A trebuit să ne apropiem mult, mult de tot de data alegerilor prezidenţiale, pentru ca alte idei stupide (un Parlament cu o cameră este mai bun ca unul cu două camere... mai puţini parlamentari sunt mai buni decât mai mulţi parlamentari, pentru că «ne costă» mai puţin!) să acapareze agenda publică a lui „stupid people” şi să divizeze încă o dată, profund, România.
*
În Ardealul în care m-am născut, instaurarea comunismului a adus - ca peste tot în ţară - multă suferinţă şi multe lipsuri mai ales foştilor români cu oarecare „stare” („burjuilor” sau („chiaburilor”), cărora înainte nu le lipsea nimic din cele necesare existenţei de zi cu zi, însă nici pe departe nu erau cu adevărat bogaţi. Aveam o rudă ceva mai îndepărtată, pare-mi-se o mătuşă de-a bunicii, căreia Partidul găsise oportun să-i ia nu doar casa şi pământul, ci să o dea şi afară din învâţământ, să-i confişte şi aproape toate obiectele de uz casnic şi gospodăreasc. Mai rămăsese cu doar câteva fleacuri care nu-i interesaseră pe oamenii muncii venţi să „naţionalizeze” până şi lenjeriile de pe pat şi cocoşul din coteţ. Între aceste fleacuri, scăpase de „naţionalizare” şi un vechi difuzor. Ştiţi la ce serveşte un difuzor instalat în circuitul unei staţii de radioficare sau doar de amplificare: la el se poate auzi tot ceea ce se transmite pe cablu (emisiuni radio sau alte transmisiuni făcute dintr-un „studio” improvizat de pildă la nivelul unei localităţi, al unei fabrici, al unui hipermarket etc.). Ca să-şi asigure existenţa pentru încă o zi-două-trei, mătuşa de care vă povestesc tot încerca să vândă în piaţa de vechituri difuzorul „nenaţionalizat”. Treceau zilele şi nimeni nu se dovedea, însă, interesat să cumpere vechitura inutilă: era şi normal, ce puteai să asculţi la difuzor, în afară de propagandă agresivă şi veşti dintre cele mai „patriotice”, de pildă că alţi şi alţi duşmani ai poporului, uneltitori în cârdăşie cu cercurile capitaliste şi imperialiste au fost prinşi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi (toate astea întâmplându-se, nu arareori, în aceeaşi noapte).
Care credeţi că a fost, în această situaţie, „reclama” mătuşii pentru prăpăditul de difuzor pe care nu voia să-l cumpere nimeni? Le zicea potenţialilor cumpărători, cu voce de milog, cam aşa: „Luaţi difuzorul ăsta ...îl vând ieftin, deşi e foarte bun ...e mai bun decât aparatul de radio!!!”
*
Cum să fie „mai bun” Parlamentul unicameral decât Parlamentul bicameral? Cum să fie „mai bine” cu parlamentari mai puţini, decât cu parlamentari mai mulţi?
De acord, au ajuns în Parlamentul României (şi-i compromit pe zi ce trece ultimele rămăşiţe de credibilitate) fel de fel de ...cocalari intelectuali şi piţipoance pe măsură, cu nimic reprezentativi pentru spiritul, cultura şi aspiraţiile acestui popor. Dar asta înseamnă că Parlamentul trebuie tăiat în două, iar jumătatea rămasă vie trebuie aşezată pe aceleaşi baze ca M.A.N.? Nu cumva - în acest elan proletar-populist-proletcultist-colectivist - nu ne mai rămâne decât un pas mic până la momentul în care, în loc de Parlament bicameral, poporul să vrea un Parlament uni-cămară-studio, prevăzut cu difuzor precum al mătuşii?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 28 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
