Se zice - şi sunt şanse mari ca lucrurile să stea dacă nu exact aşa, în orice caz foarte pe aproape - că în România am avea cam următoarele cifre triste, mult mai dramatice decât căderea Guvernului şi apropierea de nişte alegeri care pot schimba datele problemei:
- cca 4,1 milioane salariaţi (poate numai patru milioane, de când cu crizele - cea economică şi cea politică)
- cca. 5,8 milioane pensionari (poate aproape de şase milioane, pentru că toţi cei care au avut posibilitatea să se pensioneze în ultimele luni, s-au pensionat, fie şi „pe caz de boală”, adică n-au mai aşteptat să-şi piardă locul de muncă după falimentarea firmei ori să fie daţi afară, dacă lucrau la stat)
- cca 5 milioane de copii.
În total, cele trei mari categorii de mai sus însumează cca 15 milioane de români (adăugând cam două milioane de conaţionali care lucrează în afara ţării şi încă aprox. trei milioane de şomeri + alţi oameni fără serviciu sau care lucrează la negru + oameni care au vârsta la care ar trebui să aibă asigurată o pensie, însă nu-s pensionari, ajungem la totalul populaţiei României).
Acestea ar fi datele problemei. Ce avem în continuare? Păi avem un preşedinte şi un Guvern care se pronunţă ferm pentru disponiblizarea altor mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de bugetari, deci de oameni din categoria „salariaţi”. Ţinem minte, deci, două cuvinte: disponibilizăm salariaţi (din agenţii, din administraţia locală şi centrală, în fine nu mai contează de unde). Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că acelor mii, zeci de mii sau sute de mii de salariaţi bugetari care vor fi disponibilizaţi, nu li se vor mai plăti salarii.
Dar dacă nu li se vor mai plăti salarii, nu înseamnă automat că nu vor mai fi încasate nici impozitele pe salariile respective, nici CAS-ul, nici taxa pentru fondul de şomaj, nici altele? Mai mult decât atât: disponibilizarea oricărui număr de salariaţi bugetari nu înseamnă că acel număr de salariaţi bugetari disponibilizaţi se scade din cele doar 4 - 4,1 mil. salariaţi ai ţării? Nu înseamnă că orice disponibilizare se contabilizează dincolo, la categoria „pensionari+şomeri+oameni fără niciun venit”, într-un cuvânt „asistaţi social” - cum îi numeşte preşedintele, cu atâta părintească grijă pentru poporul său? Apoi: unde s-ar putea angaja miile, zecile sau sutele de mii de bugetari care ar trebui disponibilizaţi? În sistemul privat aproape distrus cu totul, ca pe vremea comunismului? Aşa-i că vă vine să zâmbiţi amar?
Şi bomboana de pe colivă: într-o ţară profund îndatorată, cu de două ori şi jumătate mai mulţi „asistaţi social” decât salariaţi (5,8 mil. pensionari+5 mil. copii raportaţi la maxim 4,1 mil salariaţi) cică trebuie să fim cuminţi, să avem cât mai curând Guvern votat de Parlament, pentru „a putea beneficia” de următoarele tranşe de împrumut de la FMI şi Banca Mondială.
Vagile mele cunoştinţe de economie şi de contabilitate îmi spun că nu aceasta era/este calea: disponibilizările din sistemul bugetar nu trebuie începute sub nicio formă înainte de a se da un minim imbold economiei private şi doi, banii împrumutaţi să fi fost folosiţi la investiţii publice oneste, care să menţină şi să creeze locuri de muncă, nu să adâncească disproporţia istorică dintre salariaţi şi „asistaţi” (ce profund jignitoare este această catalogare pentru oameni care au contribuit o viaţă la fondul de pensii!)...
Nu ne spune si logica elementara ca reducerea disproportiei dintre salariati si "asistati" trebuie facuta prin "inmultirea" salariatilor, si nu prin scaderea numarului lor, mai ales ca orice scadere a numarului de salariati (de orice fel, inclusiv bugetari) este adunare dincolo, la "asistati"?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 20 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
