Pentru că Mircea Geoană vine astăzi la Vâlcea, nu pot rata ocazia de a scrie ceea ce cred despre el şi despre şansele lui la Preşedinţia României, în alegerile care se apropie.
Dintre toţi principalii contracandidaţi, Mircea Geoană ar fi, de departe, cel mai „calificat”, în orice caz mult mai calificat decât a fost la vremea lui Traian Băsescu şi decât este Crin Antonescu. L-ar recomanda pentru funcţia de preşedinte al ţării multele funcţii deţinute pe relaţii externe, îndelungata carieră de diplomat (ambasador al României, şi nu oriunde, ci în capitala celei mai mari puteri a lumii), funcţia de ministru de Externe, deţinută între 2000 şi 2004, adică în vremuri în care s-au întrunit condiţiile de integrare în NATO şi s-au negociat capitolele în vederea aderării la Uniunea Europeană.
În plan politic, cu toate câte se spun despre el - că ar fi ezitant etc. - şi cu toată eticheta deloc măgulitoare pe care Ion Iliescu i-a aplicat-o pe frunte, să nu uităm că Mircea Geoană este cel care l-a învins pe Ion Iliescu, în martie 2005, în alegerile pentru preşedinţia PSD. Nimeni din acest colos de partid nu a îndrăznit măcar să spere că ar putea câştiga o competiţie de alegeri interne împotriva lui Ion Iliescu. Cu toate câte s-au spus şi câte s-au scris, că ar fi existat un „complot”, că Ion Iliescu ar fi fost trădat s.a.m.d., ceea ce a rămas în picioare este faptul că Mircea Geoană este preşedintele celui mai mare partid din România (cu toate problemele şi nevoia lui de reformare), iar Ion Iliescu este cel care îl susţine public. E puţin lucru acesta?
Spre deosebire de toţi contracandidaţii săi, inclusiv de preşedintele în funcţie, Mircea Geoană beneficiază de susţinerea unui partid cu o extraordinară capacitate de mobilizare la toate evenimentele pe care le organizează şi în special la alegeri.
Ce i se reproşează şi i se va reproşa în campanie lui Mircea Geoană? În primul rând, i se va reproşa continuu că se află sub scorul partidului, că nu este „locomotivă”, apoi, că a fost la guvernare până mai deunăzi, laolaltă cu cel pe care vrea să-l înlocuiască în funcţia supremă în Stat. De asemenea - ca şi lui Ion Iliescu - i s-ar putea imputa că la umbra preşedinţiei sale încă stau bine-merci mult prea mulţi oameni care n-au ce căuta într-un partid social-democrat modern, cu pretenţii europene. Nu ştiu, de asemenea, cum va putea explica preşedintele Geoană - şi să fie şi credibil - de ce o organizaţie puternică a PSD, cum este Bucureştiul, a ajuns să fie condusă de Marian Vanghelie. În fine, nu ştiu cu ce fel de argumente ar putea aduce Mircea Geoană alături de el intelectuali care nici nu se gândesc să susţină un lider care lasă impresia că poate fi influenţat în orice decizie de „exoticul” primar al sectorului 5...
Dincolo de toate, Mircea Geoană îşi joacă în această toamnă şansa vieţii lui: are ocazia unică de a deveni preşedintele României, însă la fel de bine poate avea neşansa de a nu mai fi nimic din 6 decembrie încolo (cred că sunteţi de acord cu mine că dacă va pierde alegerile, va fi „mâncat de viu” de propriul partid).
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
duminică, 15 noiembrie 2009
Sondajele de opinie - manipulările care nu mai ţin
În toate alegerile de până acum am avut parte de atâtea sondaje de opinie mincinoase, încât nimeni sau aproape nimeni nu mai crede în aceste „barometre” care ar trebui să ne spună cu exctitate destul de mare, dinainte, ceea ce ne interesează şi urmează să aflăm exact şi oficial numai la o dată anume.
În funcţie de sondaje de opinie profesionist realizate (corecte şi oneste, în acelaşi timp), liderii politici, partidele şi alianţele de partide îşi pot elabora şi ajusta strategiile de campanie, se pot organiza mai bine în anume direcţii şi mai puţin în altele (care nu susţin „cauza”), pot schimba lideri, practici, se pot reforma, replia, relansa etc. etc., iar opinia publică îşi satisface cu o clipă mai devreme curiozitatea în privinţa viitorului celor pe care şi-i doreşte în frunte ori de care vrea să scape cât mai curând cu putinţă.
Tot la fel, în funcţie de sondaje corecte, candidaturile fără nicio şansă (pe cele „exotice” nu le luăm în considerare, întrucât candidaţi cum au fost Aurel Rădulescu şi Raj Tunaru la alegerile din 2004 pot apărea mereu) ar putea fi descurajate, întrucât bănuiesc că ar fi tot mai puţini cei care ar cheltui sume impresionante pentru a obţine sub 1% din sufragiile electoratului. Dacă sondajele ar fi corecte, cohortele de consilieri personali, firmele de consultaţă, unii ziarişti (chiar şi celebri manelişti!) nu ar mai avea niciun „viitor pecuniar” doar stând prin preajma unor candidaţi ca Gigi Becali.
Ce se întâmplă în realitate, în România? În virtutea „şmecheriei”- în fond, prostiei - care face ca toate să fie pe dos decât normalul, sondajele de la noi nu sunt făcute pentru a informa, ci pentru a dezinforma. Mai exact, sondajele sunt gândite şi aplicate (subiecţii, întrebările şi interpretările sunt adaptate în acest sens) astfel încât să anunţe exact ceea ce îi interesează să „se afle” pe cei ce comandă sondajele (institute de sondare a opiniei publice cu adevărat imparţiale n-am auzit să existe în România, iar sondajele realizate de instituţiii străine de profil sunt şi ele „românizate” de nici nu le mai recunoşti printre cele autohtone).
Prin sondajele de opinie de la noi consider că se urmăresc două-trei principale scopuri:
- manipularea opiniei publice (mai exact a masei de alegători, de regulă mai puţin instruiţi) care trebuie determinată ori să nu se prezinte la vot pentru că „nu contează ce votează” ori să se încoloneze disciplinat în spatele „învingătorului” dinainte stabilit
- supraevaluarea performanţelor şi potenţialelor proprii, în scopul descurajării adversarilor şi atragerii „sponsorilor”
Ca multe alte lucruri nefireşti în această ţară, şi practica sondajelor de opinie mincinoase va dispărea încet-încet din peisajul dezolant, al politizării totale, care ne sufocă. Cred că, în această toamnă, institutele de sondare a opiniei publice se vor acoperi pentru ultima dată atât de mult, atât de... „din cap până în picioare” de ridicolul în care le va pune rezultatul oficial al alegerilor.
Susţin că este imposibil ca „finalul” să fie cel pe care „învingătorii” îl anunţa acum (în toate sau în aproape toate sondajele de opinie) cu un argument cât se poate de simplu: „proştii” care vor vota nu se vor mai lăsa nici pe departe manipulaţi ca până acum; ba, dimpotrivă, ei îmi par mai hotărâţi ca oricând să le dea o lecţie manipulatorilor...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
În funcţie de sondaje de opinie profesionist realizate (corecte şi oneste, în acelaşi timp), liderii politici, partidele şi alianţele de partide îşi pot elabora şi ajusta strategiile de campanie, se pot organiza mai bine în anume direcţii şi mai puţin în altele (care nu susţin „cauza”), pot schimba lideri, practici, se pot reforma, replia, relansa etc. etc., iar opinia publică îşi satisface cu o clipă mai devreme curiozitatea în privinţa viitorului celor pe care şi-i doreşte în frunte ori de care vrea să scape cât mai curând cu putinţă.
Tot la fel, în funcţie de sondaje corecte, candidaturile fără nicio şansă (pe cele „exotice” nu le luăm în considerare, întrucât candidaţi cum au fost Aurel Rădulescu şi Raj Tunaru la alegerile din 2004 pot apărea mereu) ar putea fi descurajate, întrucât bănuiesc că ar fi tot mai puţini cei care ar cheltui sume impresionante pentru a obţine sub 1% din sufragiile electoratului. Dacă sondajele ar fi corecte, cohortele de consilieri personali, firmele de consultaţă, unii ziarişti (chiar şi celebri manelişti!) nu ar mai avea niciun „viitor pecuniar” doar stând prin preajma unor candidaţi ca Gigi Becali.
Ce se întâmplă în realitate, în România? În virtutea „şmecheriei”- în fond, prostiei - care face ca toate să fie pe dos decât normalul, sondajele de la noi nu sunt făcute pentru a informa, ci pentru a dezinforma. Mai exact, sondajele sunt gândite şi aplicate (subiecţii, întrebările şi interpretările sunt adaptate în acest sens) astfel încât să anunţe exact ceea ce îi interesează să „se afle” pe cei ce comandă sondajele (institute de sondare a opiniei publice cu adevărat imparţiale n-am auzit să existe în România, iar sondajele realizate de instituţiii străine de profil sunt şi ele „românizate” de nici nu le mai recunoşti printre cele autohtone).
Prin sondajele de opinie de la noi consider că se urmăresc două-trei principale scopuri:
- manipularea opiniei publice (mai exact a masei de alegători, de regulă mai puţin instruiţi) care trebuie determinată ori să nu se prezinte la vot pentru că „nu contează ce votează” ori să se încoloneze disciplinat în spatele „învingătorului” dinainte stabilit
- supraevaluarea performanţelor şi potenţialelor proprii, în scopul descurajării adversarilor şi atragerii „sponsorilor”
Ca multe alte lucruri nefireşti în această ţară, şi practica sondajelor de opinie mincinoase va dispărea încet-încet din peisajul dezolant, al politizării totale, care ne sufocă. Cred că, în această toamnă, institutele de sondare a opiniei publice se vor acoperi pentru ultima dată atât de mult, atât de... „din cap până în picioare” de ridicolul în care le va pune rezultatul oficial al alegerilor.
Susţin că este imposibil ca „finalul” să fie cel pe care „învingătorii” îl anunţa acum (în toate sau în aproape toate sondajele de opinie) cu un argument cât se poate de simplu: „proştii” care vor vota nu se vor mai lăsa nici pe departe manipulaţi ca până acum; ba, dimpotrivă, ei îmi par mai hotărâţi ca oricând să le dea o lecţie manipulatorilor...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 21 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Da’ disponibilizaţii unde se duc, când se duc?
Se zice - şi sunt şanse mari ca lucrurile să stea dacă nu exact aşa, în orice caz foarte pe aproape - că în România am avea cam următoarele cifre triste, mult mai dramatice decât căderea Guvernului şi apropierea de nişte alegeri care pot schimba datele problemei:
- cca 4,1 milioane salariaţi (poate numai patru milioane, de când cu crizele - cea economică şi cea politică)
- cca. 5,8 milioane pensionari (poate aproape de şase milioane, pentru că toţi cei care au avut posibilitatea să se pensioneze în ultimele luni, s-au pensionat, fie şi „pe caz de boală”, adică n-au mai aşteptat să-şi piardă locul de muncă după falimentarea firmei ori să fie daţi afară, dacă lucrau la stat)
- cca 5 milioane de copii.
În total, cele trei mari categorii de mai sus însumează cca 15 milioane de români (adăugând cam două milioane de conaţionali care lucrează în afara ţării şi încă aprox. trei milioane de şomeri + alţi oameni fără serviciu sau care lucrează la negru + oameni care au vârsta la care ar trebui să aibă asigurată o pensie, însă nu-s pensionari, ajungem la totalul populaţiei României).
Acestea ar fi datele problemei. Ce avem în continuare? Păi avem un preşedinte şi un Guvern care se pronunţă ferm pentru disponiblizarea altor mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de bugetari, deci de oameni din categoria „salariaţi”. Ţinem minte, deci, două cuvinte: disponibilizăm salariaţi (din agenţii, din administraţia locală şi centrală, în fine nu mai contează de unde). Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că acelor mii, zeci de mii sau sute de mii de salariaţi bugetari care vor fi disponibilizaţi, nu li se vor mai plăti salarii.
Dar dacă nu li se vor mai plăti salarii, nu înseamnă automat că nu vor mai fi încasate nici impozitele pe salariile respective, nici CAS-ul, nici taxa pentru fondul de şomaj, nici altele? Mai mult decât atât: disponibilizarea oricărui număr de salariaţi bugetari nu înseamnă că acel număr de salariaţi bugetari disponibilizaţi se scade din cele doar 4 - 4,1 mil. salariaţi ai ţării? Nu înseamnă că orice disponibilizare se contabilizează dincolo, la categoria „pensionari+şomeri+oameni fără niciun venit”, într-un cuvânt „asistaţi social” - cum îi numeşte preşedintele, cu atâta părintească grijă pentru poporul său? Apoi: unde s-ar putea angaja miile, zecile sau sutele de mii de bugetari care ar trebui disponibilizaţi? În sistemul privat aproape distrus cu totul, ca pe vremea comunismului? Aşa-i că vă vine să zâmbiţi amar?
Şi bomboana de pe colivă: într-o ţară profund îndatorată, cu de două ori şi jumătate mai mulţi „asistaţi social” decât salariaţi (5,8 mil. pensionari+5 mil. copii raportaţi la maxim 4,1 mil salariaţi) cică trebuie să fim cuminţi, să avem cât mai curând Guvern votat de Parlament, pentru „a putea beneficia” de următoarele tranşe de împrumut de la FMI şi Banca Mondială.
Vagile mele cunoştinţe de economie şi de contabilitate îmi spun că nu aceasta era/este calea: disponibilizările din sistemul bugetar nu trebuie începute sub nicio formă înainte de a se da un minim imbold economiei private şi doi, banii împrumutaţi să fi fost folosiţi la investiţii publice oneste, care să menţină şi să creeze locuri de muncă, nu să adâncească disproporţia istorică dintre salariaţi şi „asistaţi” (ce profund jignitoare este această catalogare pentru oameni care au contribuit o viaţă la fondul de pensii!)...
Nu ne spune si logica elementara ca reducerea disproportiei dintre salariati si "asistati" trebuie facuta prin "inmultirea" salariatilor, si nu prin scaderea numarului lor, mai ales ca orice scadere a numarului de salariati (de orice fel, inclusiv bugetari) este adunare dincolo, la "asistati"?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 20 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
- cca 4,1 milioane salariaţi (poate numai patru milioane, de când cu crizele - cea economică şi cea politică)
- cca. 5,8 milioane pensionari (poate aproape de şase milioane, pentru că toţi cei care au avut posibilitatea să se pensioneze în ultimele luni, s-au pensionat, fie şi „pe caz de boală”, adică n-au mai aşteptat să-şi piardă locul de muncă după falimentarea firmei ori să fie daţi afară, dacă lucrau la stat)
- cca 5 milioane de copii.
În total, cele trei mari categorii de mai sus însumează cca 15 milioane de români (adăugând cam două milioane de conaţionali care lucrează în afara ţării şi încă aprox. trei milioane de şomeri + alţi oameni fără serviciu sau care lucrează la negru + oameni care au vârsta la care ar trebui să aibă asigurată o pensie, însă nu-s pensionari, ajungem la totalul populaţiei României).
Acestea ar fi datele problemei. Ce avem în continuare? Păi avem un preşedinte şi un Guvern care se pronunţă ferm pentru disponiblizarea altor mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de bugetari, deci de oameni din categoria „salariaţi”. Ţinem minte, deci, două cuvinte: disponibilizăm salariaţi (din agenţii, din administraţia locală şi centrală, în fine nu mai contează de unde). Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că acelor mii, zeci de mii sau sute de mii de salariaţi bugetari care vor fi disponibilizaţi, nu li se vor mai plăti salarii.
Dar dacă nu li se vor mai plăti salarii, nu înseamnă automat că nu vor mai fi încasate nici impozitele pe salariile respective, nici CAS-ul, nici taxa pentru fondul de şomaj, nici altele? Mai mult decât atât: disponibilizarea oricărui număr de salariaţi bugetari nu înseamnă că acel număr de salariaţi bugetari disponibilizaţi se scade din cele doar 4 - 4,1 mil. salariaţi ai ţării? Nu înseamnă că orice disponibilizare se contabilizează dincolo, la categoria „pensionari+şomeri+oameni fără niciun venit”, într-un cuvânt „asistaţi social” - cum îi numeşte preşedintele, cu atâta părintească grijă pentru poporul său? Apoi: unde s-ar putea angaja miile, zecile sau sutele de mii de bugetari care ar trebui disponibilizaţi? În sistemul privat aproape distrus cu totul, ca pe vremea comunismului? Aşa-i că vă vine să zâmbiţi amar?
Şi bomboana de pe colivă: într-o ţară profund îndatorată, cu de două ori şi jumătate mai mulţi „asistaţi social” decât salariaţi (5,8 mil. pensionari+5 mil. copii raportaţi la maxim 4,1 mil salariaţi) cică trebuie să fim cuminţi, să avem cât mai curând Guvern votat de Parlament, pentru „a putea beneficia” de următoarele tranşe de împrumut de la FMI şi Banca Mondială.
Vagile mele cunoştinţe de economie şi de contabilitate îmi spun că nu aceasta era/este calea: disponibilizările din sistemul bugetar nu trebuie începute sub nicio formă înainte de a se da un minim imbold economiei private şi doi, banii împrumutaţi să fi fost folosiţi la investiţii publice oneste, care să menţină şi să creeze locuri de muncă, nu să adâncească disproporţia istorică dintre salariaţi şi „asistaţi” (ce profund jignitoare este această catalogare pentru oameni care au contribuit o viaţă la fondul de pensii!)...
Nu ne spune si logica elementara ca reducerea disproportiei dintre salariati si "asistati" trebuie facuta prin "inmultirea" salariatilor, si nu prin scaderea numarului lor, mai ales ca orice scadere a numarului de salariati (de orice fel, inclusiv bugetari) este adunare dincolo, la "asistati"?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 20 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Să vizităm frumuseţile Patriei noastre pedeliste!
Mestecând sprinţar din picioarele-i scurte şi molfăind seminţe de dovleac găsite în căptuşeala pufoaicei, Ion al lu’ Pleaţă frământa harnic, dis de dimineaţă, glodul uliţei. După „eşecele” ruşinoase, publice, de aseară de la cârciumă - deh, sat şi comună pesedoaie, unde portocaliul n-are aproape nicio şansă de afirmare - se hotărâse să o ia din poartă-n poartă, să-i consulte, unul câte unul, pe toţi. Cine ştie, poate reuşeşte să mai adune zece şi, împreună cu ăilalţi unsprezece pe care îi are pe listă, încropeşte numărul şi umple „rata”, aşa cum s-a angajat plenar în faţa domnului diputat, de faţă şi cu organele locale ale Partidului.
La poarta lui Culiţă Posmag, unde strigă şi şuieră îndelung, fără să-i răspundă nimeni, se pomeni atacat de o haită de maidanezi foarte agresivi, de toate mărimile, toţi graşi ca pepenii, cum numai la Râmnic mai văzuse. Îi drăcui şi îi înjură cum se cuvine, cu „ăi de-i are” cu tot, însă, prudent, intră repede în curte, la adăpost.
- Care eşti, mă? - se aude vocea hârâită a lui Posmag, apărut în izmene pe prispa iluminată.
- Io sânt...
- Ce vrei, vere, la patru din noapte, iar n-ai ţâgări?
- Auzi, bă? Mergi în excursie?
- Ce-ai, mă, Ioane? De excursie am io chef pă ploaia asta? Bă, io fusăi în excursie asară ... adusăi o cotigă de osieci...
- Lasă, bă, excursu’ ăla după lemne şi bureţi de fag, că de-alea faci de când te ştiu! Io te invit să te plimbi cu autocaru’, bă, să vezi lumea!
- Bă, n-oi fi vrând să merg în excursie cum ne ducea învăţătoarea când eram la şcoală?
- Ba da, mă, Posmage, în excursie mergem, da’ nu pe hududoaiele din spatele şcolii, cum crezi tu... mergem departe, bă, mergem cu o rată frumoasă de-i zâce autocar.
- Bă, io n-am bani de rată, dă-te dreacu cu rata ta! Io şi la Vâlcea merg cu trenu fără bani...
- Nu, mă, că nu plăteşti, nu ie cu bani...
- Da cu ce e, mă? Vrea sămânţă de dovleac? Nuci nu mai am, că le-am dat pă o găleată cu sare...
- Nu vrea, Ioane, nimic...
- Cum, mă, să mergem cu rata şi să nu plătim nimic? Păi nu ne vede şoferu’ că ne urcăm fără bilet?
- Şoferu’ ştie... nu cere bani de la noi ...i-a plătit Partidu’ la patronu’ lui.
- Care partid, mă, Ioane?
- Pedeleu’...
- Al dracu’, Ioane, cu pedeleu’ tău în spinare cu tot! Păi nu erai cu liberalii?
- ...dă-i, bă, în p... mea, că mi-a dat o cutie de chibrite într-o pungă goală... le-am zâs că să-mi dea şi lumânare încailea...
- ...
- Mergi sau nu, că n-am timp să mă rog de tine?
- Unde să merg?
- În mă-ta-n c...! În excursie, n-auzi bine?
- Unde e excursia asta?
- La Curtea de Argeş, la mânăstire, mă.., e mişto... mergem şi la o fântână a lu' unu, Manole...
- Bine, bă, merg la mănăstire, da' la fântână nu mă duc, ca fântână am şi io... auzi, mă? da’ partidu’ ăsta nou, al tău, ne dă şi el să lingem o bere, cum dau ăilalţi?
- Ne dă, bă, şi mici, şi bere, şi găleţi cu ligheane, şi pă dracu’ să te pieptene. Să fii gata la şapte... la pod, la Popa, că acolo vine rata... dacă te întreabă cineva să spui că votezi cu Băsescu!
- De ce, bă, să votez cu Băsescu? Că să râde de lume?
- Bă, aşa spui, că altfel îmi faci mie probleme la Partid...votezi cu cine vrei, da’ dacă mergi în excursie, spui că votezi cu Băsescu! Bă, ţi-e clar?
- Bine, bă, Ioane, da’ să ştii că nu mă convingi nici în auticaru' ăla de zâsăşi... io tot cu Iliescu votez. În 2004 nu l-au mai pus hoţii ăia mai tineri pe buletinu’ de vot, da’ l-am trecut io cu pixu’ în locu’ lu Năstase şi tot l-am votat...
- Bou eşti, mă! Hai, pa, mă duc să le zic şi lu Fudulici cu Jurebie dacă merge...
Valentin Smedescu
PS: Felicitări Organizaţiei PD-L Vâlcea pentru excelenta implementare la nivel judeţean a Programului Naţional „Să vizităm frumuseţile Patriei noastre pedeliste!”. Oamenii muncii de la sate sunt foarte încântaţi de Program şi vă roagă, dacă se poate, să organizaţi excursiile mai mult duminica, întrucât sâmbăta mai au de muncă. La alegerile prezidenţiale, Vâlcea rurală va vota, în ordine, Geoană, Antonescu, Băsescu, însă sper ca asta să nu vă demobilizeze în organizarea de excursii atât de cultural-educative şi moca pe deasupra!
(editorial publicat prima data in 19 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
La poarta lui Culiţă Posmag, unde strigă şi şuieră îndelung, fără să-i răspundă nimeni, se pomeni atacat de o haită de maidanezi foarte agresivi, de toate mărimile, toţi graşi ca pepenii, cum numai la Râmnic mai văzuse. Îi drăcui şi îi înjură cum se cuvine, cu „ăi de-i are” cu tot, însă, prudent, intră repede în curte, la adăpost.
- Care eşti, mă? - se aude vocea hârâită a lui Posmag, apărut în izmene pe prispa iluminată.
- Io sânt...
- Ce vrei, vere, la patru din noapte, iar n-ai ţâgări?
- Auzi, bă? Mergi în excursie?
- Ce-ai, mă, Ioane? De excursie am io chef pă ploaia asta? Bă, io fusăi în excursie asară ... adusăi o cotigă de osieci...
- Lasă, bă, excursu’ ăla după lemne şi bureţi de fag, că de-alea faci de când te ştiu! Io te invit să te plimbi cu autocaru’, bă, să vezi lumea!
- Bă, n-oi fi vrând să merg în excursie cum ne ducea învăţătoarea când eram la şcoală?
- Ba da, mă, Posmage, în excursie mergem, da’ nu pe hududoaiele din spatele şcolii, cum crezi tu... mergem departe, bă, mergem cu o rată frumoasă de-i zâce autocar.
- Bă, io n-am bani de rată, dă-te dreacu cu rata ta! Io şi la Vâlcea merg cu trenu fără bani...
- Nu, mă, că nu plăteşti, nu ie cu bani...
- Da cu ce e, mă? Vrea sămânţă de dovleac? Nuci nu mai am, că le-am dat pă o găleată cu sare...
- Nu vrea, Ioane, nimic...
- Cum, mă, să mergem cu rata şi să nu plătim nimic? Păi nu ne vede şoferu’ că ne urcăm fără bilet?
- Şoferu’ ştie... nu cere bani de la noi ...i-a plătit Partidu’ la patronu’ lui.
- Care partid, mă, Ioane?
- Pedeleu’...
- Al dracu’, Ioane, cu pedeleu’ tău în spinare cu tot! Păi nu erai cu liberalii?
- ...dă-i, bă, în p... mea, că mi-a dat o cutie de chibrite într-o pungă goală... le-am zâs că să-mi dea şi lumânare încailea...
- ...
- Mergi sau nu, că n-am timp să mă rog de tine?
- Unde să merg?
- În mă-ta-n c...! În excursie, n-auzi bine?
- Unde e excursia asta?
- La Curtea de Argeş, la mânăstire, mă.., e mişto... mergem şi la o fântână a lu' unu, Manole...
- Bine, bă, merg la mănăstire, da' la fântână nu mă duc, ca fântână am şi io... auzi, mă? da’ partidu’ ăsta nou, al tău, ne dă şi el să lingem o bere, cum dau ăilalţi?
- Ne dă, bă, şi mici, şi bere, şi găleţi cu ligheane, şi pă dracu’ să te pieptene. Să fii gata la şapte... la pod, la Popa, că acolo vine rata... dacă te întreabă cineva să spui că votezi cu Băsescu!
- De ce, bă, să votez cu Băsescu? Că să râde de lume?
- Bă, aşa spui, că altfel îmi faci mie probleme la Partid...votezi cu cine vrei, da’ dacă mergi în excursie, spui că votezi cu Băsescu! Bă, ţi-e clar?
- Bine, bă, Ioane, da’ să ştii că nu mă convingi nici în auticaru' ăla de zâsăşi... io tot cu Iliescu votez. În 2004 nu l-au mai pus hoţii ăia mai tineri pe buletinu’ de vot, da’ l-am trecut io cu pixu’ în locu’ lu Năstase şi tot l-am votat...
- Bou eşti, mă! Hai, pa, mă duc să le zic şi lu Fudulici cu Jurebie dacă merge...
Valentin Smedescu
PS: Felicitări Organizaţiei PD-L Vâlcea pentru excelenta implementare la nivel judeţean a Programului Naţional „Să vizităm frumuseţile Patriei noastre pedeliste!”. Oamenii muncii de la sate sunt foarte încântaţi de Program şi vă roagă, dacă se poate, să organizaţi excursiile mai mult duminica, întrucât sâmbăta mai au de muncă. La alegerile prezidenţiale, Vâlcea rurală va vota, în ordine, Geoană, Antonescu, Băsescu, însă sper ca asta să nu vă demobilizeze în organizarea de excursii atât de cultural-educative şi moca pe deasupra!
(editorial publicat prima data in 19 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Cârmaciul şi-a pierdut busola şi şi-a pus foc la pupa
S-au spus şi se spun despre el multe (cu voia dvs, în această introducere, voi menţiona numai câteva lucruri pozitive):
- că e demn urmaş al lui Ion Iliescu în privinţa popularităţii, a prizei pe care o are la mase
- că e un om puternic şi curajos, care a înfruntat mările lumii etc. etc. şi care va conduce neabătut România pe noi culmi de progres şi civilizaţie
- că are un extraordinar fler politic şi că e un zoon politikon cum nu prea mai există prin ţară
- că are mereu un as în mânecă şi, în consecinţă, este mereu surprinzător, cu cel puţin o mutare în faţa adversarilor politici şi a clasei politice, în general
- că este incoruptibil şi că luptă împotriva corupţiei, fiind doar o chestiune de timp până va instala nişte ţepe în Piaţa Guvernului
- că n-are „mamă, n-are tată” când vine vorba de interesul naţional
- că, de bun ce este, va câştiga fără probleme, fluierând, şi al doilea mandat la Cotroceni
- şi multe altele...
*
Deşi simptome apăruseră mai demult, abia aseară - în timpul „consultărilor” în care a adus la cunoştinţa noii majorităţi parlamentare că nu e de acord cu nominalizarea primarului Sibiului pentru funcţia de premier independent al unui guvern de tehnocraţi - preşedintele Traian Băsescu a produs dovada indubitabilă că nu acţionează în interesul naţional.
După părerea mea, Cârmaciul suprem şi-a pierdut busola şi şi-a pus foc la pupa: a intrat pueril în una dintre cele mai bine întinse capcane, simplă în aparenţă, însă cu ecouri ample (poate la fel de mari precum au fost, la vremea lor, propunerile de vot uninominal şi acum ideea de Parlament mai mic).
Prin nominalizarea lui Klaus Johannis susţinut de întreg Parlamentul în afară de PD-L, Crin Antonescu (sau cine l-o fi învăţat să facă asta) a făcut o propunere „toxică” pentru presedinte, însă in acelasi timp de nerefuzat. Problema e că i-a făcut-o unui om care, totuşi, a refuzat-o...
În plan electoral, de data aceasta, pe Traian Băsescu îl vor crede şi mai puţini că un guvern alcătuit din politicieni e mai bun decât un guvern de tehnicieni (condus de un premier precum primarul Sibiului, pe lângă care bietul Boc pare o glumă tristă). În afară de cei mult prea implicaţi în PD-L sau în interese colaterale acestui partid, sunt convins că foarte mulţi români vor înţelege, acum, că oricât de „jucător” ar fi preşedintele, el nu poate interpreta Constituţia doar cum îi vine lui bine la socoteală: litera şi spiritul actualei Constituţii a României sunt în sensul că nu preşedintele alege premierul, ci că el desemnează premierul susţinut de partidul care are majoritate sau, dacă nu există un astfel de partid, de premierul desemnat de de majoritatea parlamentară.
În plan juridic, ar fi doar o chestiune de zile până ce Curtea Constituţională - sesizată de noua majoritate parlamentară - să se pronunţe în sensul sus-menţionat, că preşedintele nu-şi poate alege premierul pe care îl vrea, oricât de mult şi l-ar dori.
Dar poate că Traian Băsescu, imprevizibil cum e, se răzgândeşte, (se) plânge puţin că l-a luat valul, şi - in extremis - îşi salvează pupa...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 15 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
- că e demn urmaş al lui Ion Iliescu în privinţa popularităţii, a prizei pe care o are la mase
- că e un om puternic şi curajos, care a înfruntat mările lumii etc. etc. şi care va conduce neabătut România pe noi culmi de progres şi civilizaţie
- că are un extraordinar fler politic şi că e un zoon politikon cum nu prea mai există prin ţară
- că are mereu un as în mânecă şi, în consecinţă, este mereu surprinzător, cu cel puţin o mutare în faţa adversarilor politici şi a clasei politice, în general
- că este incoruptibil şi că luptă împotriva corupţiei, fiind doar o chestiune de timp până va instala nişte ţepe în Piaţa Guvernului
- că n-are „mamă, n-are tată” când vine vorba de interesul naţional
- că, de bun ce este, va câştiga fără probleme, fluierând, şi al doilea mandat la Cotroceni
- şi multe altele...
*
Deşi simptome apăruseră mai demult, abia aseară - în timpul „consultărilor” în care a adus la cunoştinţa noii majorităţi parlamentare că nu e de acord cu nominalizarea primarului Sibiului pentru funcţia de premier independent al unui guvern de tehnocraţi - preşedintele Traian Băsescu a produs dovada indubitabilă că nu acţionează în interesul naţional.
După părerea mea, Cârmaciul suprem şi-a pierdut busola şi şi-a pus foc la pupa: a intrat pueril în una dintre cele mai bine întinse capcane, simplă în aparenţă, însă cu ecouri ample (poate la fel de mari precum au fost, la vremea lor, propunerile de vot uninominal şi acum ideea de Parlament mai mic).
Prin nominalizarea lui Klaus Johannis susţinut de întreg Parlamentul în afară de PD-L, Crin Antonescu (sau cine l-o fi învăţat să facă asta) a făcut o propunere „toxică” pentru presedinte, însă in acelasi timp de nerefuzat. Problema e că i-a făcut-o unui om care, totuşi, a refuzat-o...
În plan electoral, de data aceasta, pe Traian Băsescu îl vor crede şi mai puţini că un guvern alcătuit din politicieni e mai bun decât un guvern de tehnicieni (condus de un premier precum primarul Sibiului, pe lângă care bietul Boc pare o glumă tristă). În afară de cei mult prea implicaţi în PD-L sau în interese colaterale acestui partid, sunt convins că foarte mulţi români vor înţelege, acum, că oricât de „jucător” ar fi preşedintele, el nu poate interpreta Constituţia doar cum îi vine lui bine la socoteală: litera şi spiritul actualei Constituţii a României sunt în sensul că nu preşedintele alege premierul, ci că el desemnează premierul susţinut de partidul care are majoritate sau, dacă nu există un astfel de partid, de premierul desemnat de de majoritatea parlamentară.
În plan juridic, ar fi doar o chestiune de zile până ce Curtea Constituţională - sesizată de noua majoritate parlamentară - să se pronunţe în sensul sus-menţionat, că preşedintele nu-şi poate alege premierul pe care îl vrea, oricât de mult şi l-ar dori.
Dar poate că Traian Băsescu, imprevizibil cum e, se răzgândeşte, (se) plânge puţin că l-a luat valul, şi - in extremis - îşi salvează pupa...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 15 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
O zi istorică, după 20 de ani
Am auzit, auzim şi vom auzi multă vreme de acum încolo tot felul de acuzaţii, explicaţii şi jubilări în legătură cu moţiunea de cenzură de ieri, care a dus la demiterea Guvernului.
Învinşii - PD-L şi Traian Băsescu - vor susţine - cel puţin în campania electorală prezidenţială care tocmai începe, dar şi după ce vor pierde alegerile viitoare - că Sfântul Guvern Boc a căzut doborât fiind de o monstruoasă coaliţie PNL-PSD-UDMR, „care se opune reformării statului”, se opune „eliminării pensiilor nesimţite” etc. etc.
Învingătorii - în special PSD şi PNL, mai puţin UDMR (care, deşi n-ar trebui să existe ca partid creat pe criterii etnice, dovedeşte mult mai multă responsabilitate, simţ civic şi coerenţă în interesul public decât partidele de români „verzi” din Parlament) - se vor umfla în pene şi vor susţine discursuri sforăitoare (în care cred foarte-foarte puţin sau deloc), cum că au demis „cel mai incompetent Guvern de după 1989”; poate vor bălmăji ceva şi referitor la faptul că democraţia a învins, că „dictatorul” e aproape pus pe fugă s.a.m.d.
Pe lângă eşecul Guvernului de Coaliţie pe care l-a girat (în mare măsură, PSD s-a eschivat de răspunderea celor nouă luni de guvernare) şi pe lângă eşecul Guverului Boc II, căruia i-a dat credit nelimitat, preşedintele Traian Băsescu a suferit un uriaş eşec personal. Dar, despre asta, cu altă ocazie.
*
Dincolo de toate cele de mai sus, dincolo de premierul şi de Guvernul care va fi propus - şi, poate, votat de Parlament - dincolo de criza economică şi de criza politică etc., ceea ce s-a întâmplat ieri constituie un eveniment isoric de maximă importanţă pentru ţară. Din 1990 până în prezent au fost introduse, la adresa guvernelor care au condus România, multe moţiuni de cenzură. Niciuna nu a trecut, până ieri, şi nu doar pentru că Opoziţia - indiferent din cine a fost constituită ea - nu ar fi avut suficiente voturi. De fiecare dată când Opoziţia ar fi putut dărâma Guvernul, s-au găsit iubitori de arginţi sau de alte beneficii ori sinecuri, care să trădeze şi interesul naţional, şi interesul de partid, şi care să voteze numai în interes personal ori de grup, poate şi îmbogăţindu-se astfel.
Cu toate că şi de această dată s-a încercat şi chiar s-a reuşit cumpărarea de voturi - practică ticăloasă, profund ilegală şi antidemocratică, specifică mai degrabă subculturilor lumii - iată că, per total, figura n-a mai ţinut. La 20 de ani de la căderea oficială a comunismului în România, învaţă şi politicienii noştri - şi, o dată cu ei, poporul întreg - că este normal ca Guvernul, Executivul, să răspundă în faţa Parlamentului, Legislativului, şi să NU (mai) răspundă în faţa unui om, indiferent cine e el: şef de partid, de stat sau şi una şi alta. În nicio ţară din lume nu s-a prăbuşit şandramaua dacă Guvernul a căzut, doborât de o moţiune de cenzură sau pentru că nu a mai avut susţinere parlamentară, însă de multe ţări din lume s-a ales praful pentru lungi perioade de timp tocmai fiindcă Guvernul n-a dat socoteală Parlamentului.
Dacă priviţi lista alăturată a guvernelor care au condus România în întreg secolul trecut şi în secolul acesta, veţi constata că Guvernul Boc II - demis ieri prin moţiune de cenzură votată democratic de Parlament - nu este decât unul din multele guverne care au condus ţara puţin şi prost, iar acum lasă loc de mai bine. Lasă loc măcar de o nouă speranţă, de care ne cam lipsise...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 14 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Învinşii - PD-L şi Traian Băsescu - vor susţine - cel puţin în campania electorală prezidenţială care tocmai începe, dar şi după ce vor pierde alegerile viitoare - că Sfântul Guvern Boc a căzut doborât fiind de o monstruoasă coaliţie PNL-PSD-UDMR, „care se opune reformării statului”, se opune „eliminării pensiilor nesimţite” etc. etc.
Învingătorii - în special PSD şi PNL, mai puţin UDMR (care, deşi n-ar trebui să existe ca partid creat pe criterii etnice, dovedeşte mult mai multă responsabilitate, simţ civic şi coerenţă în interesul public decât partidele de români „verzi” din Parlament) - se vor umfla în pene şi vor susţine discursuri sforăitoare (în care cred foarte-foarte puţin sau deloc), cum că au demis „cel mai incompetent Guvern de după 1989”; poate vor bălmăji ceva şi referitor la faptul că democraţia a învins, că „dictatorul” e aproape pus pe fugă s.a.m.d.
Pe lângă eşecul Guvernului de Coaliţie pe care l-a girat (în mare măsură, PSD s-a eschivat de răspunderea celor nouă luni de guvernare) şi pe lângă eşecul Guverului Boc II, căruia i-a dat credit nelimitat, preşedintele Traian Băsescu a suferit un uriaş eşec personal. Dar, despre asta, cu altă ocazie.
*
Dincolo de toate cele de mai sus, dincolo de premierul şi de Guvernul care va fi propus - şi, poate, votat de Parlament - dincolo de criza economică şi de criza politică etc., ceea ce s-a întâmplat ieri constituie un eveniment isoric de maximă importanţă pentru ţară. Din 1990 până în prezent au fost introduse, la adresa guvernelor care au condus România, multe moţiuni de cenzură. Niciuna nu a trecut, până ieri, şi nu doar pentru că Opoziţia - indiferent din cine a fost constituită ea - nu ar fi avut suficiente voturi. De fiecare dată când Opoziţia ar fi putut dărâma Guvernul, s-au găsit iubitori de arginţi sau de alte beneficii ori sinecuri, care să trădeze şi interesul naţional, şi interesul de partid, şi care să voteze numai în interes personal ori de grup, poate şi îmbogăţindu-se astfel.
Cu toate că şi de această dată s-a încercat şi chiar s-a reuşit cumpărarea de voturi - practică ticăloasă, profund ilegală şi antidemocratică, specifică mai degrabă subculturilor lumii - iată că, per total, figura n-a mai ţinut. La 20 de ani de la căderea oficială a comunismului în România, învaţă şi politicienii noştri - şi, o dată cu ei, poporul întreg - că este normal ca Guvernul, Executivul, să răspundă în faţa Parlamentului, Legislativului, şi să NU (mai) răspundă în faţa unui om, indiferent cine e el: şef de partid, de stat sau şi una şi alta. În nicio ţară din lume nu s-a prăbuşit şandramaua dacă Guvernul a căzut, doborât de o moţiune de cenzură sau pentru că nu a mai avut susţinere parlamentară, însă de multe ţări din lume s-a ales praful pentru lungi perioade de timp tocmai fiindcă Guvernul n-a dat socoteală Parlamentului.
Dacă priviţi lista alăturată a guvernelor care au condus România în întreg secolul trecut şi în secolul acesta, veţi constata că Guvernul Boc II - demis ieri prin moţiune de cenzură votată democratic de Parlament - nu este decât unul din multele guverne care au condus ţara puţin şi prost, iar acum lasă loc de mai bine. Lasă loc măcar de o nouă speranţă, de care ne cam lipsise...
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 14 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
„Lăsaţi-l aici, să-i pută şi lui!”
Cum au venit aşa o să şi treacă toate: şi guvernul minoritar, şi moţiunea, şi pretextul bocist că Opoziţia vrea să dărâme guvernul pentru că acesta se luptă să desfiinţeze pensiile „nesimţite”. O să vină şi alegerile din 22 noiembrie şi 6 decembrie (până la primul tur nu mai sunt decât vreo 40 de zile) şi o să treacă şi ele...
Întâmplare sau nu, exact la împlinirea celor 20 de ani brucanieni lucrurile stau complet diferit nu numai faţă de cum stăteau în decembrie 1989, ci şi de toate situaţiile critice prin care a trecut România în ultimele două decenii. Astăzi se discută şi se votează moţiunea: teoretic, ea va trece, practic - nu se ştie, pentru că la noi nimic nu e dus până la capăt, aşa cum ar trebui. Şi dacă moţiunea este adoptată, şi dacă este respinsă, până nu vom avea rezultatul definitiv al alegerilor prezidenţiale lucrurile nu vor fi deloc clare: în caz că moţiunea e votată, legal şi normal ar fi ca preşedintele - după consultări cu partidele parlamentare - să desemneze un nou premier, care să alcătuiască un nou guvern, susţinut de o nouă majoritate parlamentară, nu pentru a „rezista” până la alegeri, ci pe termen nedeterminat (ideea de „bună guvernare” compromisă fiind, se mai pune doar problema supravieţuirii rămăşiţelor economiei naţionale şi a oamenilor crunt loviţi de sărăcie).
Dar preşedintele poate să se manifeste din nou ca „jucător” şi să numească premier pe cine vrea el, poate chiar pe Emil Boc, din nou, pentru că greu ar găsi un specialist mai bun în combaterea orală - şi a crizei, şi a adversarilor politici, şi a sindicatelor, şi a tonomatelor, şi a tot ce mişcă împotriva PD-L. În acest caz, până la impunerea unui Guvern Boc III sau chiar Boc IV, Cabinetul Boc II rămâne la comandă (cu atribuţii restrânse) şi nu văd cum ar mai putea fi debarcat în timp util.
În tot răul este însă şi un mare bine: oricât ar vota împotriva altor două guverne (Boc II şi Boc IV), Parlamentul nu poate fi dizolvat de preşedinte pentru că ne aflăm în ultimele şase luni de mandat prezidenţial.
Şi am ajuns la ora adevărului: (re)alegerea preşedintelui, deziderat căruia i se subordonează fiecare respiraţie a fiecărui politician, activist sau afacerist adaptat în a supravieţui în cloaca politicii româneşti de până acum.
Ei bine, aşa cum au evoluat şi cum se prezintă lucrurile acum, eu nu mai înţeleg care este, pentru PD-L şi pentru comandantul său suprem, miza eventualei câştigări a alegerilor de către Traian Băsescu. La ce le va servi, presupunând că actualul preşedinte va fi reales? Mai crede cineva ca el va mai avea autoritatea, credibilitatea şi legitimitatea (pe care le-a avut şi şi-a cam bătut joc de ele) să gireze o nouă majoritate, care să susţină un nou guvern, bocist sau nu? Va mai avea formidabilul suport popular din iarna lui 2004?
Mulţi s-au exprimat în sensul că ar fi foarte bine ca Traian Băsescu să nu mai candideze, pur şi simplu, şi să se retragă demn din competiţie. Nu sunt de aceeaşi părere: consider că se impune ca el să lupte până la capăt, să câştige sau nu, însă să-şi ducă crucea până la ţărm, fie şi numai pentru a menţine similitudinea cu tot ceea ce a făcut până acum, dar şi pentru a fi in ton cu povestirea* cu câinele de vânătoare.
Numai pierzând alegerile, actualul preşedinte se va mai trezi din beţia puterii şi nu va mai putea ridica pretenţii justificate să fie premier, ministru sau te miri ce altceva...
_________________
*Într-o seară, înfometaţi şi îngheţaţi bocnă, mai mulţi vânători s-au adăpostit într-o cabană, la căldură, şi au început să înfulece tot ce le-a pus cabanierul la dispoziţie. Cu ei aveau şi un câine şi nu s-au îndurat să-l lase în viscolul de afară, ba chiar au început să-l îndoape cu de-ale gurii, astfel că, ghiftuit şi obosit şi el, câinele nu li s-a mai împleticit printre picioare, ci a adormit-lemn, sub masă. La scurt timp, interiorul cabanei s-a împuţit în aşa hal, că vânătorii au început de îndată verificări amănunţite, să vadă de unde vine duhoarea; nu le-a fost greu să descopere imediat că patrupedul - umflat de mâncare şi dormind profund - scăpa rafale de flatulaţii, gazând încăpărea. Daţi-l afară! Scoateţi javra de aici! Ieşi, potaie! - s-au auzit strigăte care însoţeau înjurăturile şi şuturile aplicate potăii nesimţitoare. Însă, imediat, peste toate a tunat vocea de bas a starostelui grupului, întâmplător şi stăpânul câinelui: Lăsaţi-l aici, să-i pută şi lui!!!
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 13 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Întâmplare sau nu, exact la împlinirea celor 20 de ani brucanieni lucrurile stau complet diferit nu numai faţă de cum stăteau în decembrie 1989, ci şi de toate situaţiile critice prin care a trecut România în ultimele două decenii. Astăzi se discută şi se votează moţiunea: teoretic, ea va trece, practic - nu se ştie, pentru că la noi nimic nu e dus până la capăt, aşa cum ar trebui. Şi dacă moţiunea este adoptată, şi dacă este respinsă, până nu vom avea rezultatul definitiv al alegerilor prezidenţiale lucrurile nu vor fi deloc clare: în caz că moţiunea e votată, legal şi normal ar fi ca preşedintele - după consultări cu partidele parlamentare - să desemneze un nou premier, care să alcătuiască un nou guvern, susţinut de o nouă majoritate parlamentară, nu pentru a „rezista” până la alegeri, ci pe termen nedeterminat (ideea de „bună guvernare” compromisă fiind, se mai pune doar problema supravieţuirii rămăşiţelor economiei naţionale şi a oamenilor crunt loviţi de sărăcie).
Dar preşedintele poate să se manifeste din nou ca „jucător” şi să numească premier pe cine vrea el, poate chiar pe Emil Boc, din nou, pentru că greu ar găsi un specialist mai bun în combaterea orală - şi a crizei, şi a adversarilor politici, şi a sindicatelor, şi a tonomatelor, şi a tot ce mişcă împotriva PD-L. În acest caz, până la impunerea unui Guvern Boc III sau chiar Boc IV, Cabinetul Boc II rămâne la comandă (cu atribuţii restrânse) şi nu văd cum ar mai putea fi debarcat în timp util.
În tot răul este însă şi un mare bine: oricât ar vota împotriva altor două guverne (Boc II şi Boc IV), Parlamentul nu poate fi dizolvat de preşedinte pentru că ne aflăm în ultimele şase luni de mandat prezidenţial.
Şi am ajuns la ora adevărului: (re)alegerea preşedintelui, deziderat căruia i se subordonează fiecare respiraţie a fiecărui politician, activist sau afacerist adaptat în a supravieţui în cloaca politicii româneşti de până acum.
Ei bine, aşa cum au evoluat şi cum se prezintă lucrurile acum, eu nu mai înţeleg care este, pentru PD-L şi pentru comandantul său suprem, miza eventualei câştigări a alegerilor de către Traian Băsescu. La ce le va servi, presupunând că actualul preşedinte va fi reales? Mai crede cineva ca el va mai avea autoritatea, credibilitatea şi legitimitatea (pe care le-a avut şi şi-a cam bătut joc de ele) să gireze o nouă majoritate, care să susţină un nou guvern, bocist sau nu? Va mai avea formidabilul suport popular din iarna lui 2004?
Mulţi s-au exprimat în sensul că ar fi foarte bine ca Traian Băsescu să nu mai candideze, pur şi simplu, şi să se retragă demn din competiţie. Nu sunt de aceeaşi părere: consider că se impune ca el să lupte până la capăt, să câştige sau nu, însă să-şi ducă crucea până la ţărm, fie şi numai pentru a menţine similitudinea cu tot ceea ce a făcut până acum, dar şi pentru a fi in ton cu povestirea* cu câinele de vânătoare.
Numai pierzând alegerile, actualul preşedinte se va mai trezi din beţia puterii şi nu va mai putea ridica pretenţii justificate să fie premier, ministru sau te miri ce altceva...
_________________
*Într-o seară, înfometaţi şi îngheţaţi bocnă, mai mulţi vânători s-au adăpostit într-o cabană, la căldură, şi au început să înfulece tot ce le-a pus cabanierul la dispoziţie. Cu ei aveau şi un câine şi nu s-au îndurat să-l lase în viscolul de afară, ba chiar au început să-l îndoape cu de-ale gurii, astfel că, ghiftuit şi obosit şi el, câinele nu li s-a mai împleticit printre picioare, ci a adormit-lemn, sub masă. La scurt timp, interiorul cabanei s-a împuţit în aşa hal, că vânătorii au început de îndată verificări amănunţite, să vadă de unde vine duhoarea; nu le-a fost greu să descopere imediat că patrupedul - umflat de mâncare şi dormind profund - scăpa rafale de flatulaţii, gazând încăpărea. Daţi-l afară! Scoateţi javra de aici! Ieşi, potaie! - s-au auzit strigăte care însoţeau înjurăturile şi şuturile aplicate potăii nesimţitoare. Însă, imediat, peste toate a tunat vocea de bas a starostelui grupului, întâmplător şi stăpânul câinelui: Lăsaţi-l aici, să-i pută şi lui!!!
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 13 octombrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Ce şi unde a greşit Emilian Frâncu
Semnam, în 8 septembrie a.c., în acest colţ de pagină, editorialul „Un Emilian Frâncu rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear”. Prin el, pe scurt, încercam să transmit opinia mea că lui Emilian Frâncu nu-i trebuie reproşate mici păcate omeneşti, reale sau inventate, ci mai ales faptul că a încercat să învingă PSD şi apoi PD-L cu armele acestora (după părerea mea şi liderii PD-L încearcă tot asta şi le va ieşi pe nas cu vârf şi îndesat).
În calitatea sa de liberal şi de preşedinte al PNL Vâlcea şi cu atât mai mult în demnităţile de deputat şi (ulterior) senator, am aşteptat de la Emilian Frâncu reuşite diferite de cele de care am avut parte.
Pentru mine, de pildă, ar fi contat infinit mai mult:
- o activitate parlamentară susţinută, conform „fişei postului” de deputat, respectiv senator (nu întrebări şi interpelări a la Vlădoiu!)
- iniţiative legislative care să îndrepte cât mai multe din strâmbătăţile acestei ţări
- discursuri memorabile de la tribuna Parlamentului, bazate pe cele mai sănătoase dintre principiile liberale, pe promovarea liberalismului autentic şi a unei existenţe scoase de sub ingerinţele politicului
- promovarea meritocraţiei şi nu a aceluiaşi sistem de tristă amintire (PCR - „pile, cârdăşii, relaţii” - de care nu mai scăpăm)
- anturaje mai puţin dubioase, prieteni adevăraţi, nu fripturişti, colegi-membri ai unei echipe, nu aplaudaci de râsu’-plânsu’; mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să nu tolereze în preajma sa şi mai ales în conducerea PNL Vâlcea chordate şi alte nevertebrate, supravieţuitoare sub orice scaun de preşedinte
- ...şi mi-aş mai fi dorit ca Emilian Frâncu să fie în media locale şi mai ales naţionale o prezenţă discretă, însă bine conturată, o voce puternic individualizată ... pe scurt, ca să înţelegeţi exact, mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să reprezinte Vâlcea şi pe vâlceni aşa cum nu mă aşteptam să-i reprezinte niciun alt parlamentar, de la care nu puteam avea asemenea „mari pretenţii”.
Pentru mine - probabil, nici pentru alţii - nu au contat deloc sau aproape deloc zecile sau sutele de miliarde pe care Emilian Frâncu le-a adus pentru judeţ şi pentru localităţile lui, între care şi Râmnicu-Vâlcea. Pe lângă că această practică adânc înrădăcinată în România, acest „lobby” se situează periculos de aproape de infracţiunea de trafic de influenţă (finanţările pentru investiţii publice nu se fac pe bază de „intervenţii” la primul-ministru sau la miniştri), ea e şi profund contra-productivă: nimeni, niciodată, nu va putea „aduce” toate fondurile de care au nevoie administraţiile judeţene/ locale - ceea ce va crea in permanenţă comparaţii, nemulţumiri, scandaluri, bârfe, frustrări s.a.m.d., justificate sau nu - şi nici vorbă ca investiţiile publice să fie făcute în funcţie de priorităţile absolute, reale, ale cetăţenilor şi comunităţilor, în general. De ce - de pildă - într-o comună sunt bani pentru a fi vopsit acoperişul bisericii in galben sau roşu, iar în alta, învecinată, cetăţenii ies la asfalt fremătând noroaiele cu cizme de cauciuc? Pentru că primarul fiecăreia dintre cele două localităţi este liberal sau pesedist ori viceversa? Primarii şi administraţiile locale nu trebuie „miluite” cu miliarde liberale, pesediste sau de altă culoare iluzorie (banii vin tot de la buget). Primarilor şi administraţiilor locale le trebuie pusă undiţa în mână şi le trebuie creat cadrul legislativ propice pescuitului, adică prinderii de peşte (şi nu proliferării de „peşti” ori pescari-braconieri).
În fine, pentru mine nu au contat deloc - şi chiar mi-au căzut rău de tot la „digestie” - promisiunile electorale ale lui Emilian Frâncu, care, deşi candida la Senat, promitea lucruri care ţin cel mult de atribuţiile şi „posibilităţile” primarilor şi ale consiliilor locale (apă, canal, pietruiri, asfaltări, renovări de biserici, cămine culturale etc. etc.).
Mai scriam în editorialul din 8 septembrie că ar fi fost de dorit ca Emilian Frâncu să se gândească serios să nu candideze, să nu-l aducă pe Cristian Buican în postura de învingător care se (va) bate cu Ion Cîlea pe sărăcia de buget al judeţului, pentru a-şi mulţumi cumva susţinătorii...
Aştept cu mare interes să văd cum va reuşi Emilian Frâncu, în calitatea lui de senator liberal, să fie ce n-a reuşit să fie până în prezent.
Cu la fel de mare interes aştept concretizarea tuturor promisiunilor de „mai bine” ale lui Cristian Buican, pentru „supuşii” săi liberali.
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 29 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
În calitatea sa de liberal şi de preşedinte al PNL Vâlcea şi cu atât mai mult în demnităţile de deputat şi (ulterior) senator, am aşteptat de la Emilian Frâncu reuşite diferite de cele de care am avut parte.
Pentru mine, de pildă, ar fi contat infinit mai mult:
- o activitate parlamentară susţinută, conform „fişei postului” de deputat, respectiv senator (nu întrebări şi interpelări a la Vlădoiu!)
- iniţiative legislative care să îndrepte cât mai multe din strâmbătăţile acestei ţări
- discursuri memorabile de la tribuna Parlamentului, bazate pe cele mai sănătoase dintre principiile liberale, pe promovarea liberalismului autentic şi a unei existenţe scoase de sub ingerinţele politicului
- promovarea meritocraţiei şi nu a aceluiaşi sistem de tristă amintire (PCR - „pile, cârdăşii, relaţii” - de care nu mai scăpăm)
- anturaje mai puţin dubioase, prieteni adevăraţi, nu fripturişti, colegi-membri ai unei echipe, nu aplaudaci de râsu’-plânsu’; mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să nu tolereze în preajma sa şi mai ales în conducerea PNL Vâlcea chordate şi alte nevertebrate, supravieţuitoare sub orice scaun de preşedinte
- ...şi mi-aş mai fi dorit ca Emilian Frâncu să fie în media locale şi mai ales naţionale o prezenţă discretă, însă bine conturată, o voce puternic individualizată ... pe scurt, ca să înţelegeţi exact, mi-aş fi dorit ca Emilian Frâncu să reprezinte Vâlcea şi pe vâlceni aşa cum nu mă aşteptam să-i reprezinte niciun alt parlamentar, de la care nu puteam avea asemenea „mari pretenţii”.
Pentru mine - probabil, nici pentru alţii - nu au contat deloc sau aproape deloc zecile sau sutele de miliarde pe care Emilian Frâncu le-a adus pentru judeţ şi pentru localităţile lui, între care şi Râmnicu-Vâlcea. Pe lângă că această practică adânc înrădăcinată în România, acest „lobby” se situează periculos de aproape de infracţiunea de trafic de influenţă (finanţările pentru investiţii publice nu se fac pe bază de „intervenţii” la primul-ministru sau la miniştri), ea e şi profund contra-productivă: nimeni, niciodată, nu va putea „aduce” toate fondurile de care au nevoie administraţiile judeţene/ locale - ceea ce va crea in permanenţă comparaţii, nemulţumiri, scandaluri, bârfe, frustrări s.a.m.d., justificate sau nu - şi nici vorbă ca investiţiile publice să fie făcute în funcţie de priorităţile absolute, reale, ale cetăţenilor şi comunităţilor, în general. De ce - de pildă - într-o comună sunt bani pentru a fi vopsit acoperişul bisericii in galben sau roşu, iar în alta, învecinată, cetăţenii ies la asfalt fremătând noroaiele cu cizme de cauciuc? Pentru că primarul fiecăreia dintre cele două localităţi este liberal sau pesedist ori viceversa? Primarii şi administraţiile locale nu trebuie „miluite” cu miliarde liberale, pesediste sau de altă culoare iluzorie (banii vin tot de la buget). Primarilor şi administraţiilor locale le trebuie pusă undiţa în mână şi le trebuie creat cadrul legislativ propice pescuitului, adică prinderii de peşte (şi nu proliferării de „peşti” ori pescari-braconieri).
În fine, pentru mine nu au contat deloc - şi chiar mi-au căzut rău de tot la „digestie” - promisiunile electorale ale lui Emilian Frâncu, care, deşi candida la Senat, promitea lucruri care ţin cel mult de atribuţiile şi „posibilităţile” primarilor şi ale consiliilor locale (apă, canal, pietruiri, asfaltări, renovări de biserici, cămine culturale etc. etc.).
Mai scriam în editorialul din 8 septembrie că ar fi fost de dorit ca Emilian Frâncu să se gândească serios să nu candideze, să nu-l aducă pe Cristian Buican în postura de învingător care se (va) bate cu Ion Cîlea pe sărăcia de buget al judeţului, pentru a-şi mulţumi cumva susţinătorii...
Aştept cu mare interes să văd cum va reuşi Emilian Frâncu, în calitatea lui de senator liberal, să fie ce n-a reuşit să fie până în prezent.
Cu la fel de mare interes aştept concretizarea tuturor promisiunilor de „mai bine” ale lui Cristian Buican, pentru „supuşii” săi liberali.
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 29 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Două camere, o cameră ori o cămară?
A trebuit să ne apropiem mult, mult de tot de data alegerilor prezidenţiale, pentru ca alte idei stupide (un Parlament cu o cameră este mai bun ca unul cu două camere... mai puţini parlamentari sunt mai buni decât mai mulţi parlamentari, pentru că «ne costă» mai puţin!) să acapareze agenda publică a lui „stupid people” şi să divizeze încă o dată, profund, România.
*
În Ardealul în care m-am născut, instaurarea comunismului a adus - ca peste tot în ţară - multă suferinţă şi multe lipsuri mai ales foştilor români cu oarecare „stare” („burjuilor” sau („chiaburilor”), cărora înainte nu le lipsea nimic din cele necesare existenţei de zi cu zi, însă nici pe departe nu erau cu adevărat bogaţi. Aveam o rudă ceva mai îndepărtată, pare-mi-se o mătuşă de-a bunicii, căreia Partidul găsise oportun să-i ia nu doar casa şi pământul, ci să o dea şi afară din învâţământ, să-i confişte şi aproape toate obiectele de uz casnic şi gospodăreasc. Mai rămăsese cu doar câteva fleacuri care nu-i interesaseră pe oamenii muncii venţi să „naţionalizeze” până şi lenjeriile de pe pat şi cocoşul din coteţ. Între aceste fleacuri, scăpase de „naţionalizare” şi un vechi difuzor. Ştiţi la ce serveşte un difuzor instalat în circuitul unei staţii de radioficare sau doar de amplificare: la el se poate auzi tot ceea ce se transmite pe cablu (emisiuni radio sau alte transmisiuni făcute dintr-un „studio” improvizat de pildă la nivelul unei localităţi, al unei fabrici, al unui hipermarket etc.). Ca să-şi asigure existenţa pentru încă o zi-două-trei, mătuşa de care vă povestesc tot încerca să vândă în piaţa de vechituri difuzorul „nenaţionalizat”. Treceau zilele şi nimeni nu se dovedea, însă, interesat să cumpere vechitura inutilă: era şi normal, ce puteai să asculţi la difuzor, în afară de propagandă agresivă şi veşti dintre cele mai „patriotice”, de pildă că alţi şi alţi duşmani ai poporului, uneltitori în cârdăşie cu cercurile capitaliste şi imperialiste au fost prinşi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi (toate astea întâmplându-se, nu arareori, în aceeaşi noapte).
Care credeţi că a fost, în această situaţie, „reclama” mătuşii pentru prăpăditul de difuzor pe care nu voia să-l cumpere nimeni? Le zicea potenţialilor cumpărători, cu voce de milog, cam aşa: „Luaţi difuzorul ăsta ...îl vând ieftin, deşi e foarte bun ...e mai bun decât aparatul de radio!!!”
*
Cum să fie „mai bun” Parlamentul unicameral decât Parlamentul bicameral? Cum să fie „mai bine” cu parlamentari mai puţini, decât cu parlamentari mai mulţi?
De acord, au ajuns în Parlamentul României (şi-i compromit pe zi ce trece ultimele rămăşiţe de credibilitate) fel de fel de ...cocalari intelectuali şi piţipoance pe măsură, cu nimic reprezentativi pentru spiritul, cultura şi aspiraţiile acestui popor. Dar asta înseamnă că Parlamentul trebuie tăiat în două, iar jumătatea rămasă vie trebuie aşezată pe aceleaşi baze ca M.A.N.? Nu cumva - în acest elan proletar-populist-proletcultist-colectivist - nu ne mai rămâne decât un pas mic până la momentul în care, în loc de Parlament bicameral, poporul să vrea un Parlament uni-cămară-studio, prevăzut cu difuzor precum al mătuşii?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 28 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
*
În Ardealul în care m-am născut, instaurarea comunismului a adus - ca peste tot în ţară - multă suferinţă şi multe lipsuri mai ales foştilor români cu oarecare „stare” („burjuilor” sau („chiaburilor”), cărora înainte nu le lipsea nimic din cele necesare existenţei de zi cu zi, însă nici pe departe nu erau cu adevărat bogaţi. Aveam o rudă ceva mai îndepărtată, pare-mi-se o mătuşă de-a bunicii, căreia Partidul găsise oportun să-i ia nu doar casa şi pământul, ci să o dea şi afară din învâţământ, să-i confişte şi aproape toate obiectele de uz casnic şi gospodăreasc. Mai rămăsese cu doar câteva fleacuri care nu-i interesaseră pe oamenii muncii venţi să „naţionalizeze” până şi lenjeriile de pe pat şi cocoşul din coteţ. Între aceste fleacuri, scăpase de „naţionalizare” şi un vechi difuzor. Ştiţi la ce serveşte un difuzor instalat în circuitul unei staţii de radioficare sau doar de amplificare: la el se poate auzi tot ceea ce se transmite pe cablu (emisiuni radio sau alte transmisiuni făcute dintr-un „studio” improvizat de pildă la nivelul unei localităţi, al unei fabrici, al unui hipermarket etc.). Ca să-şi asigure existenţa pentru încă o zi-două-trei, mătuşa de care vă povestesc tot încerca să vândă în piaţa de vechituri difuzorul „nenaţionalizat”. Treceau zilele şi nimeni nu se dovedea, însă, interesat să cumpere vechitura inutilă: era şi normal, ce puteai să asculţi la difuzor, în afară de propagandă agresivă şi veşti dintre cele mai „patriotice”, de pildă că alţi şi alţi duşmani ai poporului, uneltitori în cârdăşie cu cercurile capitaliste şi imperialiste au fost prinşi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi (toate astea întâmplându-se, nu arareori, în aceeaşi noapte).
Care credeţi că a fost, în această situaţie, „reclama” mătuşii pentru prăpăditul de difuzor pe care nu voia să-l cumpere nimeni? Le zicea potenţialilor cumpărători, cu voce de milog, cam aşa: „Luaţi difuzorul ăsta ...îl vând ieftin, deşi e foarte bun ...e mai bun decât aparatul de radio!!!”
*
Cum să fie „mai bun” Parlamentul unicameral decât Parlamentul bicameral? Cum să fie „mai bine” cu parlamentari mai puţini, decât cu parlamentari mai mulţi?
De acord, au ajuns în Parlamentul României (şi-i compromit pe zi ce trece ultimele rămăşiţe de credibilitate) fel de fel de ...cocalari intelectuali şi piţipoance pe măsură, cu nimic reprezentativi pentru spiritul, cultura şi aspiraţiile acestui popor. Dar asta înseamnă că Parlamentul trebuie tăiat în două, iar jumătatea rămasă vie trebuie aşezată pe aceleaşi baze ca M.A.N.? Nu cumva - în acest elan proletar-populist-proletcultist-colectivist - nu ne mai rămâne decât un pas mic până la momentul în care, în loc de Parlament bicameral, poporul să vrea un Parlament uni-cămară-studio, prevăzut cu difuzor precum al mătuşii?
Valentin Smedescu
(editorial publicat prima data in 28 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Cine ne-a hainit conducătorii?
Probabil nu toţi cititorii noştri ştiu cine a fost Ionel Pop. Pentru cine nu ştie, mă voi mărgini să spun doar câteva cuvinte care în niciun caz nu pot reda adevărata dimensiune umană, culturală şi politică a marelul scriitor (cel despre care vorbesc eu acum) între altele, secretarul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.
Tânăr student - înainte de a deveni avocat celebru şi titanul literaturii cinegetice româneşti (între avocatură şi activitatea scriitoricească a fost şi deţinut politic, nişte ani, doar pentru că era nepotul lui Iuliu Maniu, fratele mamei) - Ionel Pop începuse să scrie la cotidianele Partidului Naţional Român „Lupta” din Budapesta şi „Românul” din Arad . Scria nu pentru a fi remunerat, ci pentru că se regăsea în doctrina şi idealurile acestei formaţiuni politice, militante pentru emaniciparea românilor transilvăneni şi pentru unirea cu ţara. Potrivit lui Valentin Borda, „scria cu aplomb, convingere şi talent ...articolele tânărului publicist bucurându-se de aprecierea redacţiilor şi a publicului cititor al gazetelor respective, primind chiar semnale de simpatie, încurajare şi preţuire”.
În 1911, Ionel Pop era student la Universitatea din Berlin. În preajma Crăciunului, s-a pomenit cu un mandat poştal în valoare de 100 de mărci de aur, trimise de către administraţia gazetei Partidului Naţional Român din Arad (la care colabora) şi cu o scrisoare deosebit de măgulitoare din partea lui Vasile Goldiş, directorul publicaţiei, care îi spunea că articolele sale sunt mult apreciate de conducerea redacţiei şi de cititorii ei.
Fireşte, Ionel Pop s-a bucurat de banii primiţi şi de scrisoare şi s-a şi grăbit să-i scrie unchiului despre ce cinste a avut parte. În câteva zile, i-a venit răspunsul unchiului Iuliu Maniu, care îl felicita în cuvinte calde, însă adăuga: „Scriind tu, în materie politică, în ziarul Partidului Naţional Român, ai o activitate politică. Or, să ştii pentru totdeauna că nu ai voie să primeşti, să ai, niciun fel de beneficiu, niciun fel de folos material, mare sau mic, de pe urma activităţii tale politice. Te rog, deci, dragă Ionel, să restitui imediat cele 100 de mărci gazetei «Românul» şi să-i mulţumeşti frumos fratelui Goldiş pentru gândul bun şi cinstea pe care ţi-a făcut-o...” *
*
Comisia de ancheta a activitătii şi cheltuielilor Ministerului Turismului a solicitat ieri Camerei Deputaţilor să facă demersurile pentru începerea urmăririi penale împotriva ministrului Elena Udrea şi să aprobe revocarea acesteia din funcţie.
„Comisia Vanghelie, condusă de Ludovic Orban, a fost înfiinţată de către PSD şi PNL pentru fabricarea, cu orice preţ, de acuzaţii penale la adresa mea”, a declarat tot aseară Elena Udrea.
„Raportul prezentat de Ludovic Orban nu aduce nicio noutate”, a continuat Elena Udrea. Mai mult, spune ministrul, „de două luni de zile am tot explicat şi am demonstrat, în sute de răspunsuri pe care le-am formulat către mass-media şi către Comisie, că, la Ministerul Turismului, activitatea se desfăşoară în deplină legalitate”.
*
Găsiţi vreun termen de comparaţie între cum înţelegeau unii lideri politici români să facă politică în urmă cu un secol şi cum înţeleg s-o facă acum?
Cine ne-a ticăloşit sistemul?
Cine ne-a hainit în aşa hal conducătorii?
Valentin Smedescu
_______________________________
*Susan, Dumitru, Ionel Pop sau recuperarea timpului pierdut, Deva, 1997
(editorial publicat prima data in 24 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Tânăr student - înainte de a deveni avocat celebru şi titanul literaturii cinegetice româneşti (între avocatură şi activitatea scriitoricească a fost şi deţinut politic, nişte ani, doar pentru că era nepotul lui Iuliu Maniu, fratele mamei) - Ionel Pop începuse să scrie la cotidianele Partidului Naţional Român „Lupta” din Budapesta şi „Românul” din Arad . Scria nu pentru a fi remunerat, ci pentru că se regăsea în doctrina şi idealurile acestei formaţiuni politice, militante pentru emaniciparea românilor transilvăneni şi pentru unirea cu ţara. Potrivit lui Valentin Borda, „scria cu aplomb, convingere şi talent ...articolele tânărului publicist bucurându-se de aprecierea redacţiilor şi a publicului cititor al gazetelor respective, primind chiar semnale de simpatie, încurajare şi preţuire”.
În 1911, Ionel Pop era student la Universitatea din Berlin. În preajma Crăciunului, s-a pomenit cu un mandat poştal în valoare de 100 de mărci de aur, trimise de către administraţia gazetei Partidului Naţional Român din Arad (la care colabora) şi cu o scrisoare deosebit de măgulitoare din partea lui Vasile Goldiş, directorul publicaţiei, care îi spunea că articolele sale sunt mult apreciate de conducerea redacţiei şi de cititorii ei.
Fireşte, Ionel Pop s-a bucurat de banii primiţi şi de scrisoare şi s-a şi grăbit să-i scrie unchiului despre ce cinste a avut parte. În câteva zile, i-a venit răspunsul unchiului Iuliu Maniu, care îl felicita în cuvinte calde, însă adăuga: „Scriind tu, în materie politică, în ziarul Partidului Naţional Român, ai o activitate politică. Or, să ştii pentru totdeauna că nu ai voie să primeşti, să ai, niciun fel de beneficiu, niciun fel de folos material, mare sau mic, de pe urma activităţii tale politice. Te rog, deci, dragă Ionel, să restitui imediat cele 100 de mărci gazetei «Românul» şi să-i mulţumeşti frumos fratelui Goldiş pentru gândul bun şi cinstea pe care ţi-a făcut-o...” *
*
Comisia de ancheta a activitătii şi cheltuielilor Ministerului Turismului a solicitat ieri Camerei Deputaţilor să facă demersurile pentru începerea urmăririi penale împotriva ministrului Elena Udrea şi să aprobe revocarea acesteia din funcţie.
„Comisia Vanghelie, condusă de Ludovic Orban, a fost înfiinţată de către PSD şi PNL pentru fabricarea, cu orice preţ, de acuzaţii penale la adresa mea”, a declarat tot aseară Elena Udrea.
„Raportul prezentat de Ludovic Orban nu aduce nicio noutate”, a continuat Elena Udrea. Mai mult, spune ministrul, „de două luni de zile am tot explicat şi am demonstrat, în sute de răspunsuri pe care le-am formulat către mass-media şi către Comisie, că, la Ministerul Turismului, activitatea se desfăşoară în deplină legalitate”.
*
Găsiţi vreun termen de comparaţie între cum înţelegeau unii lideri politici români să facă politică în urmă cu un secol şi cum înţeleg s-o facă acum?
Cine ne-a ticăloşit sistemul?
Cine ne-a hainit în aşa hal conducătorii?
Valentin Smedescu
_______________________________
*Susan, Dumitru, Ionel Pop sau recuperarea timpului pierdut, Deva, 1997
(editorial publicat prima data in 24 septembrie 2009, in Curierul de Ramnic)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)