu, în finala electorală cu Mircea Geoană. Că preşedintele pe final de mandat a folosit trecutul („am avut”) şi nu prezentul („am”) mi s-a părut o formulare de maxim bun simţ, însă cred că a fost vorba doar de o întâmplare.

Când scriu, nu s-au consumat decât cca 80 de minute din confruntare, însă mi-am format o părere:
- am văzut, întâi de toate, un Traian Băsescu vorbind de parcă acum candida pentru prima dată la Preşedinţia României, şi nu ca un om care are ce spune după cinci ani de mandat (cea mai “tare” găselniţă mi s-a părut cea cu satul din care trebuie să plece produse gata fabricate sau semi-preparate, „şi nu lapte”; pe-asta ne-a spus-o şi în 2004 şi probabil ne-ar spune-o şi în 2012, daca ar mai putea).
- l-am auzit perorând aceleaşi populisme ieftine, care ţin poate la oameni care muncesc, nu gândesc (ori nu muncesc, însă „fac bani” mai mulţi decât milioane de semeni care trudesc cinstit)
- am constatat aceeaşi agresivitate, aceeaşi intoleranţă, aceeaşi dorinţă de a ţine sub control, însă nu o puternică flotă comercială (nu sariti, nu e o aluzie!), de pildă, ci o biată plută de pescuit pe gârla satului;
- dar mai presus de toate, am văzut un preşedinte încă în funcţie care ne-a condus cinci ani fără să aibă habar (sau se preface că nu are habar) că într-o democraţie, chiar tânără şi necoaptă ca a noastră, Guvernul nu poate fi format de preşedinte, ci de o majoritate parlamentară, că Guvernul nu-i este subordonat preşedintelui, ci dă socoteală Parlamentului şi, în fine, că preşedintele nu este un vechil peste toate cele, inclusiv peste râul şi ramul ţării.

Referitor la contracandidatul lui Traian Băsescu, nu pot spune decât că - până la închiderea ediţiei ziarului nostru - Mircea Geoană nu m-a şocat cu nicio stridenţă, cu nicio idee antidemocratică şi, în general, a vorbit aşa cum trebuie să vorbească orice politician contemporan. A avut abordari strategige, generale, pe teme de maxim interes pentru români. Culmea, mi-a părut debusolat nu de întrebări sau abordări dificile, ci de banalităţi precum numele institutului care a decretat că avem cel mai prost program anticriză. Nu a fost în stare să răspundă nici măcar „la derută”, că nu contează cine a spus acel mare adevăr ...că nu contează culoarea pisicii, ci important e ca ea să prindă şoareci...

Una peste alta, aseară preşedintele a murit. Trăiască preşedintele!

(Curierul de Ramnic, 5 dec. 2009 - http://ramnic.ro/articole/presedintele-a-murittraiasca-presedintele-26528/2009-12-06)

Există viaţă şi după alegerile prezidenţiale!

Nu s-a anunţat nimic în legătură cu un inevitabil sfârşit al lumii pentru duminică, 6 decembrie; prin urmare - teoretic, dar şi practic - sunt întrunite toate condiţiile să existe viaţă şi de săptămâna viitoare încolo. Deşi am această certitudine, constat - de la zi la zi, de la oră la oră şi chiar de la minut la minut - stări de fapt care mă bulversează complet şi mă lasă pur şi simplu fără grai: toţi sau aproape toţi actorii politici ai uneia dintre părţile implicate în marea încleştare electorală, ca şi susţinătorii acestora (inclusiv din media), se comportă de parcă planeta îşi trăieşte ultimele zile, iar ei au primit garanţii ferme în ceea ce priveşte statutul lor de unici şi fericiţi supravieţuitori!
E inutil să intru în prea multe amănunte şi nu-mi permite nici spaţiul. Mă rezum să vă prezint constatarea mea tristă că dacă de undeva, de acolo, de sus, vine un ordin (n-am motive a crede că ar fi vorba de rugăminţi) - care le comandă să susţină in corpore că Pământul e pătrat, că Luna luminează, de fapt, Soarele ori că smochinele sunt portocalii, ei bine, asta vor susţine oamenii în cauză, cu fanatism dus dincolo de extrem.
Poate am eu un simţ al umorului mai dezvoltat, poate la fel de dezvoltat îmi este şi simţul ridicolului ...însă, vă rog să mă credeţi că, de multe ori, mă bufneşte efectiv râsul, provocat de ceea ce-mi văd ochii şi de ceea ce-mi aud urechile (la TV, mă refer).
În urmă cu exact 20 de ani, când aveam fix jumătatea vârstei de acum, am văzut - la intrarea în Piaţa Ostroveni - gărzi mixte formate dintr-un poliţist, un para-militar în uniformă gen PTAP şi doi „oameni ai muncii”. „Păzesc comunismul!” - m-am amuzat de unul singur.
Alaltăieri am văzut ceva şi mai dihai decât în urmă cu două decenii: „oameni liberi” protestând „spontan”, „democratic”, „anticomunist” în „diferite oraşe ale ţării”, nu împotriva Puterii, ci împotriva unui gest al Opoziţiei, care mie nu mi s-a părut şi nu mi se pare nici pe departe în neregulă sau antidemocratic...

Oameni buni! Vă repet (şi vă rog) să nu uităm ideea centrală a acestor rânduri: există viaţă şi de duminică încolo! Măcar în aceste ultime trei zile de campanie, nu vă mai lăsaţi prostiţi, nu mai faceţi pe proştii şi nu-i mai trataţi ca pe proşti pe cei de la care aşteptaţi voturi! Campaniile electorale vin şi se duc - se va duce şi această cea mai ticăloasă campanie, mai infamă decât îşi putea imagina o minte foarte bolnavă. Oricum, inevitabil, rămâneţi/ rămânem cu foarte multe probleme nerezolvate, cu bugete insuficiente, cu poliţe de plătit, cu alte schimbări, (poate tot abuzive) şi cu şi mai mari semne de întrebare, cu retractări, detractări şi aruncarea pisicii direct în braţele celui ce pierde - a şi pierdut! - iremediabil partida...

(Curierul de Ramnic, 3 decembrie 2009 - http://ramnic.ro/articole/exista-viata-si-dupa-alegerile-prezidentiale-26503/2009-12-03)

Când vine prăpădul

După cum evoluează situaţia, ceea ce s-a întâmplat - şi încă de multe ori - în ultimii ani se va întâmpla şi în continuare, fără nicio oprelişte.

PSD scoate PD-L de la conducerea judeţului şi se aliază cu PNL. Revendică unul din posturile de vicepreşedinţi şi este mai mult decât probabil că îl va obţine (oare cine va fi noul vicepreşedinte?). Apoi - la scară mai mică decât la nivel naţional, desigur, însă cu aceleaşi metode şi consecinţe - va începe prăpădul. Iarăşi mai mult decât probabil, toţi sau aproape toţi conducătorii de instituţii numiţi politic de PD-L vor fi înlocuiţi din funcţii la fel de deontologic cum şi ei şi-au înlocuit predecesorii.
A treia oară mai mult decât probabil, după turul II al alegerilor prezidenţiale, noua coaliţie de la nivel naţional PNL-PSD-UDMR şi minorităţile naţionale (adică întreg parlamentul fără PD-L) va impune un nou prim ministru, va vota un nou guvern, care îşi va intra în atribuţii mai mult ca sigur înainte de sfârşitul anului.

Ce este de aşteptat că se va întâmpla apoi? E aproape imposibil de crezut că, în virtutea proastelor „tradiţii” deja cunoscute, ce se va întâmpla în Vâlcea nu se va întâmpla şi în ţară şi viceversa. Mă refer în primul rând la modul în care primarii portocalii (este drept, nu toţi şi nu pentru prea mult timp) - după ce au fost răsfăţaţi cu multe miliarde cheltuite de cele mai multe ori parcă fără niciun discernământ - vor ajunge să ciugulească firimiturile de la masa noii Puteri PSD-PNL. Apoi, mai devreme sau mai târziu (în funcţie de rezistenţa fiecăruia, de resursele la care mai are acces şi poate şi de dosarele pe care le are sau le poate avea cât ai zice peşte), dar mai ales după ce vor constata că doctrina le trece prin buget, primarii PD-L - aidoma celoralţi lideri mai mari sau mai mici, se vor împrăştia care-ncotro - unii la PSD, unii la PNL, alţii la cine ştie ce.

Poate greşesc, însă tot o spun: am impresia că, după pierderea alegerilor de către Traian Băsescu şi după validarea unui guvern PSD-PNL, PD-L va începe să intre într-o disoluţie şi un regres cu nimic diferite de cele ale PNŢCT. Nu ştiu şi nu am cum să ştiu dacă personagiul care şi-a dus partidul de la agonie la extaz şi apoi îndărăt la agonia finală va fi un Victor Ciorbea vocal pe la TV sau un Marian Miluţ, apatic şi tristuţ, pe nicăieri...
(Curierul de Ramnic - 27 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/cand-vine-prapadul-26440/2009-11-27)

Un pas epocal

Cred că nu se va supăra nimeni dacă - în această rubrică pe undeva consacrată mai mult politicii - voi scrie astăzi ceva legat de evenimentul de ieri, de la Ocnele Mari. Din nefericire, puţini dintre noi - în categoria „noi” incluzând, cu durere pot spune, şi oamenii de cultură - conştientizează cât de importate sunt bibliotecile publice locale. Lăsate vreme îndelungată de izbelişte (în condiţii improprii de funcţionare, fără finanţare pentru înnoirea colecţiilor şi dezvoltarea de noi servicii, fără o remunerare şi o motivare corespunzătoare a personalului de specialitate etc.), 20 dintre bibliotecile vâlcene şi alte 215 din întreaga ţară au, de ieri, o şansă istorică: şansa de a se regăsi şi chiar de a se reinventa într-o nouă dimensiune, ca instituţii publice de cultură, formare, informare, comunicare, recreere, socializare s.a.m.d. Este, fără doar şi poate, cel mai mare pas şi cea mai mare şansă de la inventarea tiparului şi chiar de la apariţia bibliotecilor antichitatii încoace. * Am vorbit şi am scris deseori, mai ales în spaţiul virtual, despre importanţa Programului Global Libraries (versiunea lui românească este „Biblionet - lumea în biblioteca mea”). N-o să reiau nimic din toate cele spuse, scrise ori întreprinse, ci mă voi mărgini la a adăuga ceva ce ar trebui să ştie şi să conştientizeze toţi bibliotecarii, toţi oamenii de cultură, administraţiile locale şi decidenţii politici. Dotarea bibliotecilor publice cu computere conectate la Internet şi formarea profesională a bibliotecarilor pe componentele moderne ale viitoarelor lor competenţe constituie cheia de boltă care deschide larg accesul publicului la întregul univers de cunoaştere al umanităţii. Este un apogeu al acumulărilor de până acum, de secole şi de milenii, ale tuturor popoarelor şi ale tuturor culturilor lumii. Este un vis, este parcă ireal că - deşi suntem încă depărtişor de concentrarea în spaţiul virtual a întregului univers al cunoaşterii - întreprindem paşi tot mai hotărâţi spre o realitate în care fiecare dintre noi să putem obţine în timp extrem de scurt orice fel de informaţie, existentă oriunde în lume (într-o bibliotecă sau nu). Pe lângă mulţumirea că Biblioteca Publică „Vasile Militaru” din Ocnele Mari a fost în centrul atenţiei ţării şi că s-a vorbit frumos şi aplicat despre instituţia Bibliotecă şi slujitorii săi, am mai avut o satisfacţie: doamna bibliotecară Violeta Perian, gazda noastră de ieri, a fost un om fericit când mi-a mărturisit sincer că -asemenea celorlalţi bibliotecari vâlceni - nu m-a crezut nicio clipă că va intra în Program şi că, după 38 de ani de activitate în care a oferit doar cărţi, va trăi clipa în care să ofere şi „Biblionet”. Adică să aibă lumea în biblioteca sa. Curierul de Ramnic, 26 nov. 2009 - http://ramnic.ro/2009-11-26)

Farsa care se sfârşeşte prost

Probabil v-aţi întrebat, ca mulţi alţii (printre care şi eu), până când îi va mai ţine lui Traian Băsescu farsa pe care le-o joacă şi ne-o joacă tuturor, membri sau nemembri PD-L. Dilema era, aşadar, „până când”, şi nu „dacă”.

În seara de 22 noiembrie, când s-au anunţat rezultatele exit-pol-urilor, m-am gândit imediat la ceea ce va urma. Ca de fiecare dată, întâi şi-ntâi am pornit nu de la cele mai mari probabilităţi, ci de la ceea ce cred eu că ar trebui să se întâmple în continuare. M-am gândit, mai întâi de toate, ce aş face în locul lui Crin Antonescu (pe care tocmai îl votasem), din poziţia de ocupant al locului III al confruntării electorale. Mi-am găsit repede răspunsul: mi-aş duce iniţiativa până la capăt, impunându-i PSD să-şi respecte angajamentul de susţinere ca premier a lui Klaus Johannis de-adevăratelea, adică şi dincolo de 6 decembrie.
Era şi este cea mai bună iniţiativă şi măsură pe termen scurt, iar ca ea să devină una pe termen lung, nu depinde de cât de multe hachiţe are şi poate avea de-acum fostul preşedinte Traian Băsescu.

Vor exista, desigur, mulţi (liberali sau nu) care - ca nişte false fecioare neprihănite - vor sări de funduleţ în sus: „cum să-l votăm pe Geoană?”, „se răsucesc brătienii în mormânt!” etc. etc., dar asta nu înseamnă nici pe departe că modul în care liderul PNL a jucat şansa partidului său nu este una cât se poate onestă, în favoarea interesului naţional şi, mai mult, chiar că nu e una care va face istorie. Cu voia dvs., o să zăbovesc puţin doar asupra interesului naţional, care, în acest moment, reclamă o altă majoritate, un alt preşedinte decât Traian Băsescu, un alt premier decât Emil Boc şi un alt candidat la demnitatea de prim-ministru decât Lucian Croitoru ori Liviu Negoiţă.
Cum majoritatea există, cum candidatul la funcţia de premier susţinut de majoritate există, mai e nevoie doar de un preşedinte care să nu le pună beţe-n roate tuturor şi să nu sfideze interesul naţional în cel mai ticălos mod cu putinţă, clamând că luptă tocmai în favoarea lui (iertată-mi fie comparaţia, nu e nicio aluzie: e exact ca-n situaţia în care hoţul strigă hoţii!”)
După mine, farsa pe care ne-a jucat-o Traian Băsescu se apropie de final: nu văd cum şi prin ce mijloace ne mai poate convinge, mai poate convinge „majoritatea poporului” pe care îl tot invocă.
Dincolo de aiureli că în spatele său stau Ion Iliescu, Hrebenciuc, Vanghelie etc., interesul naţional impune ca Mircea Geoană să fie votat de majoritate şi n-am nicio îndoială că nu se va întâmpla astfel.
În eventualitatea că se răzgândeşte „în cinci minute” şi nu mai pleacă pe mare, cum a promis, preşedintelui care tocmai îşi încheie mandatul îi mai rămâne o „şansă”: să candideze din nou la preşedinţia PD-L, să-şi crească partidul până obţine sufragiile a peste 50% din electorat ori coagulează o coaliţie parlamentară majoritară, aşa cum impun minimele reguli ale democraţiei. Ale democraţiei autentice, nu ale celei existente doar în simţămintele domniei sale...

Scurt tratat de ticăloşie şi prostie duse la extrem

Când scriu (puţin după mijlocul zilei de 22 noiembrie), mai sunt multe ore până la închiderea urnelor de vot. Nu ştiu, prin urmare, în ce măsură va fi viciat cel mai important exerciţiu electoral din ultimii 20 de ani. Probabil că, la ora când citiţi aceste rânduri, avem un rezultat parţial apropiat de cel final şi, îndrăznesc eu să sper, ceea ce se (va) obţine prin fraude electorale va fi surclasat de prezenţă numeroasă la vot a alegătorilor de bună credinţă, şi nu a celor momiţi din faţă cu zăhărelul ori mânaţi de la spate cu gârbaciul.

I-aţi văzut pe „turiştii” care au luat cu asalt secţiile speciale din Gara de Nord, dar şi din localităţi unde nu există nici cale ferată, nici artere rutiere importante, nici obiective turistice, nici măcar mânăstiri, ci doar sărăcie cât vezi cu ochii? Cum vi se par? Aşa-i că se vede pe chipurile lor inteligente (şi reiese şi din vocabular) cât sunt de preocupaţi să-şi voteze viitorul? Să îşi aleagă preşedintele? Să parcurgă zeci şi sute de kilometri, apoi să stea ore în şir la cozi, pentru a reuşi să pună în sfârşit ştampila unde trebuie?
*
Îndatoriri de serviciu m-au purtat în week-end-ul trecut prin Vâlcea rurală, ocazie cu care am aflat noi lucruri interesante cu privire la „mercurialul” votului şi al campaniei electorale, în general. Într-o localitate cu pretenţii urbane, am fost rugat să-mi mut maşina din faţa primăriei pentru că încurca dificilele manevre de parcare a unui TIR lung cât o zi de post, plin cu zahăr şi făină de culoarea portocalei, de-mpărţit ca „ajutoare”. În câteva localităţi, elevii transportaţi cu microbuzele şcolare au primit din mâna şoferilor şi a altor tovarăşi frumoase caiete dictando, în pungă portocalie, cu sigla PD-L. Sâmbătă dimineaţa, pe la ora 9.20 (deci după ce campania se încheiase), nişte oameni foarte harnici întindeau de zor bannere ...nici nu vă mai spun în favoarea cui, că bănuiţi. Însă cea mai „plăcută” surpriză am avut-o într-o comună cu peste 4.500 de locuitori, unde li s-au împărţit sătenilor nu mai puţin de 3.000 de saci cu tărâţe, sute de perechi de cizme de cauciuc şi o mare cantitate de tablă (asta a putut, asta a dat «sponsoru’»; ceea ce e de-a dreptul amuzant e că „a dat” pentru pentru triumful „portocalismului”, însă unde nu trebuie, adică într-o comună unde sunt sigur că nobilele idealuri ale pesedismului roşu nu vor fi întinate prea curând; pentru turul II, cică sunt pregătite încă trei TIR-uri cu tărâţe, tablă şi cizme).
*
Mă întreb:
1. cât de ticălos să fii, ca om şi cu atât mai mult ca lider politic, încât să încerci să influenţezi alegerile bazându-te pe naivitatea unor oameni săraci, dezorientaţi, speriaţi, neiformaţi (chiar inculţi), care ar trebui să aştepte de la tine cu totul şi cu totul altceva (nici ei nu ştiu ce ar trebui să aştepte, însă asta e altă discuţie)?
2. cât de mic vizionar şi cât de prost strateg trebuie să fii, încât să te amăgeşti că poţi câştiga prin fraudă - împotriva unei voinţe naţionale mai evidentă parcă decât oricând - nişte alegeri de importanţă capitală nu pentru progres, ci pentru revenirea la normalitate?

(Curierul de Ramnic, 23 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/scurt-tratat-de-ticalosie-si-prostie-duse-la-extrem-26336/2009-11-23)

Mi-a scris Traian Basescu

N-am mai primit de mulţi ani o scrisoare (poşta electronică, deh!) şi chiar mă gândeam, recent, că probabil n-o să mai primesc niciodată rânduri scrise pe o hârtie, care, pusă în plic, să-mi ajungă acasă. Cu atât mai puţin prin curier special.
Ei bine, aseară s-a întâmplat minunea, am primit o scrisoare şi nu orice scrisoare: mi-a scris Traian Băsescu însuşi!
Să nu vă imaginaţi că ne cunoşteam, cumva! Nu! Mi-a scris aşa, fără să mă cunoască, doar pentru că - probabil - a simţit nevoia să-şi deschidă sufletul în faţa mea (i-o fi spus cineva că sunt un bun ascultător). Nu mi s-a adresat pe numele mic, nici măcar pe numele de familie (am dedus că încă nu suntem chiar aşa familiari, ba chiar - acum pot recunoaşte - am răsuflat uşurat că, în context, nu mi-a făcut nicio încadrare profesională legată de ...sfincter). A început cu protocolarul „Dragi români” (cred că ne consideră dragi români pe mine şi pe soţie - fiica e la facultate, poate îi scrie acolo; m-aş mira, însă, să ne îndrăgească atât de mult, încât să ne scrie doar nouă). În fine, după formula de adresare, Traian Băsescu scrie:
„Mi-aţi fost alături de-a lungul întregului meu mandat şi vă asigur că am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru binele românilor şi pentru progresul acestei ţări. Dacă mă uit în urmă, pot spune că România s-a schimbat în bine. Dar nu atât de mult şi de repede cât ne-am fi dorit. Ştiu că încă nu trăiţi bine, aşa cum meritaţi. O parte din responsabilitate îmi aparţine. Este adevărat că nu am reuşit să fac tot ce mi-am propus, că am şi greşit uneori. Dar am învăţat din greşeli.
Vă sunt recunoscător că aţi fost alături de mine atunci când Parlamentul a încercat să mă suspende fiindcă am îndrăznit să critic o clasă politică nereformată şi coruptă. Fără sprijinul vostru, nu aş fi avut puterea să ţin piept, în ultimii cinci ani, acelor instituţii ale statului sau acelor politicieni care au încercat să blocheze reforme esenţiale pentru modernizarea Romaniei”

Mai spre final, pe un ton neutru - aşa cum îi să bine preşedintelului României, Traian Băsescu mă anunţă amical că se numără printre candidaţii la alegerile prezidenţiale de duminică, ocazie cu care el organizează şi un referendum în care mă îndeamnă să spun „Da!” pentru reducerea numărului de parlamentari şi pentru parlament unicameral. Îmi mai sugerează Traian Băsescu că asta va duce la „un Parlament al bunului simţ”, altfel decât cel care a demis Guvernul Boc, „pentru că voia să taie pensiile privilegiate”.

Deşi semnătura de pe scrisoare pare originală, vă spun sincer că eu nu cred că cel ce mi-a scris e adevăratul Traian Băsescu; e mai degrabă un răufăcător, care vrea să-l înfunde pe preşedinte şi mai rău decât s-a înfundat singur. De ce spun asta? Simplu: pentru că nu cred că un om precum preşedintele României, prezumat a fi în deplinătatea facultăţilor mintale, îşi poate pune semnătura pe o scrisoare precum cea pe care am primit-o eu. Că dacă e aşa, şi el chiar a semnat o hârtie în care scrie că „România s-a schimbat în bine” în timpul mandatului său de cinci ani, avem o situaţie critică: şeful Statului român de acum - aidoma şefului Statului de dinainte de ’89 - e, oficial, în totală opoziţie cu majoritatea covârşitoare a poporului său, ceea ce nu numai că nu îi asigură un nou mandat de preşedinte, dar va conduce la o ejectare cât se poate de urâtă din scena politică şi publică a României.

(Curierul de Ramnic, 19 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/mi-a-scris-traian-basescu-26280/2009-11-19)

Comisarul-şef al Poliţiei, ca o păpuşă gonflabilă

Sub titlul „O poveste de plâns, cu poliţişti”, scriam în această rubrică, în data de 10 septembrie a.c.:
„Rău trebuie să stea lucrurile la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Vâlcea: numai în ultimii doi ani, comisarul-şef de până în ianuarie 2008, Adrian Cazan, a fost demis, comisarul-şef Florian Marin a demisionat recent (şi Doamne fereşte să nu se confirme şi veştile proaste care circulă pe ici, pe colo), iar unul dintre adjuncţii de la comanda IPJ (cms. sef. Daniel Munteanu) a fost arestat pentru fapte de corupţie, la scurt timp după ce se pensionase «pe motive medicale»”. În 17 septembrie, exact cu o lună în urmă faţă de ziua când scriu acum, mai ziceam:
„Cum s-o fi întâmplat de a ajuns şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie un om precum Nicolae Sărdărescu?
Să fi fost liderii politici şi administrativi ai judeţului şi ai municipiului Râmnicu-Vâlcea atât de ocupaţi cu campania electorală şi cu propriile trebuşoare de partid, încât să nu mai fi avut vreme să lupte pentru a-şi impune proprii oameni?
Să fi fost oamenii de afaceri atât de ocupaţi cu criza, încât - nici ei - să nu-şi fi găsit măcar o seară în care „să negocieze" ca la tarabă şi cu cine trebuie numirea altui comisar-şef la IPJ?
Să nu (mai) fi avut capii lumii interlope chiar niciun cuvânt de spus în această ultimă ascensiune în importanta funcţie sus-menţionată?
Habar nu am care este răspunsul la întrebările de mai sus şi întrucât - cum, necum - Nicolae Sărdărescu şi-a luat deja funcţia în primire, consider mai important să privim spre viitor, nu spre trecut. Înainte de concurs, noul şef al IPJ Vâlcea a făcut nişte declaraţii pe care le-am publicat şi noi şi nu am ratat ocazia de a le sublinia gravitatea. Nicolae Sărdărescu susţinea că va aduce autoritate şi disciplină în rândul Poliţiei vâlcene: «Sunt două elemente care au lipsit în anumite momente la poliţia din Vâlcea. Voi face schimbări majore, reforme în statul de funcţii, în organigramă. Nu intră în calculele mele o restructurare, dar vreau să spun că voi încerca să aduc profesionalismul. În acest moment este foarte jos nivelul profesional al poliţiei vâlcene...»”
*
De ieri după-amiază, Nicolae Sărdărescu nu mai este şeful IPJ. A fost schimbat în cel mai pur stil stalinist cu putinţă - fără motive care ţin de activitatea lui profesională sau de modul cum a condus Poliţia vâlceană vreme de 30 de zile, cât i-a fost şef. S-ar putea glosa la nesfârşit în legătură cu această schimbare, însă e inutil şi, în plus, nicio explicaţie nu este şi nu va fi destul de convingătoare. Mă întreb doar aşa, retoric: oare cei care au hotărât schimbarea şefului IPJ cu cinci zile înainte de alegerile prezidenţiale chiar ştiu ce fac? Chiar nu conştientizează că nu rezolvă nimic în acest fel şi că totul e în zadar? E pierdut?
Raportându-mă la mine, care mă consider un om normal şi n-aş accepta pentru nimic în lume, niciodată, să fiu „pus” în acest mod într-o funcţie, mă întreb, referitor la noul comisar-şef Eugen Neaţă: oare nu-şi dă seama că aşa cum a fost instalat în funcţie, tot aşa va fi şi „dezinstalat”, posibil în mai puţin de 30 de zile? de ce acceptă să fie folosit pe post de păpuşă, gonflabilă sau nu? doar pentru a satisface meschinele interese ale cuiva, indiferent cine e acela? sau are şi el „partea lui”?
(Curierul de Ramnic, 18 nov. 2009)

Veştile bune pentru Oltchim se amână până la noi ordine

„La sfârşitul săptămânii trecute, preşedintele PD-L Vâlcea, Mircia Gutău, a anunţat că în cursul acestei săptămâni, Comisia Europeană va aviza în mod oficial schema de ajutor de stat în favoarea societăţii Oltchim SA Râmnicu Vâlcea. Este o veste extraordinară pentru salariaţii întreprinderii dar şi pentru locuitorii judeţului Vâlcea. Cel mai probabil, în cadrul mitingului de miercuri, 18 noiembrie 2009, din Râmnicu Vâlcea, preşedintele Traian Băsescu va anunţa în mod oficial că organismele europene au dat undă verde pentru acordarea ajutorului de stat pentru SC Oltchim SA. Deja, fabrica Ford România de la Craiova a primit săptămâna trecută un ajutor similar din partea Comsiei Europene.
În urmă cu două săptămâni, dosarul pentru garanţiile de stat pe care Guvernul vrea să le acorde noului lanţ petrochimic, compus din SC Oltchim SA Râmnicu Vâlcea, SC Arpechim Piteşti SA şi SC Rafo Oneşti SA, a ajuns la Consiliul Concurenţei. Imediat, această instituţie guvernamentală a început consultările cu Ministerul Finanţelor Publice pe acest subiect. Cele trei întreprinderi intenţionează să contracteze credite bancare în valoare de 330 milioane de euro, statul urmând să garanteze aproximativ 80% din această sumă, respectiv 264 milioane de euro.” *
Veştile optimiste de mai sus au fost publicate, ieri, de un confrate de breaslă. M-am bucurat când le-am citit şi mi-am zis ceva în genul: bine că s-a rezolvat, mai bine mai târziu, decât niciodată, bine că sunt şanse ca „Oltchim să lucreze în plin din noiembrie” etc. etc. Pe tot parcursul zilei, am fost atât de optimist că la Oltchim va fi bine, încât nici nu vă pot povesti.
Spre seară, însă, a venit vestea amară că preşedintele Traian Băsescu nu mai vine la mitingul PD-L de mâine. Piei, drace! - m-am înnegrit de supărare, la gândul că nenorocirea e de neevitat de-acum încolo: dacă preşedintele nu mai vine, este logic că nu mai are cum anunţa, iar, vesel: „Comisia Europeană va aviza în mod oficial schema de ajutor de stat în favoarea societăţii Oltchim SA”.
O astfel de veste nu se anunţă aşa, oricum, de la distanţă - cum ar putea crede, de pildă, vreun chimist de pe Platformă - ci trebuie neapărat strigată în faţa unei mulţimi dezlănţuite, cu nările fremătânde, fericită că trăieşte bine şi i se urează să trăiască şi mai bine de atât, excitată la maximum că cineva, acolo sus, veghează la multe, şi în primul rând veghează vigilent ca minele de sare să nu intre pe mâinile Motanului Felix, de profesie mogul...

P.S.: că o veste proastă nu vine niciodată singură, mi s-a mai confirmat o dată: în cazul în care ajutorul de stat va fi aprobat de către Comisia Europeană, întregului „lanţ petrochimic Oltchim-Arpechim-Rafo Oneşti” ar urma să i se garanteze 80% din 330 mil. euro, adică 264 mil. euro. Cum se va pune pe picioare noul business de succes al statului român, cu garanţii în valoare de doar 264 mil. euro, când numai pierderile Oltchim sunt de 418 mil. euro???
(Curierul de Ramnic, 17 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/vestile-bune-pentru-oltchim-se-amana-pana-la-noi-ordine-26229/2009-11-17)

Orban suburban

Prea multe lucruri complet nefireşti se întâmplă în această campanie electorală şi, credeţi-mă, cu atât mai dificil este să alegi tema pe care o abordezi când ai de scris un material de opinie precum cel de faţă.

Ieri, după o primă „selecţie” a potenţialelor subiecte de comentat, reţinusem pentru „turul II” al „alegerii” următoarele teme din care trebuia să mă opresc la una singură:
- eroarea desemnării lui Liviu Negoiţă pentru funcţia de premier
- lipsa oricărei „substanţe”, a oricărui „conţinut” al mesajelor candidaţilor la Preşedinţie
- lipsa dezbaterilor televizate (parcă nici în ‘90 n-a fost aşa)
- inutilele mitinguri electorale regizate exact ca în urmă cu 20 de ani (nu doar prin prisma costurilor uriaşe pe care le presupune transportul a mii de oameni, cu sute de autocare, în reşedinţele de regiuni istorice)
- situaţia deosebit de gravă de la Oltchim (care acum ar fi trebuit să lucreze „în plin”)
- chiar micul recent „incident” din Cetate-Dolj, relatat, pe lângă televiziunile centrale, şi de către corespondentul vâlcean al Agerpres.

N-a fost să fie. Poate greşesc, însă toate temele de mai sus au pălit, s-au ofilit brusc în momentul în care l-am văzut la TV pe Ludovic Orban, declarând:
„Eu aş rezuma aşa: cine votează cu Băsescu? Alcoolicii, ţiganii ... prostituatele, probabil, deşi mă îndoiesc că prostituatele vor vota cu Băsescu, având în vedere cum arată (şeful statului, n.r.)”.

Consider declaraţia de iei a prim-vicepreşedintelui PNL una deosebit de gravă şi nu este deloc corect să „ne mulţumim” cu explicaţia că - mai ales în ultimii cinci ani - discursul public a coborât mult sub limitele unei societăţi civilizate, că Orban nu face decât să-i răspundă cu aceeaşi monedă lui Traian Băsescu ori că a încercat, poate, să-l întreacă în grobianism şi grosolănie pe actualul preşedinte al României.
Prin declaraţia de mai sus, Ludovic Orban dovedeşte că nu este cu nimic mai breaz, de pildă, decât Elena Udrea (cea care-l numea “organ”, nu în public, ci în acte oficiale) sau chiar decât cel pe care îl jigneşte impardonabil, laolaltă cu noua categorie de electorat identificată prin „alcoolici, ţigani şi prostituate”.
Ceea ceea ce a declarat ieri, Ludovic Orban m-a făcut să mă gândesc imediat că el însuşi îşi are origini, pe linie paternă, într-o minoritate (alta decât cea pe care o infierează colectiv), că el însuşi este foarte-foarte departe de a putea fi considerat un aprig duşman al alcoolului şi că, nu o dată, ne-a furnizat dovezi că nu dispreţuieşte defel prostituţia politică (dacă stăm strâmb şi judecăm drept, ce este mai grav? să te prostituezi pentru hrana de zi cu zi şi pentru cele necesare traiului, punându-ţi le bătaie cel mult “organul” propriu, sau să te prostituezi politic, punând în pericol ţara în vârful treburilor cărora te-ai cocoţat nemeritat?).
După părerea mea, Partidul Naţional Liberal n-avea şi n-are nevoie de organe de exprimare precum Ludovic Orban şi foarte bine a făcut Crin Antonescu, tot ieri, delimitându-se de aceste declaraţii ticăloase. Care - chiar dacă nu influenţează în niciun fel procentele prezidenţiabililor - nu trebuie tolerate şi cu atât mai puţin încurajate.
(Curierul de Ramnic, 9 nov. 2009 - http://ramnic.ro/articole/orban-suburban-26064/2009-11-09)