Am auzit, auzim şi vom auzi multă vreme de acum încolo tot felul de acuzaţii, explicaţii şi jubilări în legătură cu moţiunea de cenzură de ieri, care a dus la demiterea Guvernului.
Învinşii - PD-L şi Traian Băsescu - vor susţine - cel puţin în campania electorală prezidenţială care tocmai începe, dar şi după ce vor pierde alegerile viitoare - că Sfântul Guvern Boc a căzut doborât fiind de o monstruoasă coaliţie PNL-PSD-UDMR, „care se opune reformării statului”, se opune „eliminării pensiilor nesimţite” etc. etc.
Învingătorii - în special PSD şi PNL, mai puţin UDMR (care, deşi n-ar trebui să existe ca partid creat pe criterii etnice, dovedeşte mult mai multă responsabilitate, simţ civic şi coerenţă în interesul public decât partidele de români „verzi” din Parlament) - se vor umfla în pene şi vor susţine discursuri sforăitoare (în care cred foarte-foarte puţin sau deloc), cum că au demis „cel mai incompetent Guvern de după 1989”; poate vor bălmăji ceva şi referitor la faptul că democraţia a învins, că „dictatorul” e aproape pus pe fugă s.a.m.d.
Pe lângă eşecul Guvernului de Coaliţie pe care l-a girat (în mare măsură, PSD s-a eschivat de răspunderea celor nouă luni de guvernare) şi pe lângă eşecul Guverului Boc II, căruia i-a dat credit nelimitat, preşedintele Traian Băsescu a suferit un uriaş eşec personal. Dar, despre asta, cu altă ocazie.
*
Dincolo de toate cele de mai sus, dincolo de premierul şi de Guvernul care va fi propus - şi, poate, votat de Parlament - dincolo de criza economică şi de criza politică etc., ceea ce s-a întâmplat ieri constituie un eveniment isoric de maximă importanţă pentru ţară. Din 1990 până în prezent au fost introduse, la adresa guvernelor care au condus România, multe moţiuni de cenzură. Niciuna nu a trecut, până ieri, şi nu doar pentru că Opoziţia - indiferent din cine a fost constituită ea - nu ar fi avut suficiente voturi. De fiecare dată când Opoziţia ar fi putut dărâma Guvernul, s-au găsit iubitori de arginţi sau de alte beneficii ori sinecuri, care să trădeze şi interesul naţional, şi interesul de partid, şi care să voteze numai în interes personal ori de grup, poate şi îmbogăţindu-se astfel.
Cu toate că şi de această dată s-a încercat şi chiar s-a reuşit cumpărarea de voturi - practică ticăloasă, profund ilegală şi antidemocratică, specifică mai degrabă subculturilor lumii - iată că, per total, figura n-a mai ţinut. La 20 de ani de la căderea oficială a comunismului în România, învaţă şi politicienii noştri - şi, o dată cu ei, poporul întreg - că este normal ca Guvernul, Executivul, să răspundă în faţa Parlamentului, Legislativului, şi să NU (mai) răspundă în faţa unui om, indiferent cine e el: şef de partid, de stat sau şi una şi alta. În nicio ţară din lume nu s-a prăbuşit şandramaua dacă Guvernul a căzut, doborât de o moţiune de cenzură sau pentru că nu a mai avut susţinere parlamentară, însă de multe ţări din lume s-a ales praful pentru lungi perioade de timp tocmai fiindcă Guvernul n-a dat socoteală Parlamentului.
Dacă priviţi lista alăturată a guvernelor care au condus România în întreg secolul trecut şi în secolul acesta, veţi constata că Guvernul Boc II - demis ieri prin moţiune de cenzură votată democratic de Parlament - nu este decât unul din multele guverne care au condus ţara puţin şi prost, iar acum lasă loc de mai bine. Lasă loc măcar de o nouă speranţă, de care ne cam lipsise...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 14 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
